Ea a fost invitată recent la Parlamentul european chiar de ziua Europei să discute despre intersecţionalitate şi o mai corectă integrare a celor care încă sunt marginalizaţi. Câţi ştiu despre intersecţionalitate în ţară? Iniţiată de către Kimberlé Williams Crenshaw către sfârşitul anilor ’90 termenul a intrat cu greu în cultura americană, dar a început să prindă forţă globală în ultimii ani. Un interviu în engleză poate fi citit aici. Pe lângă intersecţionalitate, Mihaela se foloseşte sau, poate e mai bine zis inspiră, şi din celebrul Theater of the Oppressed creat de brazilianul Augosto Boal.

Am cunoscut-o pe Mihaela printr-o piesă de teatru care, deşi am citit-o în varianta ei încă în lucru, este un bun şi mai ales elocvent început. Piesa la care mă refer se cheamă „Del Duma/Tell Them about Me“ şi aduce în prim-plan mici schiţe ale unor femei rome, schiţe care ar putea oricând deveni o piesă de teatru în sine. Schiţele femeilor rome au ca structură formula iniţiată de teatrul comunitar fondat de Ping Chong (Puteţi citi aici mai multe detalii despre acest fel de teatru). În „Del Duma/Tell Them about Me“ Mihaela joacă rolul tuturor femeilor, one-woman show – un tur de forţă. 

Mihaela ne prezintă destinul unor femei rome ca pe o poveste reală deorece istoria romilor este plină de stereotipii care trebuie să fie discutate şi mai ales distruse. Nominalizată în 2017 de către the League of Professional Theatre Women la premiul LPTW Gilder/Coigney International Theatre Award, de ani de zile Mihaela munceşte neîncetat pentru a da voce femeilor din comunitatea romă. Anul acesta a fost invitată la prestigiosul festival Pen World Voices Festival oraganizat la Martin E. Segal Theatre Center. Atunci a fost acompaniată de către doamna profesoară Petra Gelbart, etnomuzicoloagă şi cântăreaţă.

După New York, Mihaela s-a întors la Berlin. Acolo trăieşte şi munceşte, deşi vine foarte des în România. Chiar recent, Centrul Educaţional Replika a avut o montare a piesei „Corp Urban“ după un text de Catinca Drăgănescu. Despre eveniment, Mihaela a declarat: „În «Corp Urban» încercăm să restituim reprezentările despre corpurilor femeilor, să le împuternicim pe alte femei să-şi iubească corpul, să-l accepte, să nu se ruşineze de el, să-l elibereze de sub strânsoarea standardelor. Cu acest spectacol, sperăm să creăm şi la noi o mişcare de body empowerment!“ 

Mihaela este o luptătoare care ştie să atace ura prin educaţie, frumos, artă, spunând adevărurilor crude pe nume, purtând coroana pe cap şi dansând. Nu mergem la teatru să ne distrăm sau să uităm de noi, mergem pentru că vrem să ne uităm la noi şi la ce e în jur pentru a ne trezi la realitate!

Chiar astăzi, 16 mai, Mihaela ne reaminteşte că este ziua în care se comemorează victimele rome din cel de-al doilea război mondial. Într-o postare pe Facebook, ea ni-l face cunoscut pe autorul rom Valerică Stănescu care a relatat despre ororile comise împotriva romilor în timpul Holocaustului în romanul sau „Cu moartea în ochi“, roman pe care Mihaela vrea să îl pună în scenă.

Prin compania de teatru Giuvlipen, care în limba romani înseamnă feminism, Mihaela continuă să vorbească despre comunitatea ei scindată şi din interior şi din afară. Nu e singura. Într-un articol publicat recent în The New York Times se vorbeşte despre termenul derogatoriu gypsy şi cum el trebuie să iasă din uz. Câtă vreme ne vom referi la cetăţenii romi ca ţigani şi câtă vreme îi vom asocia negativ, de fapt vom continua să le ignorăm si exploatăm existenţa.

Am scris despre Mihaela fără ca ea să îmi ceară asta. De fapt nu scriu pentru că îmi cere cineva, ci pentru că am ceva de spus. Am descoperit-o recent şi vreau ca mai mulţi să ştie despre eforturile ei, despre curajul ei de a refuza să tacă. Căutaţi-o şi urmăriţi-i activităţile. Eu sigur le voi zice despre lupta ei studenţilor mei în cursul de la toamna pe care îl predau la Pace la New York, „Women în Lit: Theater of Resistance“. Până atunci vă invit să citiţi în engleză finalul piesei "Del Duma/Tell Them about Me". 

MIHAELA: Good-bye Roxana, I promise you that I will produce this play! Because Roxana’s message has to get across. Because she had the courage to resist tradition, to revolt against a whole system. Because she had to hide that she was going to school. Because another Roma girl hanged herself in order to not get married, and before that she had written those big letters on the wall: „I am the school“. Because perhaps the Roma kid from the last bench from the window is still there. Because there is still a lot of hate and oppression against my Roma people. Because I am half Romanian, half Roma, the good half… I try to make peace inside me… and outside of me.