Cabaret şi teorie

Teatrului „Regina Maria” din Oradea îi revine meritul de a fi prezentat în premieră pe ţară una dintre cele mai interesante, după părerea mea cea mai interesantă, scriere în domeniul literaturii dramatice datorată în vremea din urmă lui Matei Vişniec.

Piesa se numeşte Cabaretul Dada şi a fost publicată în 2014 în volumul Omul din care a fost extras răul, apărut la Editura Cartea Românească. Acolo unde se mai află, alături de piesa al cărei titlu dă şi numele cărţii, o altă scriere cu totul deosebită a aceluiaşi dramaturg - De ce Hecuba.

Din Nota autorului aflăm că piesa i-a fost inspirată de o discuţie cu regizorul Silviu Purcărete. Nu am ştiinţă ca, până la momentul la care scriu această cronică, Silviu Purcărete să o fi pus în scenă. Deşi cred că i se potriveşte de minune, iar rezultatul ar putea fi un spectacol fabulos. Stimulat îndeosebi de libertatea absolută, ea însăşi în notă dadaistă, o mişcare estetică născută şi ca un protest la adresa oricărei constrângeri şi ca o plecăciune făcută aleatoriul ce poate zămisli minuni, lăsată de dramaturg posibilului viitor regizor.

Vişniec îşi subintitulează hâtru scrierea piesă în vrac şi în lucru permanent. Unde mai pui că, în cuprinsul uneia dintre primele didascalii, autorul precizează că „regizorul este invitat să reorganizeze scenele în funcţie de instinctele sale artistice şi dadaiste. Rolurile sunt interschimbabile”. Ceea ce Anca Bradu, regizoarea premierei orădene, aceeaşi care a montat la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu şi De ce Hecuba, a şi făcut.

FOTO Remus Toderici

Pe lângă meritul premierei pe ţară, o performanţă în sine ce se impune aplaudată în consecinţă, Teatrul orădean îl deţine şi pe acela de a fi marca în cel mai convingător şi mai substanţial chip cu putinţă, la nivel naţional, împlinirea unui veac de la naşterea mişcării dadaiste. O mişcare prin definiţie internaţionalistă care a înmugurit la Bucureşti, fiind altoită pe contradicţiile specifice lumii, societăţii, ethosului româneşti, pe simţitul şi văzutul enorm şi monstruos al lui Ion Luca Caragiale, pe indecisul joc Orient-Occident specific României, pe imensul ei noroc evidenţiat de Petre Carp, pe realitatea că „literatura română a virat spre avangardă chiar înainte de a se maturiza”. Dadaismul a fost locul unde, aşa după cum admirabil glăsuieşte una dintre replicile piesei, „umorul evreiesc şi băşcălia românească şi-au dat mâna şi au făcut cea mai sublimă joncţiune în curentul Dada”.

Scrierea lui Vişniec musteşte, debordează de o mulţime de astfel de definiţii. Piesa în sine poate fi citită ca o mega, ca o hiper-definiţie. Ca un manual şcolar teatralizat. Ca o doctrină expusă şi exemplificată colorat. Având în plus calitatea de a surprinde caracterul haotic, el însuşi dadaist, al timpului istoric în care curentul respectiv s-a zămislit.

FOTO Remus Toderici

Nici o regulă nu stă, nu limitează, nu cenzurează o scriere ce se auto-intitulează dadaistă, aşa cum fără reguli au fost şi timpul, vremurile în care peste un curent estetic revoluţionar s-au suprapus un Prim Război Mondial cum nu se poate mai inexplicabil, în afara oricăror legităţi istorice (a se vedea în acest şi cea mai recentă carte a istoricului Lucian Boia - Un joc fără reguli - Despre imprevizibilitatea istoriei - Editura Humanitas, Bucureşti, 2016) şi apariţia primului stat comunism din Lume- viitoarea URSS. Comunismul fiind, probabil, cea mai dadaistă, dar şi cea mai nocivă formă de manifestare a unui timp iresponsabil,  cu  totul neprielnic libertăţii şi creativităţii. Cabaretului Voltaire i se opune spiritul dogmatic al lui Lenin. Cel care l-a frecventat de câteva ori, puţine, fără a-l înţelege cu nici un chip.

Spectacolul de la Teatrul „Regina Maria” din Oradea este, în bună, în cea mai mare parte, ceea ce s-ar cuveni să fie. Un melanj de teatru în proză şi de cabaret, un caleidoscop cu un puternic colorit. Contribuie la aceasta decorul creat de Doru Păcurar şi costumele concepute de Andra Bădulescu-Vişniec.

FOTO Remus Toderici

Anca Bradu a operat o suită de modificări în succesiunea scenelor piesei, deşi loc de un plus de concentrare ar mai fi fost. Tot la fel cum poate că nu ar fi fost defel nepotrivit ca regizoarea să cumpănească ceva mai economicos atunci când a lăsat parcă mult prea mult loc liber unei succesiuni de finaluri  ce se dovedeşte în exces. Regizoarea a fost extrem de inspirată în alegerea principalilor săi colaboratori. Dincolo de cei ale căror nume le-am pomenit mai sus, îi am în vedere atunci când spun asta pe semnatara coregrafiei şi a mişcării scenice, extraordinara Mălina Andrei, şi pe compozitorul muzicii de scenă Ovidiu Iloc. Care nu doar că a compus o succesiune de cântece cu totul deosebite, ci a şi asigurat o pregătire muzicală a distribuţiei fără nici urmă de cusur. Trupa Teatrului orădean consolidându-şi astfel poziţia de lider absolut în rândul instituţiilor de spectacol din România care cultivă programatic musicalul.

Poate că ar mai fi fost de lucru la capitolul actorie propriu-zisă, cu siguranţă textul de spectacol ar mai fi putut suferi un plus de clarificări. S-ar fi impus, fără doar şi poate, ceva mai mult ritm. Căci după fiecare parte muzicală reuşită parcă-parcă se instaurează o oarecare detenţă.

FOTO Remus Toderici

Greul pământului, cum se spune, îl duce şi de data aceasta Richard Balint, căruia aproape că nu avem a-i reproşa nimic. Şi care e vizibil că se simte extrem de bine în complexul rol al lui Tzara, nemântuitul răzvrătit. Alături de el o tripletă foarte reuşită, iarăşi un amestec de real şi de ireal, de imaginaţie debordantă şi de absurdoid. Merituosul trio este format din actorii Ioana Dragoş-Gajdo, Gabriela Codrea (mi se confirmă astfel intuiţia avută odată cu spectacolul Audiţia că Teatrul orădean a făcut o foarte bună achiziţie cooptând-o în trupă) şi Şerban Borda. O lume ieşită din ţâţâni, ostilă oricăror reguli, parcă ieşită dintr-un timp ostil de care ne aduc aminte proiecţiile video creează ceilalţi componenţi ai distribuţiei. E vorba despre Angela Tanko, Mirela Lupu, Sebastian Lupu, George Voinese, Mihaela Gherdan, Pavel Sîrghi, Alina Leonte, Emil Sauciuc, Alin Stanciu, George Dometi, Andrei Sabău (o voce de care sper să se aibă ceva mai multă grijă în viitor), Eugen Neag, Ciprian Ciuciu, Sorin Ionescu. Anda Tămăşanu. Laude se cuvin şi orchestrei alcătuită din Zsolt Lukács. Albert Károly Szávuly, Varady Henrietta, Marius Bulzan, Kalmán Nagy, Loránt Veres, dar şi light designerului Lucian Moga.

Păcat că această remarcabilă desfăşurare de forţe nu a fost însoţită de un caiet de sală pe măsură. Un fapt de cultură se susţine şi prin adjuvante spectacologice. La reprezentaţia la care am asistat eu nu era disponibilă nici măcar o coală de hârtie cu numele celor ce au trudit la înfăptuirea ei.

Teatrul „Regina Maria” din Oradea - CABARETUL DADA de Matei Vişniec; Adaptarea textului şi regia: Anca Bradu; Decorul: Doru Păcurar;  Costume: Andra Bădulescu-Vişniec; Mişcarea scenică şi coregrafia: Mălina Andrei; Muzica: Ovidiu Iloc; Orchestra: Zsolt Lukács, Albert Károly Szávuly, Varady Henrietta, Marius Bulzan, Kálman Nagy, Loránt Veres; Light design: Lucian Moga; Cu: Richard Balint, Ioana Dragoş- Gajdo, Şerban Borda, Gabriela Codrea, Mirela Lupu, Sebastian Lupu, George Voinese, Mihaela Gherdan, Alina Leonte, Emil Sauciuc, Pavel Sîrghi,George Dometi, Eugen Neag, Andrei Sabău, Sorin Ionescu, Anda Tămăşanu, Denisa Vlad ; Data reprezentaţiei: 16 noiembrie 2016