La ceas aniversar - Bucureşti 555

Sunt născut în Bucureşti, într-un cartier din care astăzi nu a mai rămas mare lucru - Dudeşti. Capitala, care împlineşte 555 de ani de la atestare, rămâne un amalgam de poveşti fascinante şi, pe alocuri, tragice.

M-am născut pe strada Cernişoara (fostă Cantemir) într-o zonă a Bucureştiului care a fost, până în anii `50, locuită de numeroşi evrei (în copilăria mea majoritari erau ţiganii). Puţini ştiu că evreii erau în perioada interbelică minoritatea cea mai numeroasă din Bucureşti: 11%. Casa în care m-am născut fusese ridicată de un negustor evreu în 1930, iar întreg cartierul purta pecetea comunităţii: peste tot vedeai mici prăvălii înghesuite, care se întindeau pe întreaga Cale Dudeşti.

La o stradă depărtare de locul naşterii mele se deschidea strada Bradului, unde se găsea o mică biserică (fusese bombardată în anii Primului Război), iar pe trotuar exista o cruce de piatră, de fapt o „cruce de hotar”, un obicei mai vechi de a marca diferite zone dintr-o localitate. Pe atunci nu cunoşteam semnificaţia denumirii, la Crucea de Piatră, deşi existau diferite bârfe a căror semnificaţie am înţeles-o abia mai târziu. Existau peste 20 de stabilimente în zonă în perioada interbelică, cu preţuri pentru toate buzunarele: „Cu un pol cumperi o oră de amor”. Au fost desfiinţate de regim în 1949. Comuniştii nu se jucau cu moralitatea....

Îmi amintesc cu plăcere (acum) de prima zi de şcoală, când am plâns să rup cămaşa de pe mine. Şcoala 72, strada Anton Pann, care există şi astăzi (casa ca atare, pentru că asta era de fapt, o casă mai răsărită). Am petrecut ore frumoase şi la cinematograful Flacăra, fostul Edison şi am rămas de atunci un mare cinefil. Păstrez şi o amintire mai puţin plăcută: am fost cu un prieten să vedem un film cu Bud Spencer (celebrul Piedone). Intraţi la jumătatea proiecţiei, ne-am hotărât să-l mai vedem odată. Ţin minte şi numele filmului (mă rog, aşa cum a apărut el în româneşte): Atenţie la pana de vultur. Era un western. Ajuns acasă, am mâncat o bătaie ruptă din rai de la bunică-mea (sunt crescut de bunicii din partea mamei: minunaţi oameni!). Întârziasem nepermis... pe vremea aceea mai luai şi scatoalce, nu erau copiii sensibili ca în ziua de azi.

Prin anii `80 a început tragedia. Când a fost demolată biserica sfânta Vineri am văzut pentru prima oară, prin ochii mei de copil, o atitudine de sfidare a mulţimii faţă de regim. Plutea tensiunea în aer atunci. Apoi, într-o zi de toamnă a anului 1987, buldozerele au apărut în capătul străzii. Parcă o văd pe bunică-mea, cu o voce sugrumată, întrebând un inginer: gata?  Gestul respectivului semăna cu tăierea capului. Ne-au evacuat în două zile. Demolau gardurile şi noi eram încă acolo. O tragedie despre care poate am să povestesc cu altă ocazie (şi care continuă şi în ziua de azi). De acolo m-am mutat în Berceni, unde locuiesc şi acum.

Bucureşti nu reprezintă vreo oază de frumuseţe. Uneori, chiar dimpotrivă. Dar e oraşul meu natal, iar locurile în care te-ai născut te reprezintă, vrei nu vrei. Sper, totuşi, să aibă un viitor mai bun.