Viaţa ca o Cruce

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cum o definea un alt Preda, viaţa poate fi ca o pradă, o muşcătură flămândă. Te-ai înfruptat o dată, pe fugă, dar digestia durează şapte-opt decenii. După caz. Dar viaţa poate fi văzută şi altminteri: ca o Cruce.

Înainte de toate, simbol central al lumii creştine, crucea, majusculată sau nu, face parte din pânza freatică a culturii umanităţii, fiind întâlnită în contexte dintre cele mai diferite şi mai îndepărtate în timp şi spaţiu. În accepţiunea ei hristică, de instrument de pedeapsă transformat în scară către cer, Crucea este cartea de identitate a celor botezaţi. Banalitatea, trăsătură a marilor adevăruri, că fiecare dintre noi are de purtat o cruce nu anulează şi nici nu relativizează caracterul concret al acestei aşezări în viaţă. Suntem, într-un fel sau altul, crucificaţi.

Starea genuină a creştinului purtător de cruce se traduce în multe feluri. Prima este cea mai evidentă: ne găsim permanent între verticală şi orizontală, între chemări transfiguratoare şi pulsiuni schimonositoare, între ce am dori să devenim şi ceea ce suntem la capătul unor compromisuri cu noi înşine, cu cei din jur. Banală la rândul ei – cum ar putea fi altfel?! –, lupta dintre bine şi rău se duce concret în miezul existenţei personale. Înainte de a fi o temă largă sau interogaţie filosofică, intersecţia dintre sus şi jos face parte din arhitectura noastră intimă.

De multe ori, nu noi purtăm crucea, oricât de grea pare, ci ea ne poartă pe noi, oricât de nerecunoscători am fi.

Apoi, condiţiei de crucifor îi este specifică mărturia. Nu ai cum ascunde ce porţi în spate. Eşti al crucii, orice ai face. Sigur, există un topos patristic timpuriu, chiar din primele secole în care creştinii erau îndemnaţi la apostasie, sintetizat în formula „ruşinii de cruce”. Din comoditate sau alte metehne ale capului în divorţ cu sufletul, unii se feresc să îşi asume identitatea. Sunt, cum spune textul evanghelic, căldicei (spre reci). Pentru aceştia, crucea este o amintire incomodă, o oglindă în care nu se privesc cu prea mare plăcere.

În fine, un beneficiu mai puţin conştientizat al calităţii de creştin rezidă în faptul că, de multe ori, nu noi purtăm crucea, oricât de grea pare, ci ea ne poartă pe noi, oricât de nerecunoscători am fi. Această inversare de roluri stă în firescul crucii ca atare, sugerat la început: din mijloc de tortură se transformă în blazon de nobleţe. Or, acest tangaj permanent între verticală şi orizontală, între recunoaştere şi amnezie, între greutate şi ajutor face din viaţa ca o Cruce exact ce aceasta este: un miracol şi o spaimă, o promisiune şi căile care duc la împlinirea ei, cândva, dar în mod sigur.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite