Zorii Revoluţiei Române - Episodul 5 Cum au transformat ungurii România într-un pericol nuclear

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Disensiunile din interiorul blocului comunist erau o realitate inevitabilă. Iar cele dintre Budapesta şi Bucureşti erau o constantă. Acţiunile întreprinse de corpul diplomatic şi politic maghiar cuprindeau, mai ales, dezinformări cu privire la conduita conducerii române, fapte ce ar fi putut atrage rapid acuzaţii de încălcare a normelor de drept internaţional.

Mátyás Szürös, Csaba Tabajdi şi Gyula Horn – membri ai Departamentului Internaţional al PMSU – insistaseră nu numai că existau „dovezi concrete“ că „pe râurile ce despart cele două ţări plutesc cadavre“ şi că Bucureştiul se dedase la un „şantaj“ nuclear la adresa Ungariei, ci şi că lideri militari superiori din România emiteau pretenţii la teritoriul maghiar şi ameninţau cu o invazie, că mobilizaseră deja trupe de-a lungul graniţei cu Ungaria, în evidente pregătiri pentru respectiva invazie. În realitate, nu au existat desfăşurări ale unor forţe româneşti semnificative în a doua jumătate a anilor ’80, înainte de Revoluţie. De asemenea, planurile româneşti de apărare teritorială nu impuneau desfăşurări mai ample de trupe, nici chiar în cele mai ameninţătoare circumstanţe.

Ruşii şi maghiarii se regrupează

Pe de altă parte, unităţi militare maghiare şi sovietice fuseseră relocate de la graniţa vestică a Ungariei cu Austria spre frontiera de est, cu România, cel puţin din aprilie 1989, moment în care trupele sovietice au început oficial retragerea din Ungaria. Cu ajutorul aparatului de măsuri active, această mişcare a fost prezentată, credibil, ca fiind motivată strict de dorinţa de a crea o „zonă a păcii“ cu Austria şi de a simboliza lipsa oricărei ameninţări sovietice sau din partea Pactului de la Varşovia faţă de Occident. Chiar şi analiştii occidentali care subliniaseră anterior că există o probabilitate mai mare să izbucnească ostilităţi între Ungaria şi România decât între Ungaria şi orice stat vestic considerau acum greu de crezut că Moscova sau Budapesta şi-ar regrupa trupele mai aproape de graniţa cu România din motive operaţionale.

Primele suspiciuni uşoare privind intenţiile Budapestei au fost provocate de insistenţa exagerată cu care maghiarii negau orice astfel de relocări de trupe – fie ale lor, fie ale sovieticilor. Spre exemplu, la începutul lui iulie 1989, ministrul ungar al Apărării, Ferenc Karpati, declara că rapoartele privind redesfăşurări de trupe sovietice de la graniţa cu Austria la cea cu România erau „ştiri panicarde care nu aveau nicio bază“. Asemenea negări publice contraveneau scopului de a disimula redesfăşurările de forţe, date fiind capacităţile tehnice de culegere de informaţii ale americanilor. Cu numai două săptămâni înainte, un regiment motorizat de puşcaşi fusese relocat de la Szombathely, în jumătatea vestică a Ungariei, la Debrecen, la mai puţin de 100 de kilometri de graniţa cu România, unde sovieticii aveau de multă vreme o prezenţă militară considerabilă.

Soldaţii sovietici, greu de numărat

image

Mátyás Szürös a fost preşedintele provizoriu al Ungariei, în perioada octombrie 1989-mai 1990; Foto: Wikipedia

Moscova şi Budapesta reuşiseră atât de bine să mascheze intrarea unui număr de circa 20.000 de militari sovietici în Ungaria în anii ’80, încât chiar şi în 1989, mulţi analişti occidentali estimau amploarea numerică a forţelor sovietice pe teritoriul maghiar cu circa două divizii mai mică decât era în realitate. Oficial, Ungaria raporta prezenţa unui număr de 62.000 de militari sovietici pe teritoriul său, în vreme ce NATO credea că în realitate erau 65.000. În 1989 existau deja mai multe surse care raportau, cu acurateţe, prezenţa a 83.000 de militari sovietici. În plus, membrii Pactului de la Varşovia efectuau exerciţii special destinate să-i inducă în eroare pe observatorii occidentali – şi în special pe ataşaţii militari ai statelor NATO aflaţi la post pe teritoriul lor – cu privire la adevăratul scop al mobilizărilor şi exerciţiilor.

Deşi veneau în sprijinul „zonei de pace“ a Ungariei cu Austria, transferurile de trupe menţionate corespundeau totodată cerinţelor de desfăşurare a forţelor impuse de noua doctrină de apărare maghiară, care identifica România ca fiind principala ameninţare militară. Faptul că toate acele relocări de forţe erau ascunse de ochii publicului – indiferent dacă erau trupe sovietice sau maghiare – contravenea obiectivelor declarate şi asumate, de diminuare a confruntărilor, de dezangajare militară sau chiar de intimidare şi descurajare. Dar toate aceste scopuri ar fi fost mai bine servite nu ascunzând relocările de forţe, ci semnalându-le explicit şi cât mai vizibil.

Un răspuns greşit

Aplicând principiul „Briciul lui Occam“, relocarea secretă a trupelor spre graniţa cu România sugerează existenţa unor pregătiri operaţionale pe care Budapesta şi Moscova ar fi vrut să le ţină ascunse. Secretarul General al Pactului de la Varşovia la acea vreme, Ivan Aboimov, care a devenit cunoscut ca lider al grupului sovietic de criză pentru România în timpul evenimentelor din decembrie 1989, remarca într-o discuţie neoficială cu un ziarist rus: „Ungaria voia ca noi să intervenim în România, fiindcă spera să soluţioneze astfel problema Transilvaniei“. Aboimov nu a specificat dacă dorita intervenţie ar fi fost de natură militară sau politică. Sau ambele.

La momentul acela, relaţiile noastre cu România erau foarte tensionate, din cauza problemelor pe care le aveau maghiarii din Transilvania. Cum primisem ameninţări nucleare din partea lui Ceauşescu, am ordonat transferul trupelor de la graniţa cu Austria spre cea cu România. Această mişcare de trupe a fost probabil percepută de serviciile de informaţii din Occident ca fiind pregătiri pentru o acţiune militară. Karoly Grosz, Secretarul General al PMSU (1988-1989)

De asemenea, liderul de partid (şi premier al Ungariei în perioada 1987-1988) Karoly Grosz a dezvăluit fără să vrea că scopul relocărilor de trupe maghiare spre graniţa de sud-est era acela de a trata „ameninţarea românească“. Când, la câteva luni după aceste evenimente, a fost întrebat despre intenţia sa exprimată de a folosi forţa militară, Grosz a interpretat greşit subiectul întrebării – referitoare la intenţiile sale declarate public de a apela la forţa militară împotriva opoziţiei interne din Ungaria – şi şi-a „uluit“ interlocutorul cu următoarea aserţiune: „La momentul acela, relaţiile noastre cu România erau foarte tensionate, din cauza problemelor pe care le aveau maghiarii din Transilvania. Cum primisem ameninţări nucleare din partea lui Ceauşescu, am ordonat transferul trupelor de la graniţa cu Austria spre cea cu România. Această mişcare de trupe a fost probabil percepută de serviciile de informaţii din Occident ca fiind pregătiri pentru o acţiune militară“.

Prin urmare, exact în momentul în care Budapesta acuza Bucureştiul de desfăşurări de trupe şi de pregătiri militare agresive care nu aveau în realitate nicio bază, forţele maghiare erau în secret relocate de la frontiera cu Austria la cea cu România, din motive legate de etnicii maghiari care trăiau pe teritoriul românesc.

Nu era totuşi nimic surprinzător aici. Diverse autorităţi maghiare ieşiseră în public cu declaraţii similare, cel puţin cu şase luni înainte, doar că remarcile lor se pierduseră pe fondul publicităţii făcute noii strategii de apărare a Ungariei, care nu doar că se deosebea flagrant de poziţia anterioară, mai ofensivă, a partenerilor „în strânsă cooperare“ faţă de Occident, dar se afişa totodată ca o politică pe deplin „independentă“ de Moscova.

image

Nicolae Ceauşescu şi Leonid Brejnev discută amical la Berlin, unde s-au întâlnit cu ocazia participării la Conferinţa Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti din Europa (28-30 iunie 1976); Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc

Geneza unei informaţii tendenţioase

Dacă a existat un set de probleme pe care SUA le-a verificat cu seriozitate şi constant pe parcursul Războiului Rece, acestea au fost deplasările unor forţe semnificative din cadrul Pactului de la Varşovia şi pregătirile pentru un conflict militar în interiorul blocului sovietic. De fapt, principala preocupare a SUA în timpul Războiului Rece era evitarea unei confruntări militare, indiferent dacă aceasta ar fi izbucnit între SUA şi URSS direct, sau indirect, ca urmare a escaladării unui conflict între aliaţi mai mărunţi. Concomitent, eficacitatea oricărei dezinformări depinde de lipsa verificărilor serioase din partea publicului căruia îi este destinată. O dezinformare nu poate supravieţui mult timp dacă sursele sale false sunt atent studiate.

În mod obişnuit, nu e prea dificil să descurajezi asemenea studii, atunci când dezinformarea confirmă tendinţele cognitive existente, se conformează tiparelor comportamentale anterioare, se încadrează în logica actuală a situaţiei şi/sau oglindeşte circumstanţe similare în alte puncte ale regiunii. Analiştii nu examinează atent (dez)informările care confirmă ceea ce ei „ştiu“ deja. Dar, indiferent de percepţiile eronate privind agresivitatea României care se manifestau în rândul analiştilor americani, la sfârşitul anilor ’80, rapoartele privind pregătirile pentru o confruntare militară ar fi trebuit să atragă exact acea atenţie fatală unei dezinformări.

„Ce scrie presa română e irelevant“

De pildă, când Horn şi Szürös l-au acuzat pe un nespecificat şef de Stat Major al Armatei Române că ar fi emis pretenţii teritoriale la adresa Ungariei şi au fost presaţi să ofere „mai multe detalii“ privind identitatea exactă a şefului de Stat Major român şi modul exact în care şi-a formulat pretenţiile teritoriale, cei doi au făcut referire la o publicaţie „militară“ din 1988, pe care „n-o puteau preciza“ în acel moment. Analiştii au identificat o publicaţie din 1988 care spunea că aşezări româneşti „au fost lăsate pe teritoriul Ungariei“, dar articolul avea ca autor un civil, nu-şi aroga nicio autoritate militară, nu făcea referire la vreun militar român şi nu emitea pretenţii teritoriale la adresa Ungariei sau a unei alte ţări. În plus, autorul cita un articol din timpul războiului, din 1944, al unui ziarist american, Milton Lehrer, care sublinia că, în urma Tratatului de la Trianon, în Ungaria fuseseră lăsate câteva enclave de limba română. Szürös a încercat să îndepărteze atenţia de la sursa maghiară a aserţiunilor, citând „rapoarte din presa occidentală despre suplimentări de forţe militare la graniţa României cu Ungaria“.

Dar verificările meticuloase nu au putut găsi „niciun astfel de raport din presa occidentală sau alte dovezi privind suplimentări de forţe militare româneşti“, cu excepţia articolelor care tratau afirmaţiile originale făcute de Tabajdi, Imre Poszgay, Horn şi Szürös.

Când interlocutorii occidentali au subliniat că tot mai accentuata „eventualitate a unui conflict militar“ era frecvent abordată de oficialii Budapestei în presa maghiară, dar deloc reflectată în cea română, Szürös a revenit la tema măsurilor active, conform căreia nicio informaţie furnizată de Bucureşti nu era credibilă şi că „ceea ce scrie presa română e irelevant“, dar că Budapesta avea o abilitate unică de a „afla intenţiile românilor din alte surse“.

image

Nicoale Ceauşescu l-a primit într-o vizită oficială pe preşedintele Consiliului de Miniştri din Ungaria, Jeno Fock, pe 3 iulie 1972: Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc

O ameninţare inventată: România, inamicul numărul 1 al Ungariei

Caracterul surprinzător şi superficial al aserţiunilor maghiare amintea de umorul rusesc ceva mai inventiv din perioadele îngheţate ale Războiului Rece, despre Radio Erevan. După deschiderea standard cu „Radio Erevan zice că...“, gluma confirma veridicitatea absolută a rapoartelor senzaţionale şi adăuga apoi, într-o doară, o listă de modificări fundamentale ale acestora, până ce devenea evident că afirmaţia originală nu avea nicio legătură cu adevărul. Deja în primăvara anului 1989, presa internaţională era inundată de rapoarte despre Armata Română tot mai agresivă, oficialii maghiari pretinzând că: şeful de Stat Major al României emisese pretenţii teritoriale faţă de Ungaria şi ceruse modificarea graniţelor în favoarea României; Armata Română se pregătea să lanseze operaţiuni militare neprovocate împotriva Ungariei; Ceauşescu ameninţase Ungaria cu un atac nuclear.

Realităţi pe dos

Concomitent, oficialii maghiari militau pentru ca anumite teritorii ale României să primească autonomie. Relocări de trupe spre frontiera ungaro-română fuseseră într-adevăr observate în 1989, dar acestea nu se produseseră pe teritoriul României. Dimpotrivă, în ciuda dezminţirilor Budapestei, trupe sovietice şi maghiare fuseseră relocate în secret la graniţa cu România. Iar armele nucleare proliferaseră, într-adevăr, în Europa de Est, numai că nu în România. Repetatele declaraţii ale lui Ceauşescu privind capacitatea României de a „produce orice, chiar şi dispozitive nucleare“, fuseseră de fiecare dată urmate de reafirmări ale politicii româneşti care „se opune ferm armelor nucleare“. Deşi Budapesta prezenta România ca fiind o ameninţare nucleară, Ungaria era cea care deţinea de fapt arme nucleare pe teritoriul său.

Motivaţii ascunse

Subliniind că „nu liderii militari ai Ungariei sunt cei care îşi exprimă îngrijorarea, ci liderii de partid, civili“ – liderii ei reformişti – un analist de la Radio Europa Liberă sugera că autorităţile de la Budapesta erau motivate politic să facă astfel de afirmaţii „de o pertinenţă şi chiar o acurateţe discutabile“, ori  „ca o modalitate de a-l discredita mai tare pe Ceauşescu“, ori „într-o încercare de a depăşi divizarea din cadrul societăţii maghiare şi a câştiga susţinerea populară pe baze naţionaliste“, inventând o ameninţare din partea României. Dar nu era luată în considerare o ipoteză credibilă, aceea că portretizarea în tuşe negative a României, ca o ameninţare la adresa securităţii ungare şi europene, avea rolul de a justifica operaţiuni militare ulterioare.

De pildă, decizia Moscovei de a construi o cale ferată cu ecartament lat, sovietică, în estul Ungariei, în anii ’80, nu a stârnit nicio suspiciune în Vest, deşi părea să aibă rolul de a permite desfăşurări rapide de forţe direct din URSS în zonele de lângă graniţa ungaro-română, fără a necesita mobilizarea Grupului de Forţe Sovietice Sudice deja staţionat în Ungaria. Pe scurt, analiştii occidentali ignorau orice intenţie operaţională vizând mişcări şi relocări de trupe pe teritoriul Ungariei. Aceste mişcări erau privite exclusiv ca un indiciu al apropierii de Austria.

Nu era luată în calcul nici posibilitatea ca natura ostentativă a campaniei să fie menită să distragă atenţia mediilor occidentale şi internaţionale de la evenimente deopotrivă de senzaţionale, care afectau în mod negativ campania dusă la nivelul Pactului pentru a prezenta România ca pe o ţară periculoasă, lipsită de onestitate.


Titlurile şi intertitlurile aparţin redacţiei. Pentru a consulta varianta în limba engleză a textului, precum şi trimiterile bibliografice, accesaţi siteul larrylwatts.blogspot.ro.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite