Claudiu Mihail: „Actorul are nevoie de încredere din partea regizorului“ (I)

Pe tânărul actor Claudiu Mihail l-am cunoscut în urmă cu vreo doi ani, atunci când am făcut parte din juriul Festivalului Dramaturgiei Contemporane de la Braşov. Ultima ediţie a acestui Festival desfăşurată în condiţii normale.

Erau şi ultimele zile de normalitate din viaţa Teatrului „Sică Alexandrescu“. Claudiu era pe atunci unul dintre cei mai tineri componenţi ai trupei de acolo. Minusul de normalitate, anormalitatea crasă ce s-au instalat câteva luni după aceea, l-au făcut să plece la Craiova. A avut acolo o primă stagiune foarte bună. Doar unul dintre motivele care m-au determinat să îl provoc la dialog.

- Claudiu, ţi-aş propune să începem dialogul nostru prin internet de la un fapt de viaţă. Din câte ştiu, te-ai născut, ai copilărit, ţi-ai petrecut adolescenţa într-un orăşel de la Dunăre- Isaccea. Oraş unde nu există Teatru şi unde, nu ştiu exact, s-ar putea să nu mai funcţioneze nici măcar un cinematograf. E adevărat, de ceva vreme la Tulcea s-a deschis Teatrul „Jean Bart“. Cum s-a născut, cum s-a dezvoltat atunci dragostea pentru artele spectacolului? Cum ai ajuns la concluzia că vrei să fii actor? Uite, ştiu un caz, al unui foarte bun actor tot din tânăra generaţie, care susţine că, până a fi admis la UNATC şi a se stabili în Bucureşti, nu a văzut nici măcar un singur spectacol de teatru.

- Aşa e. Mi-am petrecut 18 ani în orăşelul Isaccea din judeţul Tulcea. Aici există o Casă de Cultură. în 18 ani am văzut la Casa de Cultură două filme şi tot atâtea spectacole de teatru. în rest mergeam la serbări sau „spectacole“ atunci când eram obligat de şcoală sau de părinţi. Spectacole de teatru la tv erau puţine, în schimb vedeam multe scheciuri.

Ajungeam rar în Tulcea şi detestam oraşul din cauza aglomeraţiei şi a oamenilor care-l populau. Trăind la ţară eram îngrozit de brutalitatea oamenilor de la oraş.

De Teatrul „Jean Bart“ am aflat abia atunci când am jucat la festivalul „Tragos“ un spectacol de teatru de amatori făcut la Casa de Cultură din Isaccea. Eram atunci prin clasa a XI-a. Cele câteva spectacole văzute atunci mi s-au părut proaste – din cauza actorilor, pe regizori i-am cruţat. Poate pentru că nu înţelegeam foarte bine care era munca regizorului. în timpul spectacolelor simţeam cum sunt cuprins de o ură pe care n-o puteam traduce. îmi venea să strig „Stoop! Nu, nu, nu aşa!“. Analizam fiecare actor şi imediat le găseam defecte, greşeli, etc. Desigur au existat şi preferaţi însă acolo apărea invidia: „uite ce bun e ăsta! E mai bun decât mine, afurisitu’!“. Egoul meu era atât de mare încât mă vedeam în fiecare spectacol şi în fiecare rol. Şi o voce interioară îmi tot şoptea: „tu poţi să faci teatru, tu trebuie să faci teatru!“. 

În una din acele seri i-am spus regizorului cu care lucrasem, Nelu Serghei, că vreau să dau la facultatea de teatru.

A fost vorba despre o dragoste amestecată cu ură. La fel simt şi acum. Aşa definesc pasiunea. Ura mă face să muncesc şi să perseverez, dragostea îmi dă voie să mă bucur de drum.

- Ai avut „acţiuni“ cu caracter artistic în şcoală, în liceu? De ce natură? Ai spus poezii, ai cântat, ai dansat la serbările şcolare?

- Mă amuză când îmi aduc aminte că în gimnaziu profesoara de Română m-a pus la o serbare să recit o poezie patriotică. Nu mai ştiu ce poezie. Ştiu doar că era legată de bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Ea a fost primul „regizor-scenograf-costumier“. M-a îmbrăcat într-o uniformă de soldat, m-a bandajat la cap, mi-a turnat vopsea roşie pe acel bandaj şi m-a împins în scenă. Ca mai apoi să-mi strige din culise: „Târâie-ţi piciorul!!!“. Am dat peste oameni mulţi şi necunoscuţi care aşteptau în linişte să zic ceva. Mi-am aşezat microfonul şi speriat, într-o oarecare stare de inconştienţă am început să zic ce învăţasem. M-am trezit abia în culise atunci când profesoara m-a luat în braţe şi mi-a zis „bravo!“. Apoi am trecut la scenete de I.L. Caragiale pe care le jucam de ziua şcolii.

în liceu, împreună cu trei prieteni, ne-am făcut o trupă de cover-uri rock. Eram consideraţi „nebuni sau satanişti“ pentru că în Isaccea nu prea a fost la modă fenomenul. Tot pe atunci am făcut parte şi dintr-un ansamblu folcloric al Casei de Cultură. Şi tot în perioada respectivă am făcut parte din trupa de teatru de amatori „Veritas“ din Isaccea care a avut un singur spectacol – „Ţara lui Gufi“ de Matei Vişiniec - după care s-a destrămat.

În tot acest timp făceam sport. Timpul îmi era împărţit între şcoală, Casa de Cultură şi sport. Fotbal, volei şi handbal. îmi doream să fiu sportiv de performanţă, dar n-a fost să fie.

- Îţi mărturisesc că nu am fost niciodată la Isaccea. Dar cunosc destul de bine mentalitatea din aceste orăşele mici. Acolo se cunoaşte mai toată lumea, fiecare locuitor ştie despre cei din jur apraope totul, află totul, dovedeşte o grijă ieşită din comun pentru prezentul şi viitorul semenilor săi. Bănuiesc că s-a aflat destul de repede că un băiat, mă rog, chiar frumuşel, bine făcut, din acel micuţ orăşel vrea să dea la Teatru. Că nu doreşte să îmbrăţişeze o profesiune practică, profitabilă. Toate aceste discuţii au un oarecare efect asupra familiei. Provoacă o anume reticenţă. Cum au reacţionat părinţii tăi când le-ai împărtăşit dorinţa de a da la Teatru?

- Am avut norocul ca ai mei să fie deschişi şi îngăduitori. După cum merseseră lucrurile în timpul liceului nimeni nu cred că se mai îndoia de calea pe care o voi alege, nici măcar ai mei. însă decizia de a da la Teatru nu a fost prea mult premeditată şi a venit fulger. Deşi aveau îndoieli, mai ales tata, totul s-a întâmplat rapid şi n-au avut la dispoziţie prea mult timp de reacţie. Nici nu-mi amintesc prea bine cum au reacţionat pentru că eu eram cu gândul la ce am de făcut şi cum o să fie. Probabil au oftat. Tata, sigur şi-a trecut mâna prin păr, mama sigur s-a aşezat pe scaun şi a început să-şi ordoneze cele o mie de întrebări. Am găsit „răspuns“ la toate întrebările şi temerile lor: „eşti sigur?“„n-o să ai din ce trăi!“, „cum o să-ţi faci o familie?“, „o să fii mereu pe drumuri!“, „cum o să-ţi iei tu o casă?“, etc. Răspunsul a fost „mă descurc eu“. 

- Bun, a venit ziua alegerii viitoarei şcoli. Cum ai optat pentru Secţia de Teatru de la Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova? Naţionalul are o vechime, are un blazon. Secţia de Teatru din Universitate a fost creată relativ recent. După 1990. Are de surmontat prejudecăţi, atitudinea de Regine a Facultăţilor din Bucureşti, Târgu Mureş, Cluj. Trebuie să confirme. Ai regretat vreodată, în studenţie, dar chiar şi acum că ai ales Craiova?

- Învăţasem din liceu să mă arunc cu capul înainte în orice. Mi se confirmase că dacă încerci şi dacă pui în încercare muncă şi pasiune, ai mari şanse să reuşeşti. Despre Craiova cunoşteam doar câteva date geografice. Nu auzisem de Şcoala de Teatru din Craiova şi nici de Teatrul Naţional din Craiova. Voiam doar să intru la facultate şi să muncesc, să învăţ.

Ajuns la Craiova mă gândeam doar la ceea ce urma să fac acolo. Odată începută, facultatea nu mi-a dar mare răgaz să mă gândesc dacă e bună sau nu calea pe care am ales-o.

În timpul studenţiei eram colaborator la Teatrul Naţional din Craiova şi făcusem şi câteva spectacole de teatru independent. Totul mergea relativ bine şi nu comparam facultatea mea cu altele. Eram mulţumit.

Însă după încheierea ciclului de licenţă am avut o perioadă în care blamam facultatea din Craiova pentru că nu vedeam nicio oportunitate, în timp ce la Bucureşti lucrurile se mişcau pentru cei de vârsta mea – un spectacol, o reclamă, un scurtmetraj, o scenă într-un lungmetraj, etc. Eram debusolat şi frustrat că lucrurile nu merg aşa cum aş fi vrut şi tocmai de aceea căutam un vinovat. Şcoala îmi era la îndemână. A trecut şi acea grea perioadă, iar acum sunt împăcat şi mulţumit de alegere. E plăcut să mergi la casting şi să rosteşti: „Facultatea din Craiova“. Sună exotic şi e amuzant să auzi nelipsita întrebare: „Există şcoală de teatru în Craiova?“.

- Vorbeşte-mi, te rog, puţin despre anii tăi de studenţie. Despre profesori, programele de studii, ce ai făcut la clasă, roluri.

- Când am ajuns la şcoala din Craiova, sistemul de acolo era diferit de cel al celorlaltor Şcoli de teatru din România deoarece în fiecare an de studenţie aveai un alt profesor de actorie. Anul I a fost cel mai greu. Tranziţia de la sat la oraş a fost destul de bruscă şi grea, iar la şcoală nu înţelegeam mare lucru, dar îmi plăcea şi mă străduiam să pricep cât mai multe. Mă minunam în fiecare zi. Profesor mi-a fost domnul Adrian Andone, săracul. Şi spun „săracul“ pentru că n-a avut o muncă uşoară cu mine. Cea mai frecventă întrebare era „Ce-ai vrut să faci acolo, Claudiu?“. Iar răspunsurile pe care le dădeam, chiar dacă nu mi le amintesc în totalitate, erau ample. Şi îl vedeam cum pe măsură ce îi explicam se încrunta din ce în ce mai tare încercând să mă urmărească. Eram destul de incoerent, nici eu nu ştiam bine ce voiam să fac. Avea o răbdare de fier şi îmi explica de fiecare dată în fel şi chip - astfel încât să înţeleagă şi „culegătorul de fluturi“ (efectiv alergam după fluturi sau cai verzi pe pereţi).

Şi cam în acest ritm a trecut primul an, eu neştiind pe ce lume mă aflu, iar domnul Adrian Andone încercând să mă culeagă, să mă adune şi să mă aşeze cu picioarele pe pământ.

În anul al doilea de facultate am trecut la studiu aprofundat (crearea unui rol cap-coadă; în anul întâi am făcut doar scene) şi simţeam că trebuie să demonstrez că am ce căuta acolo. Cu toţii am dus o muncă asiduă alături de doamna Mirela Cioabă, care ne-a pregătit pentru performanţă. Era exigentă, iar propunerile de joc destul de grele. Am jucat în „Nunta însângerată“ de F.G. Lorca, „Comedia erorilor“ de W. Shakespeare, „O noapte furtunoasă“ de I.L. Caragiale şi „Nunta“ de A.P. Cehov. După ce domnul Andone reuşise să mă aducă cu picioarele pe pământ, doamna Mirela Cioabă m-a învăţat rigoarea şi dăruirea pe scenă. Lucram foarte mult, chiar şi după program. Tot în anul al doilea am avut norocul să avem şi asistent la clasă, pe domnişoara Raluca Păun, care pe lângă munca de pedagog, ne mai era şi psiholog. îmi amintesc că odată după un examen toată clasa era deprimată pentru că ieşise prost. Şi pe rând am început cu toţii să plângem iar ea trecea de la unul la altul încercând să ne îmbărbăteze. După eşecurile, realizările, bocetele şi momentele de bucurie din anul doi, a venit sobrietatea ultimului an în care profesor mi-a fost domnul Alexandru Boureanu. Atunci am făcut toţi cunoştinţă cu stilul de lucru al unui regizor. Scrâşnitul din dinţi a luat locul bocetelor din anul al doilea, iar zâmbetele ascunse, locul râsetelor şi chiotelor de bucurie. Trebuia să devenim profesionişti, să ne facem treaba pe cont propriu. A fost o muncă frumoasă, iar domnul Alexandru Boureanu ştia să ne tensioneze şi să ne detensioneze, după caz. Cel mai important lucru învăţat atunci a fost că orice situaţie, oricât de grea ar fi, are rezolvare. Tot alături de dumnealui am făcut cunoştinţă cu festivalurile de teatru şi turneele.

Nu pot să nu-i amintesc şi pe ceilalţi profesori la fel de minunaţi: Constantin Cicort, Geni Macsim, Haricleea Nicolau, Edith Mag Noferi, Gabriel Marciu, Alina Mangra, Remus Vlăsceanu, Antonie Mihail, Ariana Teodorescu, Alina Rece, Laurenţiu Nicu, Oana Sâmbrian, Bogdan Drăgan, Pavel Şopov, Raluca Coandă.

- Claudiu, răspunsul tău extrem de amplu şi de sincer îmi provoacă alte două întrebări. Prima e generată de faptul că ai spus că anul întâi a fost cel mai dificil.Pe lângă toate motivele care explică această situaţie, nu era cumva şi teama de ridicol? Nu te simţeai prost, nu aveai impresia că, dintr-o dată şi pe nepusă masă ai fost pus, într-o situaţie neaşteptată. Ţi se cerea, cumva, să nu mai fii tu?

- E limpede că situaţia în care mă aflam la începutul facultăţii era total neaşteptată (pentru că nu cunoscusem prea bine „fenomenul“, nu ştiam la ce să mă aştept). Sentimente şi gânduri aveam din plin şi toate se amestecau. Am dus o „luptă“ pe două planuri încercând să mă identific şi să mă construiesc pe mine ca persoană, în acelaşi timp căutând-mă în noua lume în care intrasem. E drept că cele două planuri se întrepătrund şi se confundă de multe ori, cum la fel de just e că cele două „planuri“ sunt o utopie (a mea, poate), dar şi astăzi mă folosesc de ele datorită unui oarecare echilibru pe care-l obţin.

Chiar şi acum am momente în care mă simt cuprins de un amalgam de stări şi sentimente printre care regăsesc şi teama de ridicol. Dar asta n-a fost niciodată o piedică, ci mai mult o grijă care m-a făcut mai atent. Diferenţa e că acum mi le pot controla într-o mai mare măsură. (Şi asta poate fi o definiţie scurtă şi rudimentară a actoriei – control.) Simţul penibilului, îndoiala, teama, vina etc., sunt produse ale discernământului. Ce te faci fără el?!

Nu mi s-a cerut niciodată să nu mai fiu eu. Din contră, în facultate ţi se cere să fii tu, să te descoperi, să te defineşti. Cunoaştere de sine stă la baza construcţiei unui actor bun, cred eu. Indiferent de rol, structura pe care construieşti îţi aparţine, iar arta constă în fineţea modelării ei.

- A doua întrebare generată de răspunsul tău derivă din parcursul tău şi al colegilor tăi de clasă oarecum atipic. La facultăţile cu tradiţie, un profesor ia o clasă în anul întâi şi o duce până la finele anului ultim. Tu, voi aţi avut de fiecare dată un alt profesor. El trebuia să se familiarizeze cu voi, voi cu el. Facultatea aceasta de Teatru nu este una ca celelalte. Nu vine cineva, fie chiar o somitate, care ia loc la Catedră, scoate un curs din servietă, îl predă, studentul ascultă sau nu şi cu asta-basta. La cursurile şi la activităţile cu caracter practic, cele care sunt esenţiale pentru pregătirea voastră ca actori, e, în primul rând, nevoie de încredere reciprocă. Nu a fost greu să faci de fiecare dată noi investiţii de încredere? 

- Acum realizez, în urma întrebării dumneavoastră, că pe atunci nu duceam lipsă de încredere. Din fericire, cred eu, nu m-am îndoit niciodată de profesori, chiar şi în momentele în care nu înţelegeam ce trebuie să fac sau eram în derivă totală. Căutam mereu să rezolv „sarcinile“ fără să-mi creez probleme de conştiinţă; iar dacă nu reuşeam, căutam, îmi căutam greşelile. îmi plăcea să mă lovesc de probleme, eram dispus să cad, iar curajul îmi era dat de gândul că profesorul îmi vrea binele. Rareori îi contraziceam pentru că propunerile lor mă făceau mereu să descopăr lucruri interesante. Iar eu eram acolo să învăţ de la ei. Cum să nu investesc cea mai mare încredere?!

                                                                                                                         (va urma)