Dragoste cu oase rupte

Un dramaturg ungur, György Schwajda, şi piesa sa nonconformistă, „Ajutor (Imnul)”, la Teatrul Metropolis. Directorul Teatrului Metropolis, George Ivaşcu, se ţine de cuvânt: proiectele devin spectacole şi spectacolele merită investiţia de îndrăzneală.

Deşi totul arată normal, ca la oameni, n-ai vrea să ai vreo legătură de familie sau să fii prieten cu cei doi soţi care discută calm pe scenă. Casa pare curată, femeia e îmbrăcată îngrijit, bărbatul e stângaci şi stânjenit, dar când e trezit brusc din somn nimeni nu arată ca din cutie şi probabil că aseară omul n-a venit acasă tocmai treaz.

Ceva misterios se petrece, totuşi, printre puţinele obiecte din camera unde pe un loc vizibil se află un tomberon (scenografia: Sorina Iuganu, Vladimir Iuganu). Dialogul şi, pe urmele lui, interpreţii ascund tot ce li se pare a fi neconform cu regulile stabilite de ceilalţi, transformă în zâmbet tot ceea ce este suferinţă.

Luminiţa Gheorghiu în rolul femeii îşi arată încă odată capacitatea ei extraordinară de a menţine misterul în jurul lucrurilor celor mai simple: din toate faptele relatate, reiese că viaţa ei e un coşmar, din felul cum le relatează, totul e copleşit de iubirea de dincolo de explicaţii.

La ea, iubirea înseamnă acceptare, supunere. Acceptarea acestui bărbat care trezeşte noaptea copiii şi îi pune să cânte imnul în mijlocul curţii, un bărbat care mai dă un ghiont, o palmă, mai rupe o mână şi pe urmă se culcă în lada de cărbuni; e o casă unde nu se aruncă gunoiul, în schimbul pungilor pline, cârciumarul care hrăneşte un vultur, îi dă bărbatului de băut. În evoluţia dramatică a piesei, omul - Mihai Constantin –  e mai tot timpul treaz, dar mahmur.

Ascultă cu reală curiozitate povestirea isprăvilor lui de noapte, se interesează mereu dacă i-a deranjat pe copii – îi iubeşte, n-ar vrea ca ei să sufere. Şi pe soţie o iubeşte, dar acesta e felul lui de a iubi. Mihai Constantin, masiv şi cu o voce dulce, dezvăluie  brutalitatea personajului cu mijloace rafinate, uneori omenia umilită e mai puternică decât delirul alcoolic.

Realitatea şi eternitatea răului

Până la acest punct, piesa lui György Schwajda pare o imagine realistă a vieţii mizerabile la care un părinte beţiv îşi obligă familia. Dar, societatea nu poate rămâne indiferentă. Şi drama devine tragedie din momentul în care binevoitorii de serviciu îl amendează pe soţ cu sume din ce în ce mai mari, îl dau afară de la fabrică, îi iau copiii.

Binele societăţii devine un rău pentru toţi cei ajutaţi. Scrisă de mult, pe vremea comunismului, piesa putea fi atunci un protest împotriva unei societăţi care dorea să reglementeze totul. Dar realitatea răului a depăşit rigorile moralei ipocrite a socialismului; preocupat de ceea ce e etern în drama personajelor, literatura scrisă de Schwajda funcţionează  pe palierul interiorităţii personajelor: singurătatea în nefericire, neputinţa de a-i ajuta sau obliga pe oameni să devină buni. Într-un mod inexplicabil,  indivizii se simt mai confortabil în răul lor, decât în binele altora.

Nu a fost uşor, nici pentru actori, nici pentru regizoare (Alice Barb) să dea corporalitate scenică acestei iraţionalităţi şi au reuşit împreună o bună bucată din spectacol. Spectacolul are o tensiune reţinută, o bună izolare faţă de efectele exterioare, la îndemână pe tema dată. Muzica interpretată de Sebestyèn Màrtha dă profunzime emoţională spectacolului.

Când piesa iese din sfera „realităţii”, spectacolul ca întreg încetează să mai fie un punct de sprijin pentru înţelegerea ideilor autorului. Actorii joacă delirul comun, fără un sprijin consistent din partea regiei, realitatea construcţiei scenice trage în altă parte decât sugestiile textului, vulturul împăiat, adus de un maşinist la final, dacă nu e tautologic, e indescifrabil.

Info

Teatrul Metropolis şi ArCub
Ajutorul (Imnul) de György Schwajda
Traducere: Bara Hajnal
Distribuţia:  Luminiţa Gheorghiu (Femeia), Mihai Constantin (Omul), Ioana Anastasia Anton şi Diana Andreea Bocan (Copiii).
Scenografia: Sorina Iuganu şi Vladimir Iuganu
Regie, scenariu, ilustraţie muzicală şi light design: Alice Barb.