După tragedia de sâmbăta trecută de la Oradea

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În seara zilei de 25 august 2018 o cumplită nenorocire s-a abătut asupra locuitorilor municipiului Oradea. Clădirea Palatului Episcopiei Greco-Catolice, monument istoric, ridicat de credincioşii greco-catolici în vremea în care episcop al Oradiei era Demetriu Radu, cel care a prezidat la data de 1 Decembrie 1918, alături de Gheorghe Pop de Băseşti, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, a fost cuprinsă pe neaşteptate de flăcări.

Numai un neom ar fi putut să treacă indiferent pe lângă clădirea mutilată. Numai un dement s-ar fi putut bucura de nenorocire. Căci, indiferent de apartenenţa religioasă, clădirea aceasta are o semnificaţie în sufletul, inima şi mintea tuturor orădenilor. A contribuit la aceasta istoria zbuciumată a Palatului. Faptul că imediat după ce, în 1948, comuniştii au hotărât, în cel mai samavolnic chip cu putinţă, scoaterea în afara legii a cultului greco-catolic şi prigonirea draconică, sălbatică, diavolescă a ierarhilor, totul din dorinţa de a şterge cu buretele adevărata istorie a României, a adus cu sine noi destinaţii superbei clădiri. Clădire care până la finele săptămânii trecute domina superb, aristocratic, ca un simbol al românismului şi al eforturilor de veacuri în vederea salvării şi conservării acestuia, centrul cu aspect vest-european al municipiului Oradea. Palatul a fost o vreme sediul Şcolii de artă pentru ca, mai apoi, să adăpostească, preţ de decenii, Biblioteca judeţeană.

În 1981, atunci când, după încheierea studiilor universitare şi în urma unei repartiţii guvernamentale care mi-a hotărât pe veci destinul am devenit locuitor al oraşului de pe Crişuri, Biblioteca judeţeană a fost unul dintre primele repere ale noii mele biografii. Şi umane, şi profesionale.

Ca ortodox, am fost mândru la aflarea ştirii că preoţii ce slujesc la Biserica cu Lună, un alt centru geografic şi spiritual care serveşte drept marcă de identificare a oraşului, au avut înţelepciunea de a deschide porţile lăcaşului ce le este dat în grijă şi de a înălţa slujbe şi rugăciuni în semn de solidaritate şi de iubire creştină faţă de credincioşii greco-catolici din urbe şi din judeţ, dar şi spre a demonstra ţării întregi că Oradea este una. Una şi indivizibilă. Şi că tocmai această unitate a făcut să fie date uitării controversele iscate de retrocedarea clădirii proprietarului său de drept, cultul greco-catolic. Act petrecut în anul 2005. M-am bucurat să aflu că autorităţile locale şi judeţene au decis alocarea de urgenţă a unor fonduri menite să reconstruiască ceea ce au distrus flăcările, că oamenii şi-au anunţat disponibilitatea de a contribui, după puteri şi după pungă, prin donaţii la refacerea clădirii.

Nu m-am grăbit însă să scriu, aşa cum mi-au cerut-o mai mulţi prieteni, despre ceea ce s-a întâmplat sâmbătă seara în centrul municipiului Oradea. În primul rând, fiindcă nu aveam destule date, în al doilea rând, pentru că şi datele existente sunt şi continuă să rămână şi azi contradictorii. Dacă abordez subiectul în cuprinsul editorialului de azi e pentru că zilele trecute clădirea a trecut în grija directă a Primăriei. Că între conducerea acesteia şi episcopul Virgil Bercea a intervenit o înţelegere vizând trecerea în uzul patrimoniului cultural al oraşului a clădirii Palatului Episcopal.

Vestea aceasta trebuie coroborată cu ştirea mult mai puţin îmbucurătoare în conformitate cu care Palatul Episcopiei Greco-Catolice din Oradea nu deţinea forme legale de asigurare. Bănuiesc că asigurarea nu a fost încheiată din cauza costurilor ridicate ale acesteia pe care este foarte posibil ca enoriaşii şi ierarhii să se fi văzut în imposibilitatea de a le achita. De altminteri, tot motive financiare au făcut, după anul 2005, anul retrocedării, să nu fi fost posibilă decât renovarea faţadei Palatului.

Să fie oare această situaţie singulară? Sau, dimpotrivă, există numeroase alte cazuri similare? Nu ar trebui oare găsite soluţii legale pentru ca Statul să aibă posibilitatea de a interveni şi de a ajuta? Adică de a pune la adăpost istoria naţională. Nu, nu să procedeze la o nouă naţionalizare, dar nici să stea cu mâinile încrucişate. Mi se pare o întrebare util de pus în anul Centenarului. Formidabil ar fi să i se găsească şi un răspuns real, nu birocratic.

Text apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite