Eutanasie, eutanasia, eutanasiere

Ultimele zile au adus societăţii noastre recente multe momente de indignare şi dezbinare, dar şi câţiva termeni nu foarte circulanţi („eutanasiere”, „cianuri”…), a căror repetare până la saturaţie pare mai degrabă să întunece minţile decât să le limpezească.

Eutanasie este un neologism şi apare în dicţionarul lui A. Scriban din 1939:

*eŭtanasíe f. (vgr. eŭ-thanasía, d. eû, bine, şi thánatos, moarte). Moarte frumoasă orĭ plăcută. – Bacon a´ntrebuinţat acest cuvînt înţelegînd pin [!] asta „moartea fără durere a unuĭ bolnav incurabil”.

Scriban înregistrează sensul prim şi, lăudabil, prima folosire în sens medical al termenului, de către Fr. Bacon ("physician's responsibility to alleviate the 'physical sufferings' of the body"), 1605.

În lexicografia românească, cel mai complet tratament al termenului îl găsim în Marele dicţionar de neologisme, 2000:

EUTANASÍE s. f. 1. moarte uşoară, fără dureri. 2. provocare de către medic a morţii unui bolnav incurabil, pentru a-i curma suferinţele. 3. sacrificare, prin procedee rapide, nedureroase, a animalelor bolnave. (< fr. euthanasie, gr. euthanasia)

Viaţa unei comunităţi o ia însă înaintea dicţionarului. Cum termenul ne vine din franceză, iată ce scria Albert Thibaudet în reflecţiile sale literare: „[Les Français] nous donnent ce rêve oriental comme un repos, une euthanasie, une manière de glisser vers la mort avec quelque douceur et quelque inconscience. Ils ne trouvent pas dans l'Orient une raison de vivre, mais une manière de mourir.”(THIBAUDET. A., Réflexions sur la littérature, 1938, p. 177).

Şi astfel ne ducem cu gândul la eminesciana insulă a lui Euthanasius, despre care Mircea Eliade scria:

„Scrisoarea bătrânului sihastru Euthanasius, cu care începe cap. III al nuvelei Cezara de Eminescu, relevă grădinile luxuriante ale insulei, înconjurate de stânci, locul de intrare fiind o peşteră.

Descrierea insulei este cea mai desăvârşită viziune paradisiacă din literatura românească. G. Călinescu subliniază în repetate rânduri sensul şi valoarea edenică a insulei descoperită de Euthanasius, asemănată în frumuseţea ei cu grădinile Raiului. Insula nu are rol secundar în povestea de dragoste dintre călugărul Ieronim şi Cezara. Ea face posibila întâlnirea finală între cei doi, magia insulei rezolvând drama personajelor. De altfel, chiar din descrierea lui Eminescu, insula ne apare miraculoasă, devenind o insula a fericiţilor. Este un tărâm paradisiac, în care beatitudinea vieţii admite, nu exclude beatitudinea morţii [s.n.]. Cei doi tineri reuşesc să trăiască adamic pentru că au renunţat la orice formă omenească, au depăşit condiţia umană, pătrunzând în zona sacră, spre deosebire de spaţiul înconjurător, «profan» ,măcinat de iluzii, dureri, zadarnicii. Insula lui Euthanasius nu este un motiv izolat în creaţia poetului, toata opera lui având aceste teme neptunice. Exemplificând din multele: Mai am un singur dor, Luceafărul, Fata din gradina de aur. G. Călinescu afirmă că avem de-a face cu o viziune cosmogonică. Romantismul poetului reprezintă nostalgia lui după începuturi, abisuri, noaptea bogată in germeni. Apa reprezintă haosul primordial de dinainte de Creaţie, insula simbolizează manifestarea Creaţiei. Chiar dragostea dintre Cezara şi Ieronim, reprezintă o stare paradiziacă prelungită, căci ei se întâlnesc dezbrăcaţi de orice formă, eliberaţi de individualitate, reduşi la arhetipuri-fiinţe care pot cunoaşte fără să «devina». Aşadar regresie prin reintegrare în arhetip, de abolire a experienţei umane, reîntoarcere la starea adamică de dinainte de cădere, care nu avea «istorie». Cunoscând vocaţia filozofică a lui Eminescu, suntem îndrituiţi să acordam simbolului şi metafizicii un rol important în explicaţia operei sale. Aceste simboluri se dovedesc a fi ecumenice, deci valabile metafiziceşte, şi în jurul lor nicio hermeneutică nu este excesivă. Mitul ca şi visul sunt de natura extraraţională şi se impun spiritului uman cu tăria unei «revelaţii»” (ELIADE, M., Insula lui Euthanasius, 1943).

Fireşte, va trebui să părăsim acest cadru edenic pentru a vedea accepţiunea contemporană de care se ocupă nu doar lexicografia ci, deopotrivă, bioetica, medicina şi dreptul. Se distinge astfel între o eutanasie voluntară (pacientul are capacitatea mentală şi fizică să ceară sau să fi cerut eutanasierea), una nevoluntară (pacientul nu are capacitatea mentală şi fizică să ceară sau se opună eutanasierii) şi, o alta, involuntară (practicată împotriva voinţei pacientului, asemănătoare cu uciderea). În primul caz se mai vorbeşte de sinucidere asistată, care s-ar deosebi de eutanasia voluntară prin faptul că pacientul are, în acest caz, un rol activ. Ar mai trebui poate adăugat că Biserica creştină se opune practicilor medicale de eutanasiere.

Eutanasia animală presupune o discuţie aparte, pentru că nu putem avea, în acest caz, manifestarea voinţei animalelor, independent de stadiul de degradare psihică în care s-ar afla sau de boala incurabilă de care ar suferi. Ea nu ar putea fi decât nevoluntară, căci responsabilitatea deciziei aparţine persoanei îngrijitor şi medicului veterinar.

Mă tem că atunci când statul intervine, termenul de eutanasie, trebuie neapărat înlocuit subtil cu cel de eutanasiere (un eufemism social!), acesta evidenţiind metodele „fără suferinţă” prin care autorităţile publice ucid animalele prinse pe stradă şi care nu au fost revendicate sau cărora nu li s-a găsit un destin „omenos”.

Subzistă aici o constrângere care nu este doar lingvistică. Cei ce preţuiesc viaţa nu găsesc eutanasierii nici justificarea abatajului, nici pe cea a sacrificării din raţiuni alimentare, medicale, sau de cercetare ştiinţifică. Este vorba de inacceptabilitatea legiferată a animalului fără stăpân în spaţiul public, iar moartea acestuia ar trebui să se cheme ucidere asistată (cu personal medical veterinar şi efectuată prin metode suave) şi nicidecum „eutanasie”.

Adevărul a publicat azi un articol care suna aşa: „Consilierii îi eutanasiază referendumul lui Oprescu. Cum poate fi oprită consultarea publică”. Mă îndoiesc, cu toate ghilimelele de rigoare, că referendumul a avut o „moarte dulce”. Şi mă îndoiesc că mai avem vreun motiv să ne mai jucăm cu cuvintele!

PS. Nici verbul „(a) eutanasia”, nici substantivul „eutanasiere” nu fac parte din dicţionarele oficiale ale limbii române. Cred că este greu să legiferezi dacă nu ai şi „înţelesul” la îndemână. Sau poate că alta e limba oficială a Parlamentului...