Conac Udrişte Năsturel – Hereşti

Istoria conacului începe la mjloc de secol XVII fiind legată de cei doi fraţi Năsturel: Oreste sau Udrişte Năsturel, marele cărturar, şi Cazan Postelnicul Năsturel.

Una dintre casele marilor dregători ridicate în perioada domniei lui Matei Basarab este conacul de la Hereşti. El reprezintă o etapă importantă în evoluţia arhitecturii civile, arhitectură ce va atinge un punct de maximă înflorire în cadrul arhitecturii brâncoveneşti.

Istoria conacului începe la mjloc de secol XVII fiind legată de cei doi fraţi Năsturel: Oreste sau Udrişte Năsturel, marele cărturar, şi Cazan Postelnicul Năsturel. Numele acestora va asimila numele moşiei stăpânite : “vechea moşie a acestei familii este Hereşti, de care am amintit mai sus, şi de la care membrii familiei Năsturel au luat numele de Herescu (…) Radu Năsturel, boerul ot Fiereşti”. După cum se observă – documentele vechi prezintă o ortografie alternativă a numelui moşiei respectiv “Fiereşti” sau “Fierăşti”.

Locuinţa construită de cei doi fraţi are o formă atipică faţă de alte locuinţe construite în aceeaşi perioadă. Planul este în formă de L şi încorporează două locuinţe aproape identice construite în oglindă. O altă particularitate a acestui conac o reprezintă existenţa unei scări interioare (câte una pentru fiecare din cele două locuinţe)  - în general casele nobiliare construite în această perioadă (respectiv secolele XVII-XVIII ) prezintă un “aparat de intrare” compus din scară exterioară şi foişor.

Unul din oaspeţii străini care va fi găzduit la Hereşti şi va lăsa o mărturie scrisă despre clădire este Paul de Alep (secretar al lui Macarie, patriarhul de Antohia) care călătoreşte prin Ţara Românească în anul 1654.

“În dimineata următoare am plecat şi, trecând râul într-o barcă , am ajuns înainte de amiază într-un sat Fierăşti unde se află conacurile şi palatele fraţilor doamnei lui Matei Voievod (este vorba de Serban, Cazan şi Udrişte Năsturel – fraţii doamnei Elina, toţi fii ai marelui logofăt Radu Năsturel din Fierăşti). Când s-a început clădirea se spunea că nu se află în lume palat asemănător, afară numai poate în ţara francilor, căci aceştia au adus meşteri arhitecţi din ţara ungurească şi piatră din ţara turcească şi au început să o clădeasca pe dinlăuntru şi pe dinafară cu piatră fălţuită. Până şi boltile şi pivniţele de dedesubt, gangurile s.a. erau toate din piatră, lucrate cu îngrijire şi clădite cu trăinicie încât stârnea admiraţia privitorului.”( Călători străini despre ţările române – volumul VI – Paul de Alep – editura ştiinţifică şi enciclopedică – Bucureşti 1978)

Pe măsura trecerii timpului importanţa politică şi puterea economică a familiei Năsturel Herescu va scădea. Ultimul reprezentat al familiei care va mai deţine conacul de la Hereşti este Constantin Năsturel.

Moşia va fi vândută în anul 1831 lui Miloş Obrenovici, principe sârb care va abdica în 26 iunie 1839 – moment în care se stabileşte în ţara noastră. El va rămâne în ţară până în 1858 când va ocupa pentru a doua oară tronul. În timpul şederii sale în Ţara Românească acesta va cumpăra întinse proprietăţi inclusiv în Bucureşti.

În perioada în care conacul se află în posesia principelui Miloş Obrenovici o serie de modificări, reparaţii şi extinderi se fac la construcţiile existente. În acelaşi timp urmaşii săi (Obrenovici moare in 1860) vor adauga ansamblului o serie de construcţii anexe noi – anexe administrative şi gospodăreşti, grajduri.

Vremurile se schimbă iar în 1881 Anastase Stolojan, fiu de boieri cu studii facute în străinătate (facultate de drept la Paris), important om politic şi membru fondator al partidului liberal, va achiziţiona conacul de la Hereşti.

Conacul va suferi o serie de stricăciuni în timpul primului razboi mondial – mărturie stau paginile de jurnal scrise de Pia Alimănişteanu în timpul ocupaţiei germane. În această perioadă Sabina Brătianu şi Lia Stolojan (fiica lui Anastase Stolojan şi soţia lui Vintilă Brătianu) se vor refugia pe proprietatea de la Hereşti :

“Hereşti este tot devastat de bulgari: nici uşi, nici ferestre, iar de două zile este un viscol şi o zăpadă aşa de mare încât pe străzi este oprită orice circulaţie”

Un incediu în 1931 va aduce pagube însemnate asupra clădirii – o serie din modificările făcute de Obrenovici au fost distruse la acea dată. Vremuri tulburi începeau în istoria casei odată cu al doilea razboi mondial ce a facut ca orice lucrări de renovare sau modernizare să fie amânate pentru mai târziu cand pacea se va fi stabilit. Din păcate instaurarea regimului comunist la sfârşitul celui de-al doilea razboi mondial va schimba mersul lucrurilor. Astfel în 1949 casa a fost naţionalizată. La acea dată casa se afla în posesia lui Dinu Stolojan, fiul lui Atanasie Stolojan şi tatal lui Vlad Stolojan şi al Marinei Stolojan. Referitor la acea perioadă doamna Sanda Stolojan menţiona în memoriile sale:

 “ tatăl lui Vlad poseda la Hereşti, lângă Bucureşti, Casa de piatră, palatul istoric al familiei Herescu, dobândit de bunicul lui, precum şi pământurile ce tineau de el, unde crescuse o minunată pepinieră, cunoscută pentru calitatea produselor.”

O epocă se încheia pentru conac, schimbând în acelaşi timp viaţa comunităţii din Hereşti. Din fericire conacul n-a împărtăşit soarta atâtor cladiri de patrimoniu naţionalizate şi lăsate în paragină. Astfel în 1954  un proiect de restaurare are ca obiect conacul. Proiectul întocmit de doamna Eugenia Greceanu şi fundamentat pe un studiu istoric realizat de către domnul Radu Greceanu a însemnat o readucere a clădirii la forma sa iniţială, anterioară intervenţiilor lui Obrenovici.

Ulterior, conacul a intrat în administrarea Muzeului de Artă Populară (predecesorul Muzeului Naţional al Ţăranului Român)  care a deschis-o către public începând cu anul 1972.

Astăzi, dupa zeci de ani de la naţionalizare, clădirea s-a întors în proprietatea urmaşilor familiei Stolojan. Conacul a trecut prin două secole în care a fost casa unor dregători importanti în istoria Ţarii Româneşti. Apoi prin jumătate de veac în care a fost reşedinţa ocazională a unui principe sârb cu dare de mână. A cunoscut prosperitate în zilele de înflorire ale monarhiei, aflată fiind în proprietatea unui om întreprinzător, înstărit şi cu viziune. A trecut prin zile grele de război şi criză. Şi a supravieţuit datorită unei restaurari salutare în timpul perioadei în  care a fost gestionat de un stat totalitar. S-a deschis către public aflat fiind în administrarea Muzeului Naţional al Ţăranului Român şi, dupa  douăzeci de ani de tranziţie, s-a întors în custodia vechilor săi proprietari. Azi stă în faţa noastră în aşteptarea unui nou viitor şi unui nou mod de a se deschide către lume.

Apărut prima dată pe: www.punctedefuga.ro