Sunt regizori care dau rezultate uimitoare cu anumite trupe şi nu izbândesc cu altele, iar Radu Afrim e aşteptat peste tot ca un Mesia al esteticului. În proiectele de echipă, mereu chimiile dintre oameni sunt super-importante, devansând ca aport singularităţile şi suma capacităţilor individuale. Elementele acestea indefinibile, coborând la nivelul nepalpabil al empatiilor şi neconcret al climatului creativ, conduc la (in)succes şi explică de ce, în condiţii similare de producţie, unele proiecte ies, altele nu.

La Piatra Neamţ, Afrim a lucrat cu o parte din actorii tineri (Cătălina Bălălău, Florin Hriţcu, Andrei Merchea Zapotoţki, Mircea Postelnicu, Loredana Grigoriu, Emanuel Becheru, Cristina Mihăilescu, Valentin Florea, Sabina Brânduşe) al căror potenţial l-a fructificat, făcându-i să „înflorească“ şi să vibreze într-o creaţie în care fiecare are momentul său de strălucire, dar funcţionează perfect şi în raport artistic cu grupul. Radu Afrim e aşa cum îl ştim şi cum ne place, cu temele care-l bântuie (relaţiile dintre copii şi părinţi, familia disfuncţională, dragostea şi multiplele ei faţete, oamenii speciali prin marginalitate de diverse feluri, comunitatea examinată la nivel micro - cuplu, familie, gaşcă; casă, stradă, cartier) şi stilistica definitorie (liric şi parodic, personaje generice - copilul, mama, tatăl, bătrâna, travestitul, prostituata -, songuri, taxidermii etc.). Susţinerea actoricească a făcut acum diferenţa în spunerea scenică a unei poveşti îngrozitoare, care nu e rezultat al ficţiunii, e reală, s-a petrecut în 2006, în Austria. E povestea înţelegerii maladive a iubirii, ca deţinere a unei persoane exclusiv pentru sine, obiectualizând-o şi închizând-o în pivniţă, minţind-o că afară e război şi toată lumea a murit, ţesând în jurul ei distructiva pânză de păianjen a captivităţii. Piesa punct de start e scrisă de grecul Yannis Mavritsakis, care a documentat cazul într-o formă artistică, dar i-a imprimat o nuanţă, plasând-o sub această posibilă explicaţie, chiar dacă reprobabilă, a cauzelor ce l-au determinat pe Wolfgang Priklopil s-o ţină în recluziune pe fetiţa din vecini, Natasha Kampusch, vreme de opt ani, în subsolul casei.

Ca întotdeauna, Afrim a utilizat materialul dramaturgic original ca suport al propriei viziuni, aşezând accente personale. E un spectacol în care duioşia trece în prim-plan în dialogul registrelor cu care ne-a obişnuit regizorul. Duioşia e un amortizor al ororii întregii situaţii, încercând să justifice la nivel emoţional posibilitatea – egoistă, bolnavă – de-a face orice pentru a avea pe cineva numai pentru tine. Lumea din Wolfgang e o lume de nefericiţi care caută să se salveze refugiindu-se în paradisuri iluzorii (alcool, stupefiante, răpiri, iubiri presupuse). Sunt personalităţi fragile ce au nevoie de sprijin exterior, iar în lipsa lui se străduiesc să se salveze fiecare cum poate, adesea afundându-se mai grav. Caricatura, parodicul sunt filtrate în favoarea unui uman soft, delicat aproape în anumite secvenţe, pe care nu l-am sesizat atât de evident în creaţiile afrimiene. Poate doar în Plastilina de Vasili Sigarev (Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti). Asezonându-l cu stropi de umor (tăierea unui mănunchi de frunze de pătrunjel devine tăiere a gardului viu, jocuri de cuvinte etc.), umor uneori negru (tatăl lui Wolfgang e un soi de Fantomă cântătoare, comentând ca prezenţă şi gestual din sicriul cu capac transparent amenajat într-un frigider de răcoritoare etc.), îmbogăţindu-l cu simbolistică abundentă - florile artificiale din refrigeratoare echivalează îngheţarea sentimentelor, strădania de-a le menţine „vii“, colivia în care e prinsă inocenţa, animalele împăiate ca indicatoare de devitalizare etc. Universul omenesc din Wolfgang e construit pe contraste împinse spre antagonism, între o aparenţă trucată şi o esenţă a suferinţei, e un perimetru compus din indivizi ce stau fiecare în cutia lui, izolaţi şi neînţeleşi.

Plantele din spectacol transformă un regn într-o categorie cu valoare semantică. „M-ai băgat în pământ ca pe-o plantă“, zice Fabiana. O vizetă lată cât scena decupează din fundalul negru un dreptunghi semi-luminos populat de tulpini firave, configurând conceptul de libertate prin vegetaţia ce creşte (ne)îngrădită. Sunt elemente de percepţie care codează imagistic libertatea în iubire, ranforsând expresia vizuală a întregului.

Decorurile încapsulează în aparatură electrocasnică noţiunea de familie. Aragaz, maşină de spălat, dulap, frigidere sunt refuncţionalizate şi devin jardiniere, uşă de intrare-ieşire, odăi, coşciug, magazinul bijutierului etc. Jumătatea din spate a unui Trabant şi portbagajul sunt constituenţi de localizare temporală, dar, prin recompunere scenografică, şi spaţiu sugestiv al „închisorii“. Sunt obiecte ready-made, deja purtătoare de istorii individuale şi colective care, ataşându-li-se puteri de simbolizare, se ridică de la statutul de obiecte uzuale la rangul de obiecte scenice, materializând idei.

Radu Afrim are multe teme şi tipologii care călătoresc prin creaţiile sale scenice şi pe care le-am întâlnit şi în Wolfgang: copila naivă şi neajutorată apare şi-n Fetiţa din bolul peştelui auriu de Morris Panych (Teatrul German de Stat Timişoara); animalele împăiate – nutria, aici, şi-n Herr Paul, păunul – aici, şi-n Joi mega.Joy (Teatrul Odeon Bucureşti); bătrâna ale cărei picioare se văd de la genunchi în jos într-un dulap m-a trimis cu gândul spre Între noi e totul bine (Teatrul Naţional Bucureşti); utilizarea prenumelui actorilor, ca supliment de identificare cu personajul, şi a accentului regional, ca-n Măcelăria lui Iov (Teatrul Naţional Iaşi) şi Dacă am gândi cu voce tare (Teatrul Naţional Craiova).

Planuri şi timpi teatrali interferează în logica fragmentară, de puzzle a lui Radu Afrim, segmentând Wolfgang prin câte un song, pentru a pregăti terenul unor reîncărcări de emoţionalitate şi a unor noi crescendouri. Distribuţia e pur şi simplu minunată! Fiecare îşi decupează personajul în tandem cu celelalte, contribuind şi coral, ca parte a ansamblului, şi solistic, la acelaşi nivel tonal, integrat. Cu toţii au şi resurse de sensibilitate şi forţă dramatică, ei au distins spectacolul din seria producţiilor recente semnate de Afrim. Şi aceasta e una dintre marile lui calităţi regizorale, evidenţierea latenţelor interpretative, ştiinţa de a-i conduce pe actori spre unghere de creativitate nebănuite nici de ei.

Intens, bine jucat, Wolfgang de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ are un magnetism estetic care te urmăreşte încă multe zile după vizionare.

Teatrul Tineretului - Piatra Neamţ

Wolfgang după Yannis Mavritsakis

Distribuţia: Cătălina Bălălău (Fabiana), Florin Hriţcu (Wolfgang), Andrei Merchea Zapotoţki (Fantoma tatălui), Mircea Postelnicu (Vecinul), Loredana Grigoriu (Mama lui Wolfgang), Emanuel Becheru (Prietenul lui Wolfgang), Cristina Mihăilescu (Femeia), Valentin Florea (Bijutierul), Sabina Brânduşe (Mama Fabianei).

Regia şi universul sonor: Radu Afrim

Traducere: Doru Mareş
Decor: Romulus Boicu
Costume: Erika Márton
Versuri: Andrei Merchea Zapotoţki
Asistent de regie: Rareş Moldoveanu