Când Dumnezeu trece pe lângă tine, pe o stradă din Sibiu

Michail Baryshnikov, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu         FOTO: Florin Ghioca

Scriu aceste rânduri încă sub impactul emoţional şi şocul unei întâlniri cu Dumnezeu, pe o stradă aglomerată din centrul Sibiului, unde se întâmplă Festivalul Internaţional de Teatru. Şi mai înainte să fiu acuzat de erezie sau de cine ştie ce blasfemii, zic să explic.

Ca elev al Liceului de Coregrafie din Bucureşti, la orele de balet mi se mai povestea despre „zei”, despre acei balerini din Olimpul dansului, în care nu credeam că vom avea şi noi vreodată acces. Îi vedeam aşa, departe, ca pe nişte Dumnezei inaccesibili, indiferent că se numeau Michail Baryshnikov, Rudolf Nureev, Pina Bausch sau Maia Pliseţkaia. 

Pe vremea când youtube nu era nici măcar în intenţii sau vise, iar casetele VHS se dădeau pe sub mână, a vedea şi a avea acasă un balet cu Baryshnikov sau Pliseţkaia era un mic miracol.

Băieţei cu ochi mari, cu dresuri negre, maieuri albe şi flexibili jerpeliţi, fetiţe slăbuţe, cu poante zdrelite de antrenament, pe podeaua cu parchet învechit din Strada Principatele Unite. Liceul de Coregrafie, cu gaură în uşa vestiarului fetelor şi cu piane dezacordate, în săli mici, cu podele strâmbe. Dar eram fascinaţi de legendele pe care le ascultam, despre Dumnezeii dansului. Despre cei mai buni. 

Mulţi ani mai târziu, când baletul pentru mine a devenit istorie şi mai e prezent doar din scaunul de spectator, într-o zi călduroasă de iunie, mai exact pe 12 iunie 2017, Dumnezeu se plimba agale prin centrul Sibiului. Şi a trecut pe lângă mine. L-am recunoscut imediat, deşi mi-a luat ceva timp să-mi revin şi să zic „da, EL e!”. 

Era îmbrăcat cu nişte pantaloni de culoare deschisă, pantofi negri, geacă de blugi, ochelari de vedere şi părul grizonat era purtat aşa cum îl ştiam eu din „icoane”. Nu era singur. Câţiva îngeraşi aveau grijă ca drumul lui prin mulţimea de la FITS (Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu) să fie lin şi fără probleme. Ţin minte că iniţial mi s-au tăiat picioarele. Baryshnikov era în faţa mea! Zeul dansului, în prag de 70 de ani, era la câţiva metri de mine şi privea curios spectacolele stradale şi clădirile frumoase ale Sibiului!

Nu pot să descriu senzaţiile care m-au năpădit brusc, amintirile, orele de înregistrări video derulate la nesfârşit, Giselle, piruetele, zâmbetul, White Nights, uşurinţa mişcărilor, Don Quijote, flash-uri ale unor timpuri aproape uitate undeva într-un sertar prăfuit al memoriei, toate imaginile pe care le aveam în minte văzându-l. 

Nu am îndrăznit să-i tulbur drumul, deşi mii de arcuri mă împingeau ca pe-o săgeată, să-i sar înainte, să-i spun cât de mult ne-a hrănit imaginaţia în şcoală, să-i zic pe nerăsuflate cât de frumos am visat cu toţii că într-o zi o să fim „ca el”! Nu am avut curaj să îi spun cât de bucuroşi eram să-l vedem pe scenă, impecabil, strălucitor, maiestuos. Nu am putut decât să îl însoţesc discret prin centrul oraşului, să-l privesc hulpav şi să încerc să mă lămuresc că nu e vis, e chiar aievea, Michail Baryshnikov se plimbă pe o stradă din Sibiu!

Dumnezeul dansului a trecut pe lângă mine şi nu am îndrăznit să îi spun nimic.

Nu ştiu dacă emoţiile mi-au blocat pornirile, nu ştiu dacă o urmă de bun simţ m-a ţinut în loc, să nu alerg şi să îi strâng mâna, mulţumindu-i pentru tot ce a ştiut să facă cu darurile primite de la Dumnezeu sau de la Natură.

Însă ştiu că aproape 30 de ani mai târziu după ce am aflat prima dată de existenţa lui, Baryshnikov chiar există cu adevărat, e un domn în vârstă, care încă joacă în spectacole şi iubeşte scena ca-n prima zi, are energie cât să dea şi altora şi este unul dintre invitaţii speciali ai Festivalului de Teatru de la Sibiu. Fie şi doar pentru această întâlnire întâmplătoare mă consider binecuvântat. Michail Baryhnikov va susţine două reprezentaţii la Sibiu. Sold out, desigur. Promit să revin şi cu impresiile de după, pentru că Dumnezeul dansului s-a oprit pentru câteva zile în România şi pentru asta mă-nclin. Mulţumesc, FITS! 

PS: Îmi vine în minte o replică din filmul „Modigliani”, când Picasso îl duce pe „Modi” cu maşina la conacul unde Renoir îşi purta cu greu bătrâneţea: „Come meet God!”.