Ura antireligioasă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Iată că după ce am făcut experienţa dramatică a urii de rasă şi apoi a celei de clasă, ne aflăm în plin dezlănţuire a urii antireligioase. Slăbiciunile slujitorilor Bisericii majoritare sunt pretexte ideale, concrete şi suficiente, uşor de manevrat mediatic.

Această strategie are câteva puncte discutabile. Primul ţine de raportul dintre pădure şi uscăturile inerente. La o comunitate de credinţă de dimensiunile Bisericii Ortodoxe din România, existenţa şi a unor nevrednici, a celor dispuşi să îşi piardă propria mântuire şi pe a altora, inclusiv prin sminteală, nu este de mirare. Uimitor şi demn de atenţie este faptul că, totuşi, numărul celor care îşi fac bine treaba, atenţi la grijile sufleteşti şi materiale deopotrivă ale enoriaşilor, este mult mai mare. Însă ştim: binele nu produce rating.

Al doilea are în vedere ţinta reală a celor care se manifestă zgomotos. Or, atacul la adresa Bisericii, pretextând scandalurile care au fost, sunt şi vor mai fi, devine în profunzime unul la adresa dimensiunii religioase. Sunt reluate clişee şi alimentate resentimente. Aşa ajunge Ortodoxia, în cazul nostru, cauza corupţiei şi a tuturor defectelor, explicaţia cauzală chiar a instaurării comunismului, pricina întârzierii civilizaţionale în raport cu Occidentul catolic şi protestant etc. Una peste alta, evacuarea ortodocşilor ar face din ţara aceasta un paradis pe pământ.

Nu poţi, exterior unei comunităţi de credinţă, să clamezi imperios „modernizarea“ ei. Aşa cum nu poţi desconsidera clasa politică şi să nu mergi la vot.

Al treilea punct fundamental eronat al discursului urii antireligioase, ajungându-se la apeluri genocidare, retorice, dar nu mai puţin grave, este incapacitatea de a vedea cum ţesutul moral al unei societăţi nu poate fi instituit exclusiv prin lege. Cu alte cuvinte, pentru a prelua celebra formulă a lui Böckenförde, un stat de drept modern, secularizat, se bazează pe premize pe care nu le garantează pentru că nu le-a creat el însuşi, dar de care se foloseşte. În coexistenţa aceasta rezidă, la urma urmelor, libertatea şi aici e diferenţa dintre democraţie şi totalitarism.

În fine, o observaţie de teologie socială: nu poţi, exterior unei comunităţi de credinţă, să clamezi imperios “modernizarea” ei. Aşa cum nu poţi desconsidera clasa politică şi să nu mergi la vot. În cazul Bisericii noastre majoritare, cred că cei din interiorul ei ştiu cel mai bine ce trebuie schimbat şi mai ales cum. Criticile care mustesc de ură nu fac altceva decât să îngreuneze misiunea celor care, în sânul Bisericii, ar dori să mişte ceva, să ajusteze pe măsura Evangheliei şi a Tradiţiei modul cum Îl facem cunoscut lumii pe Hristos. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite