Caiete şi oameni

Vrând în aceste zile de sfârşit de an să-mi pun un pic de ordine în lucruri şi cărţi (că în viaţă nu mai pot!), am încercat să dau de vechile almanahuri pe care le scoteau până în 1989 revistele Teatrul şiTribuna.

Ambele centrate pe artele spectacolului despre care scriau mai puţin scorţos decât de obicei, dar nicidecum fără har critici dintre cei mai serioşi şi prestigioşi. Alături de care erau invitaţi să publice şi cei din schimbul de mâine. Cum pe vremea aceea eram foarte tânăr, ţin minte că pentru una dintre ediţiile almanahului Gong al revistei Teatrul, am făcut un interviu pe teme de modă cu scenografa Maria Miu. Se va vedea mai la vale că aceste publicaţii găzduiau însă şi materiale (detest cuvântul folosit în contexte de acest gen fiindcă el mă face să mă gândesc la materie primă şi nu la ceva elaborat şi terminat, aşa cum cred că trebuie să fie orice articol de presă) mult mai puţin frivole. Se ocupau de aceste suplimente gazetari specializaţi pe critica de teatru dintre cei mai reputaţi. Mă gândesc la Ilie Rusu şi Virgil Munteanu editorii Gongului sau la Ion Cocora, creatorul Spectacolului.

Născute din raţiuni comerciale, destinate să facă mai fără griji viaţa publicaţiilor serioase care le editau (asta mai cu seamă după 1983, când autofinanţarea impusă de regimul comunist a devenit obsesivă nu doar în instituţiile de spectacol, ci şi pentru revistele de cultură), almanahurile cu pricina prilejuiau şi deschideri spre lumea din afară, o lume altminteri tot mai greu de surprins şi de consemnat în revistele-mamă. Am pornit în căutarea unuia dintre aceste almanahuri fiindcă doream să găsesc şi să recitesc un articol al lui Valentin Silvestru, apărut, cred în Spectacolul de la Cluj, un text despre valoarea documentară a caietelor-program. Fireşte, nu am avut noroc. Nu am dat de respectivul număr.

O specie pe cale de dispariţie

Nu am izbândit, aşadar, să regăsesc acel articol de demult al Ayatolahului. Aşa i se spunea, mai cu simpatie, mai cu ironie, mai cu teamă celui mai important critic român de teatru de până în 1990 şi încă câţiva ani după aceea, important nu doar pentru scrierile lui, ci şi pentru construcţiile sale, construcţii dintre care multe rămân şi azi în picioare- e vorba în primul rând la sistemul festivalier din România al cărui principal arhitect a fost. Dar îmi sunt şi azi proaspete în memorie ideile principale din text.

Nu am avut noroc să dau de almanahul cu pricina tot la fel cum nu am nici noroc, nici spor să îi lămuresc pe directorii de teatre, din nefericire tot mai numeroşi, ce au ajuns să dispreţuiască respectivele adjuvante spectacologice, pe care le-au suprimat dintr-un spirit de economie prost înţeles, să îi lămuresc, zic, exact despre valoarea evidenţiată de Valentin Silvestru în articolul său. Căci atunci când sunt bine făcute, atunci când nu se limitează la a fi doar o listă de distribuţie şi, eventual, să mai cuprindă două-trei rânduri despre dramaturg şi despre piesă, îndeobşte furate de peWikipedia şi mai niciodată fără indicarea sursei (ce mai, trăim în ţara plagiatelor, iar românii îi iubesc pe plagiatori, după cum a edictat în chip mazilian un înalt demnitar prins cu musca pe căciulă !) caietele de sală au, cu adevărat, o valoare documentară. Conţin reportaje de la repetiţii, micro-interviuri cu actorii, regizorul sau scenograful spectacolului, mărturii de creaţie, aprecieri critice dintre cele mai credibile asupra textului pus în scenă. Dau seama despre atmosfera în care s-a născut un anume spectacol şi pot chiar să fie un indiciu al valorii şi calităţii acestuia.

Am încă vii în memorie caiete de sală antologice, la fel cum au fost şi spectacolele pe care le-auacompaniat. Citez, la întâmplare, câteva dintre ele. Cele de la Bulandra pentru O scrisoare pierdută ori pentru Furtuna, ambele montări de neuitat datorate lui Liviu Ciulei, elegantul caiet pentru Tartuffe şiCabala bigoţilor, spectacole tot de la Bulandra semnate de Alexandru Tocilescu, cu marele Octavian Cotescu, caiete întocmite, dacă nu mă înşel, de Tudor Steriade, superbul caiet pentru inegaşabilulMizantrop al lui Valeriu Moisescu, spectacol de la acelaşi Teatru, caiet întocmit de Magdalena Boiangiu, caietul policrom şi mustind de informaţie pentru Iaşii în carnaval, spectacol premonitoriu al Revoluţiei din decembrie 1989, înscenat de Victor Ioan Frunză la Teatrul Naţional din Cluj, caiet purtând pecetea personalităţii scenografei Adriana Grand, caietele întotdeauna documentate de la Teatrul din Oradea, făcute de Elisabeta Pop, tipărituri complexe dintre care amintesc aici doar două, cele de la Jolly Jocker şi de la Amadeus, ambele montări de referinţă pentru tinereţea creatoare a regizorului Alexandru Darie şi pentru istoria instituţiei care le-a produs. Nu trebuie să caut în arhive ori în biblioteca personală ca să îmi amintesc, de pildă, ce conţinea caietul la Amadeus. La loc de cinste erau Scrisorile către Constanze Weber, pe care, cu o seară înainte de premieră, am putut să le auzim şi pe scenă citite de Cristina Şchiopu şi de Cristian Şofron, într-un spectacol la care ţin minte că a luat parte regretatul Iosif Sava.

Din  păcate, mă tem că amintirile mele de peste zece ani, referitoare la acest gen de publicaţii vor fi mult mai sărace.

...Şi totuşi

Mai sunt Teatre din ţară, mai sunt directori de teatru şi mai sunt secretari literari care cred că nu aruncă deloc banii pe fereastră şi care nu socotesc că ar munci în zadar editând caiete de sală competitive. Mă gândesc la Naţionalul bucureştean (cu Violeta Popa în fruntea Secretariatului literar), la Bulandra (atunci când respectiva instituţie îşi aminteşte că rolul său e să şi producă premiere), la Naţionalul clujean (aici trebuie menţionate numele Roxanei Croitoru şi al Eugeniei Şarvari), la Naţionalul ieşean (cu Cristina Rădulescu la Secretariatul literar), la Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu (mai laud o dată, aşa cum am făcut-o şi în cronica publicată în cel mai recent număr al revisteiTeatrul azi, caietul de la magnificul Platonov al lui Alexandru Dabija), la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, la Teatrul Naţional din Timişoara (unde Codruţa Popov continuă tradiţia caietelor cu stil ale Marianei Voicu), la Teatrul German de Stat din acelaşi oraş.

Să fie oare o întâmplare că astfel de caiete apar exact în Teatrele situate în prim-planul vieţii teatrale româneşti? Să fie oare o coincidenţă că aceste instituţii au în frunte actori, regizori sau publicişti, de la Ion Caramitru la Alexandru Darie, de la Mihai Măniuţiu la Cristian Hadjiculea, de la Constantin Chiriac la Tompa Gábor, de la Adriana Maria Hausvater (Ada Lupu) la Lucian Vărşandan, care iubesc cuvântul tipărit, care au scris cărţi, care au doctorate pe bune? Sunt convins că nu. Toţi cei numiţi (ca şi alţii asemenea lor pe care, fără voie, i-am omis) sunt intelectuali autentici, oameni cărora nu mă îndoiesc că le sunt familiare şi calculatorul, şi internetul, dar care au şi alţi prieteni decât serviabilul dar impersonalul domn Google.