Bobi Pricop, regizor: „Cred că acum ni se anunţă sfârşitul lumii, într-un fel sau altul, în fiecare zi“

Regizorul Bobi Pricop este unul dintre cei mai reprezentativi creatori de teatru din tânăra generaţie. Spectacolele lui îmbină texte inteligente şi pline de emoţie cu tehnologii inovatoare. Cel mai recent spectacol al său este «Radio», pe un text scris în stil alert, americănesc, de Eric Bogosian, montat la Teatrul Naţional «Marin Sorescu» din Craiova.

Despre acest spectacol şi despre teatru în general am vorbit şi noi cu Bobi Pricop.

Gabriela Lupu: Cum ai ajuns la acest text?

Bobi Pricop: Dintotdeauna m-a interesat dramaturgia lui Bogosian, energia pe care o au textele lui, libertatea pe care ţi-o dau de a-ţi descoperi propriul sens. Debutul meu într-un teatru de stat a fost la Arad, în 2011, tot cu un text de-al lui - „Humpty Dumpty”. Cam prin aceeaşi perioadă am citit şi „Radio”, am văzut şi filmul lui Oliver Stone. De mult am simţit că asta e o poveste pe care vreau să o spun. Pentru că e a timpului nostru, indiferent de generaţia din care facem parte. E despre atitudinea pe care fiecare dintre noi o are faţă de societate, faţă de celălalt. Şi despre cât de diferită poate fi această atitudine.

Sorin Leoveanu, în Radio. Foto Cătălin Cârneanu

Cred că ascultătorii care intră în direct la WTLK creează, de fapt, un spectacol al zgomotului pe care îl fac gândurile noastre în lume. E un fel de panoramă a cotidianului, mult mai uşor de recunoscut la nivelul unui oraş mai mic, aşa cum e Clevelandul, aşa cum e şi Craiova, pentru că până şi aici pentru fiecare om care sună contează altceva în momentul ăla.  Şi e perfect valabil şi perfect valid, doar că diferit.

E o aglomeraţie de idei, de fixaţii, care au sens doar laolaltă, pentru vorbesc despre aceeaşi nevoie de a fi ascultaţi, validaţi, de a fi împreună în diferenţele noastre.

Ce mesaj vrei să transimiţi prin acest spectacol?

Nu ştiu dacă e neapărat vorba de un mesaj, asta sună prea didactic, mă interesează mai mult emoţia pe care ţi-o dă spectacolul, starea aia nedefinită care rămâne cu tine mai multe zile după ce pleci de la un spectacol bun. Mi-aş dori ca fiecare dintre cei din sală să-şi găsească propriul răspuns la întrebarea asta. Pentru că despre asta e vorba – avem feluri diferite de a privi lumea, alte repere, valori, ne-am format în circumstanţe diferite şi atunci decodificăm realitatea (cotidiană, artistică) în moduri diferite.

Noi ne-am dorit să lansăm nişte teme, nişte puncte de pornire, să vorbim despre cât de asemănători suntem, totuşi, în ciuda lucrurilor care ne despart, despre cât de actuală şi relevantă poate fi în România anului 2020 o piesă scrisă în 1987, în America, despre cum ne împachetăm obsesiile până ne identificăm cu ele, despre cum, de fapt, toţi căutăm să înţelegem de ce suntem pe lume.  Şi, după ce aflăm, să le spunem şi altora. Pentru că ne dorim să fim cu adevărat parte dintr-o comunitate, altfel ne-am mulţumi să păstrăm pentru noi revelaţiile astea.

De ce ai folosit DJ autentici în montarea ta?

Scenă din piesa Radio. Foto Cătălin Cârneanu

Spectacolul începe cu zece minute de ştiri care te introduc în atmosfera anilor ’80 din America. Se creează un vibe special, pentru că informaţiile pe care le auzi de pe scenă şi care, teoretic, reflectă actualitatea unui alt context geografico-temporal par a fi desprinse dintr-un buletin radio de azi – se vorbeşte despre atacuri teroriste, mass-media, Trump, IT, război nuclear. Pe aceste ştiri se face accesul publicului în sală şi ne-am dorit ca oamenii să aibă din prima clipă parte de o experienţă radio autentică, să intre în starea de spectacol ghidaţi de o voce pe care să o recunoască şi care să îi facă atenţi la ce se întâmplă acolo, nu la ultimele notificări de pe telefon.

Mi s-a părut foarte important să existe o atmosferă sonoră foarte puternică, chiar înainte de spectacol, şi sper că am reuşit să creăm asta prin percuţia senzaţională a lui Eduard Gabia şi prezenţa unei personalităţi din radio, care să contureze o poveste audio super relevantă din ştirile alea. Primul nostru invitat a fost Bogdan Şerban, de la Radio Guerilla, dar încercăm să fie un alt  guest star special la fiecare reprezentaţie.   

Ce te-a fascinate la poveste?

Cred că piesa asta este foarte relevantă pentru modul bizar şi haotic în care funcţionează lumea, minţile noastre, cu o mulţime de agende publice care ne pretind atenţia în fiecare clipă. Moment de moment trebuie ne să alegem o cauză, o tabără, să credem în ceva, dup-aia în altceva, cu o convingere la fel de mare. Şi Bogosian în Radio vorbeşte despre câte adevăruri pot să existe, de fapt, şi cât de contradictorii pot ele să fie. E o poveste despre acceptare şi toleranţă, până la urmă.

Fiecare om care sună în direct la miezul nopţii la radio se simte la fel de îndreptăţit să facă puţină ordine în jur, să spună care e problema reală, de unde ar trebui să începem. Discuţia sare de la o temă la alta, aşa cum o fac şi gândurile noastre, de la încălzirea globală la meciuri de fotbal, de la anti-semitism la prietenie, de la anxietate la rasism. Dar toţi aceşti străini sunt legaţi între ei printr-o umanitate profundă. Nu sunt neapărat în căutarea unor „adepţi”, deşi discursul lor asta pare să spună, ci a altora ca ei care, ascultându-i, să-i facă să se simtă mai puţin singuri, în lupta lor, în viaţa lor.

Iar acest om de radio super cinic asta reuşeşte, să îi aducă laolaltă, în iubirea sau în ura lor deplină faţă de el. 

Vlad Udrescu, în Radio. Foto Cătălin Cârneanu

Ce modele din lumea românească de radio ai avut în minte?

În copilărie, eram de-a dreptul fascinat de Andrei Gheorghe. Ascultam noaptea în căşti „Midnight Killer” şi eram captivat de forţa lui, de personalitatea lui, de modul inteligent şi plin de umor în care reuşea să gestioneze cele mai bizare intervenţii. Avea un cinism rafinat, o prezenţă de spirit extraordinară şi un mod absolut surprinzător de a găsi nuanţe noi în subiecte pe care alţii le vedeau doar în alb şi negru.

Cred că m-am gândit la el mereu ca la un om-spectacol – un spirit absolut liber, care te împingea şi pe tine dincolo de limite, îi plăcea să provoace, să fie controversat, contestat, dar făcea asta cu un mare talent histrionic şi cu o generozitate a dialogului, care răzbătea cumva din spatele carcasei de sarcasm. Şi, la fel ca Barry Champlain, din spectacolul Radio, era gata să se lupte cu oricine pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu el.

Crezi că dacă Orson Wells  ar mai încerca gluma cu sfârşitul lumii i-ar mai ieşi?

Cred că acum ni se anunţă sfârşitul lumii, într-un fel sau altul, în fiecare zi. În 1938, când a făcut Wells această farsă uşor sinistră, difuzând Războiul lumilor, care începe cu un prezentator anunţând o ploaie de meteoriţi, puterea radioului era imensă. Nimeni nu s-ar fi gândit să pună la îndoială ce a auzit, aşa că oamenii au intrat imediat în panică... şi în buncăre.

Astăzi, trebuie să fii mai mereu în alertă, şi cred că fiecare dintre noi şi-a creat (sau ar trebui să-şi creeze) un filtru de verificare a manipulărilor media, a tot ce înseamnă fake news, pentru că informaţiile alarmiste se propagă cu o viteză extraordinară, putând conduce foarte uşor la o stare generală de delir public.

Aşa că probabil acum suntem mult mai atenţi la igiena informaţională.

Scenă din piesa Radio. Foto Cătălin Cârneanu

De ce faci regie de teatru ş ice te mână în luptă?

Mă interesează poveştile pe care le pot spune, emoţia pe care o pot crea pe scenă, cum o pot împacheta în formule teatrale relevante. Caut mereu să fiu sincer cu mine, în primul rând, iar spectatorii să simtă, totodată, că spectacolul este despre ei, atât despre neliniştile timpului, cât şi despre căutările mele.

Cam despre asta e vorba în spectacolele mele, despre o echipă care crede într-o poveste şi pe care vrea să o spună mai departe, să o împărtăşească celor din sală, care să şi-o facă a lor.

Îmi place să experimentez, să descopăr, să testez toate graniţele comunicării dintre scenă şi sală până găsesc cel mai scurt drum spre emoţie.

Ce ne mai pregăteşti?

În ianuarie am început lucrul la un nou spectacol pe un text de Tim Crouch, la Teatrul Naţional din Bucureşti, Beginners, care va avea premiera la începutul lunii martie. E al treilea text al lui Crouch pe care îl montez, după Un stejar (Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ) şi Autorul (Teatrul Naţional din Craiova). Este un spectacol care vorbeşte despre cum, oricât de maturi devenim, tot purtăm în noi ca adulţi copilul care am fost. La fel cum poţi vedea într-un copil adultul care va deveni. Povestea e foarte simplă: sunt patru copii, familiile lor merg împreună într-o vacanţă, la mare. Dar plouă, aşa că nu pot ieşi afară. Adulţii îşi văd de problemele lor şi îi lasă pe copii să se descurce singuri, iar aceştia vorbesc despre nişte probleme foarte grave, de adulţi – divorţurile părinţilor, boli, moarte, etc. Pe parcursul piesei încep să facă, în joacă, un spectacol de teatru pentru adulţi. E extraordinară propunerea: cei patru copii sunt, la început, jucaţi de adulţi, iar pe măsură ce încep să se joace, devin copii. Distribuţia impune patru actori de 30 de ani şi patru copii de 8-9 ani care să joace aceleaşi roluri. Are candoare, e un text scris cu un optimism debordant. În urma unui casting am ales nişte copii-actori senzaţionali care se vor alătura Ralucăi Aprodu, Adei Galeş, lui Ciprian Nicula, Alex Potocean şi Istvan Teglaş. Nikola Toromanov va semna scenografia, Eduard Gabia se ocupă muzică şi mişcare scenică, iar Dan Basu de video.

Apoi urmează un spectacol la secţia germană a Teatrului Naţional din Sibiu, apoi un spectacol la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş. La Replika voi continua un proiect important pentru mine, Work. No travel, un text dezvoltat de Mihaela Michailov pornind de la o serie de interviuri luate de către sociologii Zóltan Róstas şi Sorin Stoica unor oameni care au plecat la muncă în străinătate în perioada 1990-2000. Tot anul ăsta voi mai face şi un spectacol pentru publicul tânăr la Teatrul GONG din Sibiu.