INTERVIU Alexandru Potocean, actor: „Când a început să se tragă în Timişoara, tata a rămas, dar eu cu mama am plecat în Valea Jiului“

INTERVIU Alexandru Potocean, actor: „Când a început să se tragă în Timişoara, tata a rămas, dar eu cu mama am plecat în Valea Jiului“

Potocean şi amintirile din epoca de şcoală FOTO: Eduard Enea

Înainte să termine facultatea, actorul Alexandru Potocean (33 de ani) a păşit pe covorul roşu al Festivalului de la Cannes, după ce pelicula „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“, în care a jucat, a obţinut premiul Palme d'Or. Dar n-a fost în al nouălea cer şi nici n-a apucat să se dezmeticească, cu atâta lume din industria cinematografică primprejur. Până acum, a lucrat cu regizori precum Cristian Mungiu, Cristi Puiu şi Horaţiu Mălăele.

Ştiri pe aceeaşi temă

Copilăria şi adolescenţa lui Alexandru Potocean sunt legate de oraşele Timişoara, Caransebeş şi Petrila; de părinţi, de bunicii paterni şi de cei din partea mamei. Poto, cum l-a strigat întâia oară un coleg în clasa I, n-avea chef să se joace pe-acasă, aşa că hoinărea prin cartier, uneori până se lăsa seara. Nu şi-a bătut capul cu şcoala înainte de liceu, însă, după examenul de Capacitate, a hotărât să-şi împartă timpul între lecturi şi repetiţii pentru spectacole de teatru. Anii au trecut şi a primit, aşa cum şi-a dorit, roluri felurite. În 2008 a fost Iancu din pelicula „Nuntă mută“, în regia lui Horaţiu Mălăele, personaj care i-a adus o nominalizare la Premiile Gopo, la categoria „Cel mai bun actor într-un rol principal, într-un lungmetraj“. Mai târziu, a ajuns cu Dragoş Bucur în echipa filmului „The Way Back“ al lui Peter Weir, cunoscut pentru „Dead Poets Society“, cu Robin Williams, şi „The Truman Show“, cu Jim Carrey. Şi a rămas aproape şi de scena teatrului independent, iar din 2010, vreme de şase ani, i-a interpretat pe Ion Iliescu, Marian Munteanu şi Doru Mărieş în spectacolul „Capete înfierbântate. 13-15 iunie 1990“.

„Weekend Adevărul“: Ajungi des la Timişoara, unde-ai făcut şcoala generală şi liceul?
Alexandru Potocean: Nu, destul de rar, de obicei de Sărbători. Am stat la Timişoara până în 2003; m-am mutat acolo după ce s-a pensionat bunica din partea tatălui – până la 4-5 ani, am copilărit cu ea la Caransebeş, unde m-am şi născut, pentru că ai mei primiseră repartiţie şi era mai complicat să mă aibă şi pe mine pe cap. În Timişoara, am mers la şcoală şi am avut prieteni inclusiv printre copiii de pe stradă, dar nu interacţionam foarte mult. Îmi plăcea, în schimb, să plec de acasă, să mă duc pe coclauri, spre disperarea alor mei, care nu înţelegeau de ce nu mă mai întorceam acasă. Uitam. Mă prindea noaptea pe-afară şi striga mama după mine. Ţin minte că la Revoluţie tot cartierul părea cumva părăsit. Locuiam – şi ei locuiesc în continuare – în zona gării, iar în zonă există un depozit. Pe-acolo mă duceam. Ţin minte că maică-mea avea probleme cu mine, pentru că mă întorceam tot timpul cu hainele rupte şi murdare. Nu prea stăteam pe-acasă, nu prea făceam lecţii. Nici nu aveam rezultate bune la şcoală, pentru că nu-mi plăcea şi nu înţelegeam de ce era aşa important să reţin chestiile alea. Ulterior, s-a dovedit că, până în liceu, nimic nu avusese sens. Învăţasem doar limba engleză, să citesc şi să socotesc.
 
Cum era istoria predată în acea perioadă?
Triumfalistă şi ilogică. Am învăţat lucrurile ulterior şi aşa mi-am format o gândire critică. Profesorii mă vedeau, spuneau ei, ca pe o brânză bună în burduf de câine. Aveam memorie şi ei au considerat că nu vreau să depun efort, nu că nu pot. Aveau dreptate. 
 
„O să intrăm în civilizaţie“
În decembrie ’89 aveai vreo 5 ani.
Da, spre 6, şi eram deja în Timişoara. Mergeam la o grădiniţă vizavi de casă şi am amintiri despre ce se întâmpla acolo, unde îmi petreceam majoritatea timpului. Nu se mai vorbea cu „tovarăşa“, nu mai cântam imnul dimineaţa, avuseserăm chiar o serbare cu un moment de lambada cu toată grupa. Lambada, frate! Iar de acasă, ţin minte că la televizor se dădeau şi altele, faţă de ce fusese până atunci. Când a început să se tragă în Timişoara, tata a rămas, dar eu cu mama ne-am urcat în tren şi am plecat în Valea Jiului, în Petrila, la bunicii din partea mamei – am copilări şi pe-acolo. Nu mai ştiu când ne-am dus, probabil după 16 decembrie, pentru că părinţii îşi făceau griji că n-or să mai circule trenurile. 

(Copilăriile lui Potocean 
FOTO: Arhiva personală)
 
Părinţii ţi-au explicat atunci ce-i cu Revoluţia?
Taică-miu spunea că „de acum încolo o să intrăm în civilizaţie“. Îmbrăţişează şi acum aşa-zisa civilizaţie occidentală. El a fost inginer la Căile Ferate şi mama este în continuare profesoară de biologie la liceu. Ei îşi imaginau că lucrurile vor ajunge pe un făgaş al normalităţii – îi înţeleg pe amândoi, pentru că au trăit într-un alt sistem până în ’89 – şi aşa îmi explicau şi mie: că am scăpat de Ceauşescu, că nu o să mai primim pachete pe ascuns, că nu o să fie lipsuri. Ce s-a întâmplat în anii ’90 i-a dezamăgit. Iar mie anii ăia mi-au marcat copilăria. Când m-am întors la Timişoara, după Revoluţie, au apărut produse şi reclame; înainte, tramvaiele erau galbene şi după aia am văzut reclame la Coca-Cola şi la altele. Era o chestie! Pe lângă asta, urmăream reclamele la televizor şi le ştiam pe de rost.
 
Singurătatea Văii Jiului
A încercat să te îndrume vreunul dintre părinţi spre o profesie anume?
Nu, din punctul ăsta de vedere am avut noroc, pentru că nu au încercat să-mi impună o direcţie. Taică-miu jucase volei – bunica păstrase articole decupate despre el de mai demult şi medalii pe care le-am văzut mai târziu – şi a încercat să mă determine şi pe mine să fac sport, ceea ce n-a fost rău. Judec asta cu mintea de acum, că atunci nu aveam prea multă tragere pentru sport, pentru că era o activitate repetitivă şi mă plictiseam. Nu ştiu cât de mult m-a disciplinat sportul, dar mi-a creat spiritul de echipă. Până la urmă, într-a a IX-a, lucrurile s-au schimbat, că m-am apucat de teatru. Ai mei au făcut eforturi să mă încurajeze în sensul ăsta, chiar dacă li se părea ceva vocaţional. Într-a XII-a, taică-miu mi-a spus: „Dă acolo, la teatru, la ale tale“ şi, în afară de asta, l-am ascultat şi am pus dosarul şi la medicină veterinară, că la unele facultăţi era admitere pe dosare. Având o medie destul de mare la Bacalaureat, pentru că terminasem filologie, am intrat. Dar am intrat şi la teatru spre fericirea tuturor şi, spre liniştea mea. Sunt convins că, dacă nu intram atunci, nu mai dădeam. Mă dezarmam. Când eşti foarte tânăr, lucrurile au altă pondere. 
 
Hai să ne întoarcem în anii ’90, despre care spuneai că ţi-au lăsat mai multe amintiri. 
Pentru generaţia mea, anii ’90 au fost marcanţi, fiind fluctuanţi şi haotici. Asta se transmitea cam în toate mediile vieţii, inclusiv în familie, unde lucrurile erau împărţite şi le simţeam aşa, chiar dacă discursul nu era făţiş. De exemplu, bunicii din partea maică-mii, amândoi plecaţi de la ţară, erau proletari: bunicul a fost miner, iar bunica – femeie de serviciu, iar odată cu venirea comuniştilor, pentru ei viaţa a căpătat sens. Nu mai erau săraci. Ai mei, în schimb, au susţinut discursul radical anticomunist şi orice formă de gândire de stânga era o ameninţare. Mergând şi în Valea Jiului în vacanţe, îmi aduc aminte că locul parcă se descompunea. La începutul anilor ’90, Valea Jiului era plină de oameni, dar, după disponibilizările mari din ’97, au plecat. Blocurile s-au golit. În perioada aia, mulţi nu înţelegeau ce li se întâmplă, cu tot neoliberalismul ăla agresiv, în stilul lui Thatcher. Despre şcoală ce să-ţi spun? Am intrat în septembrie ’91 şi, până la liceu, nu s-au schimbat materiile. Mai exista câte un profesor care încerca ceva alternativ, însă de la cei mai mulţi auzeam mereu că: „Educaţia nu mai e ce a fost“ sau „N-aveţi cultură generală“. Pe de altă parte, nici pe profesori nu puteai să-i blamezi întru totul, pentru că învăţământul de stat şi cadrele didactice fuseseră demantelate. Nici ei nu mai aveau tragere de inimă să predea. Lumea era din ce în ce mai apăsată.  
 
Când ai început liceul, povesteai că lucrurile s-au mai schimbat. 
Da, mi-a dat încredere în mine intrarea la liceu, pentru că eram convins că nu am ce să caut acolo şi că nu am calificarea necesară. Aveam puţină încredere în mine, însă maică-mea s-a prins atunci în ce stadiu mental eram şi a adoptat o strategie spartană, ca de obicei. A fost şi e în continuare o persoană iubitoare, dar nu s-a jucat niciodată cu lucrurile astea. Zicea: „Ridică-te de jos“. Nu mi se părea OK atunci, dar acum înţeleg. „Ai două opţiuni: nu există că tu nu poţi să intri la liceu. Poţi, însă ai de ales: fie un liceu industrial, fie un profil teoretic, care te-ar ajuta mai mult“. Nu eram un fan al matematicii, dar eram bun la limba română, ştiam gramatică şi liceul la care am dat la vremea aia era cel mai bun din oraş. De atunci, viaţa mea s-a simplificat, pentru că îmi plăcea să citesc; prinsesem gustul tot de la ai mei, pe care îi vedeam citind. Într-a X-a şi a XI-a, profilele teoretice aveau un modul de literatură universală, iar nouă ne preda o profesoară mai tânără care fusese prin Africa de Sud şi avea nişte poveşti de viaţă mişto. Împrumutam cărţi de la colegi, chiar SF-uri. Nu mi-a plăcut „Enigma Otiliei“, de exemplu, dar „Ion“, „Moromeţii“ sau autori ca Nicolae Breban au fost mişto. Mi se părea că mi se deschid orizonturi tot timpul şi asta îmi plăcea. 
 
Într-a IX-a te-a prins şi teatrul. 
Da, exista şi încă e o trupă de teatru în liceu. Nişte colegi mai mari, de-a XI-a, Radu Iacoban şi Ioana Barbu – şi-acum în breaslă – au făcut o preselecţie la un moment. Singura cerinţă pentru noii membri a fost să venim cu manualul de engleză, să vadă cum citim. De acolo s-au legat lucrurile: le-a plăcut de mine, mi-au zis că sunt talentat, iar mie îmi plăcea să fac pe nebunul pe acolo. După asta, am avut o discuţie faţă în faţă cu taică-miu şi i-am spus: „Uite ce fac acum. Cu voleiul nu mai e OK“. A reacţionat bine. Mai venise la antrenamente şi şi-a dat seama: „Nu numai că nu ai nicio treabă, dar nici nu îţi doreşti“. În rest, aveam rezultate OK la şcoală. Colegii mei, învăţam trei băieţi într-o clasă de fete, erau fotbalişti şi nu prea mă integram în schema aia, dar mă înţelegeam cu ăia mai mari, aveam respectul lor! 
 
Studentul lui Ion Cojar 
Cum erau repetiţiile pentru spectacole?
Pregăteam piese în engleză pentru două festivaluri: unul era la Timişoara şi celălalt la Arad. Prima oară am urcat pe scena mare a teatrului din Arad cu „Black Comedy“, unde l-am interpretat pe Harold, care era gay. Spectacolul începea pe întuneric, oamenii se raportau normal, iar, când se aprindea lumina, pentru ei e o pană de curent, de fapt. Într-a X-a am jucat într-un spectacol după o piesă pe care o scrisese Iacoban cu încă un băiat; filosofică, cu un personaj care venea la graniţa dintre lumi şi trebuia să opteze pentru una dintre ele, iar eu eram un fel de barman. Nici noi nu înţelegeam ce făceam, dar ni se părea complex. Anul următor, am făcut „Veronica se hotărăşte să moară“ şi „Cu uşile închise de Sartre“. Oamenii care mă vedeau jucând îmi spuneau: „Eşti talentat, încearcă să dai la teatru“. Dar asta era o chestie foarte mare, pentru că la admitere era vorba de preferinţe, nu despre dacă ai tu talent. Sau cel puţin aşa se credea. Într-a XII-a, n-am mai făcut roluri, pentru că mă hotărâsem deja pentru teatru – în timp ce restul colegilor dădeau în special la ştiinţe sociale – , găsisem cu cine să-mi fac repertoriul în Bucureşti şi cumva se consuma viaţa între navete şi BAC. Ajungeam  o dată pe lună la Bucureşti, să mă văd cu actorul Tache Florescu. Nu ştiu cum a decis comisia, dar cert e că am intrat al 14-lea şi am prins pedagogi foarte buni –  Ion Cojar a luat clasă în anul ăla, Adrian Titieni era asistent şi mi-au mai fost profesori Mihai Brătilă şi Mircea Gheorghiu. Erau şi rămân nişte oameni bine ancoraţi în prezent, ceea ce e important, pentru că altfel poţi să înţelegi greşit arta asta. 

Cu Meda Victor, în „Nuntă mută“  FOTO: cinemagia.ro

La ce te referi? 
Am ajuns mai târziu la concluzia că facultatea, prin pedagogii ei buni, te disciplinează. Talent nu are de unde să-ţi dea, însă te poate învăţa să ajungi la timp, să îţi înveţi replicile, să le desfaci, să le judeci, să nu le reţii ca un papagal şi să le spui mai tare, mai puţin tare, mai cu credinţă şi mai cu puţină credinţă. Asta e o prostie. Trebuie să judeci ce faci, lucru pentru care vei avea probleme apoi, pentru că sunt regizori care vor doar să execuţi. Profesorii ne dădeau libertate, dar eram responsabili pentru ce ne alegeam. Dacă era în repertoriu Caragiale, de exemplu, trebuia să-l citeşti pe tot prima dată, că multe lucruri îţi scăpau, şi după aia îţi alegeai ce vrei să joci, după care aveai din nou o discuţie: „Dom’le, mi-am ales asta“. Ei îţi răspundeau: „Încearcă-l sau propune altceva“. 
 
După ce criterii îţi alegeai personajele?
Încercam şi încerc în continuare să fac personaje care mi se par nu neapărat complicate, dar diferite de ce sunt eu. Când citeam „D’ale Carnavalului“, mă atrăgea clar Pampon. Era spectacol, frate! Ceea ce noi considerăm că e rău ne şi atrage şi vrem să vedem. E foarte mult bun în răul ăla. Shakespeare nu prea mi-a plăcut şi profesorii s-au prins din start că nu merge pentru mine. Oricum, nu numai eu eram aşa. Totuşi, modulul Shakespeare a fost sumar la noi, în schimb studiam mulţi ruşi, mult teatru contemporan. Am încercat să facem „Azilul de noapte“ de Gorki la un moment dat. În anul III şi IV a urmat „Trilogie belgrădeană“ (n.r. – scrisă la sfârşitul anilor ’90 de Biljana Srbljanovic), dintre piesele care erau mai aproape de prezent. N-am nimic cu Shakespeare, însă am avut discuţii în contradictoriu cu unii colegi care îl consideră autorul absolut. Nu e chiar aşa. Mi se pare că e creditat mult mai mult decât face şi că doar piesele de moravuri, ca „Îmblânzirea scorpiei“, mi se pare că îţi arată de fapt cum era pe vremea aia, dar astea cu Henry sau Richard… Hai să ne uităm în istorie să vedem cum a fost cu ei! Şi nici personajele tragice nu m-au atras. Vedeam ce montau colegii de la regie – actorii vorbeau ca în carte şi mi se părea că nu poţi să fii normal pe textele alea. Cehov îmi place în continuare, deşi am şi aici nişte reţineri, dar în genere, rămâne destul de actual. Apoi, Caragiale şi Brecht mi se par nişte exemple bune.  
 

Pe scenă, Ion Iliescu şi Marian Munteanu


FOTO: Barna Nemethi

Odată cu trecerea anilor, ai schimbat modul în care te documentezi pentru un rol? Dedici mai mult timp sau mai puţin? 
Alexandru Potocean: Mai mult, dar nu şi pentru reclame, bineînţeles. Întâi mă documentez cine e ăla care a scris piesa. Dacă îmi propune cineva să lucrăm împreună, vreau să ştiu de ce. O să le spunem ceva oamenilor sau facem floricele pe câmpii? Nu urci pe scenă şi nu eşti actor ca să te admire lumea, cu toate că e măgulitor, mai ales dacă efortul tău e susţinut şi aplaudat. Cam aşa începe documentarea, după care se aprofundează. Trebuie să înţelegi contextul în care s-au întâmplat lucrurile. Să zicem că punem în scenă „Richard al III-lea“ de Shakespeare: e important să înţelegem ce sens are asta acum. 
 
Educaţie prin teatru
Teatrele de stat nu te atrag pentru că repertoriul lor e departe de prezent?
Nu e vorba că nu mă atrag, m-am şi angajat la Naţional din octombrie, dar programul educativ al teatrelor de stat, în general, poate trece ca un act ratat, în sensul că, de obicei – mai sunt şi excepţii – e mult entertainment. Cred că teatrul are rolul de a educa. Aşa a apărut: ăia în cetate nu se urcau pe scenă de nebuni, ci ca să blameze şi să judece politica vremii. Acum teatrul e ţinut într-un balans cuminte. Când mai apar câte unii care dau cu barda şi spun altceva e şocant. După ce plec de la teatru, vreau să gândesc, nu să-mi amintesc de lumini sau de unii care dansează şi să mă duc acasă să mă culc. 
 
Să te gândeşti ce legătură are cu viaţa ta ceea ce-ai văzut acolo?
Da, nu spun că nu trebuie să existe entertainment, dar nu doar aşa. Să facem doar piese antice ca nu cumva să supărăm pe cineva. De asta, am refuzat de-a lungul vremii unele propuneri şi am preferat să rămân independent. Acum, la Naţional, am decis să văd cum e şi în calitate de angajat, pentru că mi se pare că şi o parte din scena independentă tinde spre acest frumos de dragul frumosului. În rest, sunt la Macaz (n.r. – spaţiu pentru teatru politic) şi sper să avem cât mai mulţi urmăritori. 
 
Spectacolul „Capete înfierbântate. 13-15 iunie 1990“ s-a jucat ultima dată la Macaz în 2016. La prima reprezentaţie, cât de greu a fost să te transformi ca să interpretezi mai multe personaje?
Greu; am pregătit rolurile în trei săptămâni, pentru că nu am avut mai mult timp. Au fost 42 de pagini de text, nu am avut probleme cu memoria, dar trebuia să reţin şi cum erau personajele. Dacă erau pregnante ca Marian Munteanu sau ca Iliescu, care au caracteristici bine definite, era mai uşor, dar la alţii, ca Mărieş, studiam mai atent, pentru că nu există ceva de care să te legi. 
 
„Capete înfierbântate. 13-15 iunie 1990“  FOTO: Adi Bulboacă

„Bă, tu trebuie neapărat să încerci pe-afară“
Cum îi explici cuiva care nu a văzut spectacolul impactul pe care v-aţi propus să-l aibă?
Am vrut să rememorăm istoria recentă. Nu explicase nimeni ce s-a întâmplat la Mineriade şi de ce. 
Discursul era că au venit minerii la Bucureşti şi au omorât intelectualii din Piaţa Universităţii. Mihaela Michailov, David Schwartz şi Cinty Ionescu, eu mai puţin, s-au dus în Valea Jiului şi au vorbit cu mineri care au venit la Bucureşti, dar şi cu Marian Munteanu, cu Miron Cozma. Nu înţelegeam atunci (n.r. – 2010) genul ăsta de proiect şi îmi puneam semne de întrebare. Cine să vină să vadă? De ce? Schwartz mi-a explicat că o să vină, că e necesar să facem asta, dar tot aveam dubii. La Centrul de Introspecţie Vizuală, un spaţiu alternativ, s-au jucat primele spectacole şi se rupea uşa. După spectacol nu mergeam acasă, ci stăteam la poveşti şi atunci vedeam că oamenii sunt interesaţi. Aşa mi-am dat seama că noi, actorii, avem altă menire decât să fim nişte saltimbanci pe scenă. În momentul în care mai discut cu cei care au trecut pe la spectacole de-ale mele despre context e satisfăcător, simt că are sens ce fac. 
 
Cu Ada Condeescu, „dincolo de calea ferată“  FOTO: cinemagia.ro

N-ai vrut să-ţi cauţi rostul artistic în altă ţară?
La un moment dat, luându-mă după alţi oameni care îmi spuneau: „Bă, tu trebuie neapărat să încerci pe-afară“. Am crezut că aş fi mai împlinit. Au nevoie de Potoceni în Anglia? Nu. Sensul meu artistic e aici, pentru aceşti oameni. Am lucrat pe-afară şi vreau să mai colaborez pentru că sunt bani mai mulţi, dar e aceeaşi formă sălbatic capitalistă. Rar se vrea altceva, în rest e vorba numai despre consum. 
 
Ai o viziune politică de stânga, înţeleg. 
Da. Dacă ne uităm la situaţia adusă de globalizare, mi se pare că numai o reformă de stânga, nu radicală, ar putea să aplaneze nişte lucruri. Dar nu se doreşte şi, ideologic vorbind, nu pot să subscriu la aşa ceva. De ce avem războaie dacă totul e în regulă? Din cauza sărăciei. Şi aia de unde vine? Din cauza economiei propulsate de capitalism.  
 
Stop-cadru din „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“

Dincolo de scena teatrelor, ai lucrat şi cu regizori de film precum Cristian Mungiu şi Cristi Puiu. Ai jucat, de pildă, în filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“ al lui Mungiu, câştigătorul Palme d'Or la Festivalul de Film la Cannes în 2007. Ce au însemnat pentru tine pelicula asta şi premiul?
Da, am avut bafta să joc în filmul ăsta. A fost al treilea lungmetraj – am jucat prima dată în „Moartea Domnului Lăzărescu“, unde am avut un rol foarte mic şi nu mi-a prea plăcut, pentru că mă simţeam ca la armată şi-am zis că filmul nu e de mine; a urmat „Hârtia va fi albastră“, unde lucrurile au stat altfel, cu o atmosferă diferită, după care a venit „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“. Cristian Mungiu era un regizor pe care îl ştiam, pe actori i-am cunoscut atunci şi m-am bucurat să fac parte din echipă. Nu pot să spun că mi-a displăcut să merg la Festivalul de la Cannes, dar m-a şi speriat toată experienţa galei. Când apăream într-un cadru oficial, veneau şi fotografii după noi. În ziua proiecţiei a fost tot aşa: covor roşu, conferinţe, seara filmul, după care petrecerea. Şi ziua următoare, gata. Te bucuri de atenţia aia până îţi apare produsul. 
   
CV
Numele: Alexandru Potocean
Data şi locul naşterii: 26 aprilie 1984, Caransebeş, judeţul Caraş-Severin 
Studiile şi cariera: 
-În 2007, a absolvit Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale“ din Bucureşti. 
-Printre peliculele în care a jucat se numără „Moartea domnului Lăzărescu“ (2005), în regia lui Cristi Puiu; „Hârtia va fi albastră“ (2006) de Radu Muntean; „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“ (2007), în regia lui Cristian Mungiu – distins cu premiul Palme d'Or la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes; „Nuntă mută“ (2008) de Horaţiu Mălăele – pentru acest rol a fost nominalizat la Premiile Gopo, la categoria „Cel mai bun actor într-un rol principal“; „Dincolo de calea ferată“ (2016) de Cătălin Mitulescu şi „Mariţa“, regizat de Cristi Iftime. Împreună cu actorul Dragoş Bucur, a jucat în pelicula americană „The Way Back“ a lui Peter Weir, o ecranizare după romanul „The Long Walk: The True Story of a Trek to Freedom“ de Slavomir Rawicz. 
-De-a lungul anilor, a jucat în spectacole de teatru precum „Omul cel bun din Seciuan“, în regia lui Andrei Şerban, „De vânzare“, regizat de Gianina Cărbunariu şi „Capete înfierbântate. 13-15 iunie 1990“ de David Schwartz. 
-Locuieşte în: Bucureşti
 
citeste totul despre: