VIDEO Pianista Cella Delavrancea, la 100 de ani, în ’87: „Mă simt prea modestă să zic că fac parte din Academia Română“

VIDEO Pianista Cella
Delavrancea, la 100 de ani, în ’87: „Mă simt prea modestă să zic că fac parte din
Academia Română“

Cella Delavrancea, în tinereţe

Într-un discurs emoţionant într-o sală înfrigurată a Academiei Române din decembrie 1987, pianista Cella Delavrancea, sărbătorită pentru împlinirea vârstei de 100 de ani, face un elogiu marilor compozitori pe care i-a apreciat şi în faţa cărora, spunea ea, „îmi fac cruce“, vorbeşte despre rolul ei „minor“ în cadrul instituţiei prestigioase şi despre ironia de ţine un discurs despre muzică în loc să se aşeze la un pian şi să cânte.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cella Delavrancea ( 1887 -1991) a trăit 104 ani. L-a uimit pe Caragiale cu talentul său şi i-a furat inima dramaturgului când ea avea doar 25 de ani, iar el 60. A fost  marea iubire a lui Nae Ionescu, căruia i-a închis ochii pe patul de moarte. L-a cunoscut pe Brâncuşi şi a cântat cu George Enescu. Fiica scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost primul artist român care a asistat la aniversarea propriului centenar.

S-a născut pe vremea monarhiei, a supravieţuit regimului comunist şi murit la 104 ani, după ce a apucat să vadă şi primii paşi făcuţi de ţara sa spre democraţie. A iubit muzica şi şi-a făcut din pasiune o profesie şi un crez, după cum ea însăşi declara la aniversarea a 90 de ani de viaţă: „Am purtat în mine o vie curiozitate pentru toţi contemporanii mei, chiar şi cei necunoscuţi. Să ştiţi că nimic nu dezvoltă supleţea cerebrală mai bine decât o Fugă de Bach şi nimic nu trezeşte emotivitatea ca o Nocturnă de Chopin.“

Într-un discurs filmat de jurnalista Marinela Rotaru, din 11 decembrie 1987, Cella Delavrancea care împlinea, pe 15 decembrie, 100 de ani, a vorbit despre muzica pe care a iubit-o, un gest pe care-l considera nedrept şi ironic, întrucât ar fi preferat să cânte audienţei, „că se pare că eu cânt foarte frumos...“, spunea pianista.

 „Sunt victima unei nedreptăţi. Dumnealor au avut posibilitatea să-şi citească gândirile. Eu ar trebui să nu spun nimic în faţa acestor inamici care stau să mă privească cât de inferioară sunt şi ce nedreptate se produce în momentul ăsta când eu sunt invitată să vorbesc la Academie. Este prea mare nedreptate pentru că e prea mare onoare. Eu ce pot să vă spun? Mai ales că mi se scoate vocea! Vocea mea nu e vocea omului, e vocea pianului. Să ştiţi că e o mare nedreptate! Un violonist poate să-şi aducă instrumentul, dar un pianist nu poate să vină cu el în cârcă.  Nu vedeţi? Protestez în numele pianiştilor.“ (...)

Mă simt prea modestă ca să zic că fac parte din Academia Română. Neavând pianul, eu trebuie să vorbesc. Şi să vorbesc îmi este foarte greu, că ar trebui să vorbesc de un anume autor. Şi explicaţia ar veni când lumea ar auzi cum cânt, că se pare că cânt foarte frumos...

„Când spun Bach, îmi vine să îngenunchez“
Eu mă simt întotdeauana o elevă faţă de nume ca Bach. Când spun Bach, îmi vine să îngenunchez. Pe urmă, vine Beethoven. Domne’, când vine Bethoveen, îmi fac crucea! Când e vorba de Chopin, mi-e foarte greu să mă explic, pentru că acolo se ating toate sentimentele de dragoste, de admiraţie, de supunere. Şi asta nu se poate explica decât pe instrumentul  care vorbeşte ceea ce au scris marii compozitori. Dar cum aş putea să explic eu asta dacă n-am instrumentul? Să ştiţi că aici la Academie ar trebui să existe un pian cu coadă care să poate să exprime de ce îndrăznesc să mă urc aici pe estradă ca să spun câteva cuvinte în această sală care a auzit înteligenţe în faţa cărora eu ar trebui să fug acasă.  (...)

Acuma ce să facem? Să vă rog să vă aduceţi aminte că, din când în când, mai cânt în sala Ateneului. Şi atunci să veniţi să m-ascultaţi“, a spus pianista în finalul discursului.

A cântat Chopin la petrecerea propriului centenar
De-a lungul secolului de viaţă şi de carieră, Cella Delavrancea a concertat pe marile scene ale lumii. A fost nu numai un pianist lăudat, dar şi un pedagog apreciat. A predat pian la la Conservatorul din Bucureşti, iar după schimbarea regimului comuniştilor, a fost mutată la un liceu. A scris numeroase cronici muzicale şi cărţi.

Unul dintre elevii Cellei Delavrancea a fost pianistul Dan Grigore, care a numit-o, într-un interviu, drept „cea mai tânără prietenă a vieţii mele“. În 1988, la spectacolul de sărbătorire a propriului ei centenar, pianista a concertat împreună cu pianistul Dan Grigore, interpretând un vals de Chopin. S-a stins din viaţă pe 9 august 1991, la 104 ani.

 

citeste totul despre: