„Crimele de lezmajestate“ ale unui tânăr director de teatru

În România, n-are nimeni răbdare pentru construcţii sistemice. Vine un lider nou la un teatru, la Tarom, la Poştă, la CNADNR (sau cum se mai cheamă acum), la vreun spital, oriunde, într-o lună, „poporul“, prin vocea presei şi a Facebook-ului, e dezamăgit că nu s-a produs o revoluţie, că n-a intrat Tarom-ul pe profit, că nu s-a construit încă nicio autostradă, că nu s-a dat în folosinţă o clădire nouă pentru pacienţi şi şapte RMN-uri.

Şi, de regulă, cere schimbarea omului: undeva, trebuie să se găsească cineva vecin în putere cu Dumnezeu. Rezultatele trebuie să se vadă repede, pe loc – fiecare nou manager e deţinătorul unei baghete magice, care transformă peste noapte toate realităţile încetăţenite în ani şi zeci de ani. Sau cel puţin al unei baghete cu vopsea, care să zugrăvească gardul până trece „interesul public“ pentru revoluţia instantanee. De duratele lungi nu e nimeni preocupat

Să luăm cazul noului manager de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, regizoarea Gianina Cărbunariu. Care e ea însăşi o „fiică a oraşului“, nu cineva plantat la Piatra, şi care a câştigat concursul de management acum vreo două luni, organizând între timp, la începutul lui noiembrie, o nouă ediţie a Festivalului „Pledez pentru tine(ri)“. Şi comiţând crima culturală de a schimba sigla instituţiei, lucru pentru care nişte consilieri judeţeni (teatrul e finanţat de Consiliul Judeţean) au început să înainteze petiţii, pentru atingere adusă identităţii locale. Siglă care, să ne-nţelegem, nu era moştenită de la Traian şi Decebal, fiindcă teatru de stat la Piatra-Neamţ n-a existat înainte de comunişti.

Nu ştiu cum să spun, dar, deşi sunt critic de teatru şi bucureşteană (prin adopţie) îndrăgostită de oraşul meu, eu una n-am nici cea mai mică idee ce siglă are vreun teatru din Capitală. Am întrebat-o şi pe mama, nici ea n-are idee. Ştiu, în schimb, ce fac aceste teatre, care e identitatea lor reală, cea construită prin artişti şi repertoriu. Şi n-am întâlnit pe nimeni care să se ducă la vreun spectacol în funcţie de sigla producătorului sau să recunoască vreo instituţie de spectacol în funcţie de asta. Pentru un om tânăr, ca Gianina Cărbunariu, care-şi propune să construiască ceva în teatrul din oraşul unde a crescut, sigla aceea are o importanţă – e o formă de rebranduire vizuală „normală“ pentru o schimbare de direcţie, un avânt nou, o notă de prospeţime. Multe teatre şi-au schimbat imaginea vizuală la venirea unei noi conduceri, doar că nimeni n-ar fi remarcat vreo schimbare dacă nu se schimba şi altceva decât sigla...

Singura discuţie pe care o ştiu legată de aspecte de acest nivel e atunci când bietul Teatru Naţional din Târgu-Mureş a trebuit să mai scoată nişte cuvinte din titulatura finanţatorului, Ministerul Culturii, de pe ştampilele oficiale, fiindcă titulatura devenise atât de lungă încât nu mai încăpea pe amărâta de ştampilă. Şi atunci s-a ridicat un val de ultragiu la adresa identităţii naţionale – cam ăsta e nivelul de ridicol până la care putem coborî în această ţară.

Cui i se pare că actoria nu e muncă şi nu trebuie remunerată, să aibă curajul să-i spună asta lui Victor Rebengiuc.

Şi pe urmă, la Piatra-Neamţ s-a ultragiat presa locală. De pildă, un jurnalist se oripilează că artiştii din festivalul pietrean, „trupe tinere“, deci „slabe“, au fost plătiţi anul ăsta, spre deosebire de ediţiile trecute (când nu erau plătiţi; nu ştiu dacă jurnalistul ştie, dar şi anul trecut au fost plătiţi, asta fiind o condiţie pentru primirea finanţării de la Ministerul Culturii), ceea ce reprezintă, zic respectivii, „asistenţă socială“. Ce înţeleg eu din asta? Că anteriorul selecţioner, criticul Oltiţa Cîntec, preşedinta Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – România (AICT.ro), alegea în mod conştient spectacole slabe, pe care conducerea Teatrului accepta să le prezinte ca să facă economie, înşelându-şi, astfel, voluntar, publicul plătitor. I se pare cuiva logic?

Cât despre asistenţa socială..., mă scuzaţi, dar să te urci pe o scenă şi să joci timp de câteva ore un spectacol, pentru a cărui construcţie echipa a lucrat luni de zile, iar tu, actorul, ai trecut printr-o facultate şi ai deprins o meserie, ei bine, asta se cheamă muncă. Cui i se pare că actoria nu e muncă şi nu trebuie remunerată, să aibă curajul să-i spună asta lui Victor Rebengiuc.

Un tip de muncă pentru care publicul plăteşte (preţul biletului). Şi nu plăteşte ca să viziteze clădirea teatrului gazdă, încasatorul biletelor, ci ca să vadă ceea ce se întâmplă pe scenă: munca artiştilor. „Pledez pentru Tine(ri)“ fiind un festival adresat tinerilor artişti, în esenţă toţi participanţii au fost făcuţi asistaţi social. Să spui despre actorii Teatrului Excelsior, ai Teatrului Naţional din Craiova etc., despre actori care au câştigat Premiul Uniter (ca Ilinca Manolache) sau despre cei care joacă în spectacole selectate în multiple festivaluri că-s asistaţi social, ei bine, asta e o performanţă de jignire globală greu de echivalat. Şi nu pentru că a avea nevoie de protecţie socială, a fi „asistat social“, e o ruşine, ci pentru că să consideri munca unor oameni, indiferent de vârsta lor, ca fiind nedemnă de plată e jignitor.

Opiniile de presă continuă: „Deci, festivalul nu mai prezintă trupe de teatru aflate în competiţie. Cea mai bună trupă de teatru va fi la final pe aceeaşi linie cu cea mai slabă trupă“. Şi totuşi: nici Festivalul de la Avignon nu e cu premii. Nici cel de la Edinburgh. Ba chiar, oroare!, nici măcar Festivalul Naţional de Teatru, despre toate aventurându-mă să spun că au un pedigree respectabil, întru nimic sub ediţiile competitive ale Festivalului „Pledez pentru tine(ri)“. Iar pentru festivalurile de teatru cu premii, niciodată, dar niciodată aceste premii nu sunt menite să „separe bobul de neghină“, să spună care „trupă“ e slabă şi care e „cea mai bună“ – fiindcă teatrul nu e 100 metri garduri (în mod normal, ceea ce se prezintă sunt spectacole, nu trupe – şi e oricum cam greu să explici, de exemplu, cum nişte masteranzi de la universitatea din Sibiu şi nişte actori de la Teatrul „Radu Stanca“, plus un regizor care stă în Franţa şi o scenografă de la Bucureşti – adică echipa spectacolului Familii –, fac o... trupă). La 100 de metri (garduri sau negarduri), un alergător ajunge primul la finish şi gata. În teatru, un grup de oameni scrie o jumătate de pagină de text în care explică pentru ce a acordat un premiu unui artist sau unui spectacol – fiindcă nu există, la final, niciun fel de linie şi niciun juriu nu aliniază spectacolele în ierarhie ca la Campionatul Mondial. Arta are o marjă uriaşă de evaluare, care se numeşte gust, nu e despre cel mai slab şi cel mai bun. Chestie care se aplică, de altfel, în toate aspectele vieţii noastre: încercaţi să decideţi, în grupul dvs. de prieteni, care e cel mai bun calculator sau smartphone de pe piaţă...

Şi chiar şi la 100 de metri, ştiţi care-i faza cu întrecerile la sport? Nu s-ar duce nimeni să-l vadă alergând pe Usain Bolt singur. Pentru spectatori şi pentru sportul în sine, toţi alergătorii sunt la fel de importanţi.

Un domn ziarist local (acelaşi de mai sus, cred, dar nu mai ţin socoteala, că scrie şi la un cotidian din Roman, aparent) are o problemă cu selecţia spectacolelor: că de ce au făcut-o „cei din Teatrul Tineretului“, când la mijloc sunt bani publici?? Să zicem că mă abţin să spun că dacă exista un selecţioner dinafară, probabil acelaşi jurnalist ar fi deplâns, desigur, în numele banului public, „externalizarea“ acestei activităţi. Există două festivaluri mari în ţara asta, Europalia de la Timişoara şi Interferenţe de la Cluj, ambele internaţionale şi ambele cu bugete care ar face să pălească de tristeţe jumătate dintre celelalte evenimente de gen din patria noastră, în care selecţia e făcută intern (şi mai sunt şi altele, inclusiv, internaţional, Festivalul de la Avignon, dar să nu intrăm în detalii). Dintre toate criticile imaginabile pe care le va fi adus cineva vreodată celor două festivaluri, nimănui – de la presa locală la presa naţională şi Curtea de Conturi – nu i s-a părut că modul de realizare a selecţiei e o ameninţare la adresa banului public. Selecţia unui festival nu e o achiziţie de bunuri şi servicii şi nu se face pe SEAP – mai mult chiar, un festival nu e cu atât mai bun cu cât e mai ieftin. Şi nici selecţionerul nu e un controlor de preţuri. Proaspătul director al unui teatru, în schimb, e un generator de viziune pe care şi-o asumă.

Adevărul e că autorul minunilor de mai sus spune că nu se pricepe la teatru, adăugând, însă, că dacă şi lui, care nu se pricepe, nu i se pare OK, atunci nu e. Ceea ce uşor bizar. De exemplu, eu nu mă pricep la maşini – şi tocmai pentru că nu mă pricep, pot să mi se pară tot felul de lucruri în neregulă. Aşa că ce fac? Îl întreb pe unul care se pricepe. Şi-ncerc să învăţ cum face maşina când e stricată, ca să nu urlu „Lupul“ de fiecare dată când mi se pare.

Ştiţi care e metoda cea mai sigură să nu te ia nimeni de hoţ din bugetul instituţiei? Să nu faci nimic.

Iar interesul publicaţiei locale în cauză e foarte... interesant el însuşi: până la schimbarea managerului, ziarul publica, în 2016 şi 2017, despre Teatrul Tineretului, conform căutării de pe propriul site, în esenţă doar comunicatele instituţiei. E cu totul inexplicabil de ce, dacă lucrurile mergeau atât de bine înainte, spre deosebire de acum, niciun jurnalist nu a simţit nevoia să comenteze ceva legat de modalitatea neprotocolară, ca să nu spun uşor abuzivă, în care i s-a desfiinţat contractul, înainte de termen, anteriorului director al teatrului, actorul Liviu Timuş. Cauţi, cauţi în ziar şi nimic. Festivalul, în schimb, care avea exact acelaşi profil înainte ca şi acum (tot adresat tinerilor, tot plin de juni artişti independenţi), părea că nu e aşa plin de „trupe slabe“ (că de slabe ce erau nu erau plătite, după cum am aflat mai sus) cât artiştii ăştia tineri şi slabi să nu fie intervievaţi admirativ - de pildă, în cazul spectacolului Emancipare de Radu Iacoban. Adică, dacă vin pe gratis, sunt buni, dacă-s plătiţi sunt „asistaţi social“. Dumnezeu mai înţelege şi presa locală...

Revenind: Gianina Cărbunariu, o artistă cu un CV impresionant şi care a făcut peste un deceniu management în sectorul independent, e directoare de vreo două luni. Nu a construit încă un repertoriu propriu, nu a apucat să construiască nimic (dar a câştigat un proiect la AFCN pentru Teatrul Tineretului), nu e ca şi cum ar fi „moştenit“ cel mai titrat teatru al momentului şi deja chivuţele locale plâng la bănuiala irosirii banului public, bazându-se pe faptul că teatrul remunerează munca şi pe schimbarea unei sigle, şi-i cer demisia. Ştiţi care e metoda cea mai sigură să nu te ia nimeni de hoţ din bugetul instituţiei? Să nu faci nimic.

P.S.: Am aşa, un feeling, în calitatea mea de critic şi editor, că această ediţie a festivalului de la Piatra Neamţ va avea o acoperire de presă pe care n-a mai avut-o nicio altă ediţie în ultimii cinci ani, cel puţin. Şi nu pentru motivele inventate de presa locală pietreană, ci exclusiv datorită Gianinei Cărbunariu.