Literatura exorcizării de comunism

adevarul

Publicat: 14.10.2009 20:21

Ultima actualizare: 09.08.2022 17:56

De la proză la poezie, mai toate cărţile Hertei Müller revizitează –obsesiv, spun unii – contextul României din anii ’70-’80 şi cartografiază experienţa totalitarismului la persoana întâi. Dintre cele peste douăzeci de volume care-i poartă semnătura, doar câteva au parte de o ediţie românească. În condiţiile în care site-ul Amazon duduie de comenzi ale cărţilor Hertei Müller, acesta ar putea fi un semnal şi pentru

Deşi s-a insistat foarte mult pe originea română a Hertei Müller, pe piaţa de carte autohtonă există foarte puţine traduceri ale cărţilor sale.

De altfel, volumul său de debut, „Ţinuturi joase“ s-a confruntat în 1982, anul apariţiei, cu „foarfecele“ cenzurii, romanul fiind publicat în variantă integrală abia doi ani mai târziu, în Republica Federală Germania. I-a fost interzis să mai publice în România şi, prin urmare, abia în 2005 s-a reîntors, în treacăt, la scrisul în limba română, publicând la Editura Polirom volumul de poezii „Este sau nu este Ion“, realizat prin colarea unor decupaje din reviste.

Romanul „Der Fuchs war damals schon der Jäger“, apărut în 1995 în Germania, a fost tradus în limba română doi ani mai târziu, la Editura Univers, sub titlul „Încă de pe atunci Vulpea era Vânătorul“.

De altfel, Herta Müller a fost şi autoarea scenariului pentru filmul „Vulpe – Vânător“, realizat de Stere Gulea în 1993, inspirat de evenimentele care au precedat revoltele timişorenilor de dinainte de revoluţie.

Poezia şi proza memoriei

În 2005, Editura Polirom a publicat, în colecţia „Ego-grafii“, traducerea volumului de eseuri „Regele se-nclină şi ucide“, apărut iniţial în 2003. La fel ca majoritatea cărţilor sale, focusul cade asupra autobiografiei consumate în România anilor ’70-’80 şi asupra raportului dintre sine şi tentaculele aparatelor de supraveghere ale statului.

Un an mai târziu, la Polirom apare romanul „Animalul inimii“, care în 1998 fusese distins cu IMPAC Dublin Literary Award. Cartea, publicată în traducerea Norei Iuga, este, după cum mărturiseşte însăşi autoarea, dedicată prietenilor săi dispăruţi în timpul regimului ceauşist, în numele cărora scriitoarea îşi asumă misiunea recuperării.

Tot în 2006 a apărut, de această dată la Editura Vinea, volumul de poezii „În coc locuieşte o damă“, publicat iniţial în 2000, în Germania.

La fel ca şi prozele sale, multe dintre poeme se reîntorc la perioada de dinaintea emigrării din 1987, radiografiind prin filtrul memoriei experienţa distopiei ceauşiste: „îmi zice ofiţerul / ce faci atât scandal / pistolu-i în costum / şi mama spune cum / nu vezi şi ploaia / fuge prin copac / cu pantofii mei de lac / în capul tatei un hipopotam / a incendiat aseară zăpada / şi cine-a fugit în Canada / faci prea mult tam-tam“.

1982 este anul în care a debutat Herta Müller, cu volumul „Niederungen“.

Fragmente din opera scriitoarei

„Cuvântul «patrie» nu-mi place, în România era acaparat de două soiuri de proprietari de patrie. Unii erau coconii şvabi, mari amatori de polcă pe furate şi experţi rurali în virtute ; iar ceilalţi funcţionarii şi lacheii dictaturii. Patria rurală ca teutomanie şi patria de stat ca supunere fără crâcnire şi ca frică oarbă de represiune.

Ambele noţiuni de patrie erau provinciale, xenofobe şi arogante, adulmecând pretutindeni trădarea. Ambele aveau nevoie de duşmani şi stabileau, pline de ură, judecăţi globale de nezdruncinat. Ambele nu se coborau până-ntr-atât încât să-şi mai revizuiască vreodată o judecată greşită.

Şi ambele se întemeiau, colectiv, pe legea tribală care îi pedepsea pe toţi membrii familiei pentru crima săvârşită de unul dintre ei“.

„În România, hoţii prinşi erau fotografiaţi împreună cu prada şi expuşi cu numele şi vârsta lor pe panouri, în magazine, ca nişte absolvenţi ai ruşinii.

Douăzeci, treizeci de feţe încremenite de frică, iar în dreptul pieptului câte unul dintre ei ţinea nişte cutii de chibrituri, un săpun sau un pumn de lumânări.

Lipsa oricărei perspective proprii mă împinsese pe atunci să fur din magazine. Dar poate că şi aceste feţe de pe panourile ruşinii, ce-mi erau totuşi mai apropiate decât muncitorii fruntaşi pe panourile de onoare, acei slugarnici şi lingăi gata oricând să îndeplinească planul - fie şi pe acela de crimă. Şi de parcă aceşti virtuoşi ai regimului nu vârâseră îndeajuns spaima în mine, mai şi eram ispitită să-mi caut eu însămi senzaţii tari, peste măsură de riscante, ce-mi dădeau palpitaţii.
Eram cu nervii la pământ, în aşa hal încât pur şi simplu trebuia să fur. Să-i fur Statului barem câteva cârlige de rufe ori nişte tăieţei, de vreme ce el îmi fura viaţa. Şi tocmai de asta mi-e teamă în faţa manechinelor din magazine, fiindcă mi-ar putea citi pe faţă că am fost cândva o hoaţă destul de profesionistă şi că s-ar putea să recidivez.

Nu m-ar mira deloc dacă într-o bună zi, dând colţul scării rulante, aş descoperi că manechinele ronţăie seminţe de bostan ori de floarea-soarelui pe care le scot din buzunarul hainelor de sezon, aşa cum făceau altădată funcţionarii, miliţienii, portarii, paznicii de noapte ori paznicii de câmp şi de la oi.“

(„Regele se-nclină şi ucide“, Polirom, 2005)

„Despre morţii fugari se şuşotea altfel decât despre bolile dictatorului. Ăsta apărea încă în aceeaşi zi la televizor şi spulbera apropierea morţii cu durata celei mai lungi cuvântări. În timp ce vorbea, i se găsea o boală nouă ca să-l apropie mai mult de moarte“.

(„Animalul inimii“, Polirom 2006).

„în casa cu fulgi locuieşte-un cocoş / în casa de frunze aleea / în casa de-aluat un cozonac / şi-n casa de apă un lac / în casa din colţ stă patrula / şi dacă zboară unu-n abis / fireşte e iarăşi un sinucis / în casa de hârtie stă opinia-n ramă / şi-n coc locuieşte o damă“

„la şase-a plecat un tren cu lapte / la şapte-a plecat un marfar / la opt trenul de noapte / la nouă a oprit ascensorul / din el au coborât un costum şi-un chibrit / şi-a întrebat cu ochi gri ca strugurii / unde-i o gară pe-aci / o fi pe-acolo pe-undeva / i-am spus şi mă pieptănam / şi-n plata domnului îl lăsam / deasupra casei aer rece / paşi de capre pe la zece / picioare-n spume închiriate / pentru că la unsprezece / unele vor fi tăiate“.

(„În coc locuieşte o damă“, Editura Vinea 2006)

De la Niţchidorf la Berlin

Herta Müller s-a născut la 17 iulie 1953, la Niţchidorf, lângă Timişoara, într-o familie de şvabi. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tatăl scriitoarei a luptat pe frontul de Vest, în armata Waffen-SS şi-a fost luat prizonier de englezi, în Olanda. În ianuarie 1945, mama Hertei Müller, care avea la acea vreme 17 ani, s-a numărat printre persoanele deportate de ruşi în lagărele de muncă din URSS. Părinţii scriitoarei s-au căsătorit la sfârşitul războiului.

Între anii 1973 şi 1976, Herta Müller a studiat limba germană şi literatura română la Universitatea din Timişoara. În această perioadă, a făcut parte, alături de mai mulţi tineri autori de limbă germană, din Aktionsgruppe Banat (Grupul de Acţiune Banat).

Acesta s-a opus vehement lui Ceauşescu şi a militat pentru libertatea de exprimare. În 1976, după terminarea studiilor, Müller s-a angajat ca traducător la o fabrică de maşini. În 1979, a fost concediată cu scandal, pentru că a refuzat să coopereze cu Securitatea.

Într-o vreme şi-a câştigat existenţa predând la o grădiniţă, iar în particular a oferit lecţii de germană. În tot acest timp a fost hărţuită de Securitate. Din cauza presiunilor, scriitoarea a emigrat în Germania, în 1987 împreună cu soţul său, romancierul Richard Wagner. În prezent, Herta Müller trăieşte la Berlin, iar din 1995 este membră a Academiei Germane pentru Limbă şi Poezie din Darmstadt.

Cărţile Hertei Müller, publicate în două ţări

În Germania