Confirmări

Pesemne că foarte curând va fi nevoie de investigaţii detectiviste în regulă spre a se putea stabili cu oarecare rigurozitate parcursul pe harta teatrală a României a celei mai cunoscute piese a Ludmilei Razumovskaia.

Intrată în repertorii graţie spectacolului realizat  de regizorul Dominic Dembinski la Teatrul „Nottara“ în stagiunea 1991-1992 care a optat pentru subtitlul Şantaj, cel mai adesea jucată cu titlul Dragă Elena Sergheevna, piesa ajunge acum la Teatrul Municipal din Baia Mare, acolo unde foarte tânărul şi interesantul regizor Andrei Măjeri a preferat să o pună în scenă cu numele Dragă doamnă profesoară. Cred că numai o singură altă piesă, poate neîntâmplător aparţinând tot unui scriitor de literatură dramatică născut pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, a mai cunoscut o soartă asemănătoare. E vorba despre Aleksandr Ghelman, al cărui text intitulat  Într-un parc, pe o bancă a avut parte, după premiera pe ţară de la Teatrul „L.S. Bulandra“ (1984), în regia lui Mircea Cornişteanu, cu Luminiţa Gheorghiu şi Victor Rebengiuc, de nenumărate versiuni scenice la foarte multe dintre Teatrele din ţară care i-au tot modificat titlul. Ba i s-a spus Doi pe o bancă, ba Un parc, o bancă, ba în felurite alte moduri.

În anii ‘80 ai secolului trecut piese, precum aceea a lui Ghelman, erau o veritabilă binecuvântare pentru scena românească deoarece ofereau roluri adevărate, personaje viabile din zilele noastre. Aceasta în vreme ce dramaturgia românească a epocii era din ce în ce mai schematică, mai plină de fantoşe, iar literatura dramatică de ultimă oră a Occidentului era cvasi-inaccesibilă. Din motive valutare şi nu numai. Dacă piesele „noastre“, adică ale Eugeniei Busuioceanu, ale cuplului Elena şi Nicolae Roşu, ale lui Platon Pardău şi Petru Ispas, ale oamenilor partidului şi Securităţii ne prezentau aşa-zisul „omul nou“ care nu era preocupat decât de îndeplinirea planului, literatura dramatică sovietică aducea pe scenă şi oameni adevăraţi care îşi mai îngăduiau să şi iubească, chiar şi să sufere din iubire, nu doar fiindcă nu ştiu ce nouă descoperire ştiinţifică a unui inginer provenit din rândul clasei muncitoare nu era pusă în aplicare din cauza unor directori cu conştiinţa nu îndeajuns de înaintată.

Până la urmă despre „omul nou“ este vorba şi în piesa Ludmilei Razumovskaia. Atâta doar că, de data aceasta, el nu triumfă, nu reprezintă o conştiinţă exemplară. Dimpotrivă. Încarnat de trei băieţi şi o fată aflaţi în pragul Bacalaureatului, „omul nou“ din Dragă Elena Sergheevna înregistrează un eşec lamentabil. Un eşec în stare pură. Cei patru elevi vor să o convingă, mai cu vorba bună, mai cu minciuna şi, în ultimă instanţă, chiar cu forţa pe modesta lor profesoară de matematică să le dea cheia seifului în care se află lucrărilor lor de examen. Eşecul omului nou înseamnă pentru Elena Sergheevna propriul ei eşec care înţelegem că o aduce în pragul sinuciderii.

Acum, trebuie spus că publicată în 1981 într-o revistă sovietică din perioada brejnevistă, piesa a avut parte de o primire cum nu se poate mai ostilă din partea criticilor şi cenzurii din URSS. Nu a fost acceptată de Ministerul Culturii care îi comandase Ludmilei Razumovskaia textul, a fost totuşi jucată mai întâi în Letonia, la Talin, mai apoi şi la Moscova, pentru ca mai apoi să fie scoasă brutal din repertorii. A fost „reevaluată“ în perioada Glasnostului şi a Perestroikăi.

De bună seamă, nici nu putea fi vorba ca un astfel de text să fie acceptat pe afişul vreunui Teatru din România lui Ceauşescu. Când a fost, în fine, jucată şi pe meleaguri mioritice nu puţini au fost aceia care s-au întrebat dacă Elena Sergheevna nu ne-a devenit dragă cu o oarecare întârziere.

Mărturisesc că am fost încercat de o seamă de reticenţe atunci când Andrei Măjeri mi-a împărtăşit decizia lui de a pune în scenă textul la Teatrul Municipal din Baia Mare. Din fericire, precauţiunile mele s-au dovedit absolut inutile. Măjeri a mutat acţiunea în vremea Rusiei de astăzi, a pus altfel, cumpănit şi inteligent câteva accente, a mizat mult pe inteligenta excelentei actriţe care este Inna Andriuca, interpreta rolului principal, pe admirabila mobilitate a patru actori foarte tineri (Andrei Dinu, Denisa Blag, Eduard Trifa, Eduard Bîndiu), pe colaborarea lui cu scenografa Irina Chirilă şi cu actorul Raul Hotcaş, semnatarul coregrafiei, şi a făcut un spectacol remarcabil. Care nu seamănă deloc cu celelalte ce-i poartă semnătura.

Sigur, tot despre eşec uman şi profesional este vorba şi în acest spectacol, tot despre complicatele raporturi dintre generaţii, tot despre complicatele relaţii dintre elevi şi profesori. Numai că de data aceasta Elena Sergheevna nu este nici ea chiar o sfântă, în pofida faptului că trăieşte într-o casă în care predomină albul. Până la urmă ipocriziei pe care o întruchipează aparent hiper-corecta profesoară, jucată cu nenumărate nuanţe de Inna Andriuca, în spectacolul de la Baia Mare i se opune cinismul. Cinismul pretins literatului Paşa (cu câtă bucurie am urmărit meritoria evoluţie a lui Eduard Trifa aflat în evident proces de perfecţionare profesională!), al prematur alcoolicului Vitea (la milimetru gândit şi jucat de Eduard Bîndiu), al pretins diplomatului Volodea (impecabil interpretat de Andrei Dinu). Plus cinismul ezitant al Lidei (bine cumpănit de Denisa Blag).

Desigur, spectacolul este proiectat în cheie şi tipare preponderent realiste. Cu o mare atenţie la detalii. De aici şi calitatea, şi rigoarea ilustraţiei muzicale. Regizorul asigură un bun crescendo atacului terorist în lege pe care comandoul celor patru tineri îl execută asupra profesoarei. Care nu este de la bun început o înfrântă. Care nu cedează cu una, cu două, care preia adeseori conducerea, care este foarte aproape de victorie. La un moment dat, Andrei Măjeri are excelenta idee de a privi totul prin ochii, prin prisma înţelegerii şi reacţiilor Elenei Sergheevna. De aici şi surprinzătoarea secvenţă a încercării obţinerii prin forţă a cheii. În fapt, o mini-noapte a Walpurgiei.

Acum, trebuie spus că nu totul e perfect în spectacolul de la Baia Mare al lui Andrei Măjeri. Costumele pe care regizorul i le-a solicitat scenografei Irina Chirilă mi s-au părut menite numai şi numai să fie trendy. Să ia ochii. Nu ştiu cât de confortabil se simt actorii în ele. Nu am înţeles de ce a fost nevoie de un zgomot ca de cutremur, ca de sfârşit de lume, atunci când se pun în funcţiune părţile mobile ale decorului. Regizorul mi-a explicat că a recurs la aceasta spre a acoperi un dezagreabil huruit. Mi s-a părut absolut de prisos fumul de la sfârşit. Poate în plus, poate un fel de nedorită coda este şi cântecul Elenei, gândit ca o marcare estetică a finalului deschis al spectacolului. După părerea mea nu are o justificare deplină. E vorba în seria aceasta de obiecţii, de rezerve, de semne de întrebare  numai despre detalii. Cert e că la Baia Mare se poate vedea un spectacol bun care confirmă profesional şi actorii, şi pe foarte tânărul regizor.     

Teatrul Municipal din Baia Mare - DRAGĂ DOAMNĂ PROFESOARĂ; Traducerea: Lia Crişan şi Tudor Steriade; Scenografia: Irina Chirilă; Coregrafia: Raul Hotcaş; Corepetitor muzical: Petru Damşa; Cu: Inna Andriuca, Denisa Blag, Eduard Trifa, Eduard Bîndiu; Data premierei: 26 noiembrie 2017