Un interviu cu Petre Bumbaru despre una din eminenţele cenuşii ale României interbelice şi un apropiat al Regelui Mihai: colonelul Petre Petrescu

Memoria locurilor ne oferă prilejul  înţelegerii şi completării istoriei unor evenimente care au marcat destinul României. O mărturie semnificativă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial îl reprezintă conacul de la Dobriţa din judeţul Gorj care pentru aproape trei săptămâni a fost gazdă pentru însuşi Regele Mihai, adus de la Bucureşti de colonelul Petre Petrescu, unul din apropiaţii Casei Regale.

Despre întâmplările de atunci cât şi despre povestea conacului care a cunoscut fastul perioadei interbelice cât şi vitregiile comunismului a avut amabilitatea să ne vorbească nepotul colonelului Petrescu, Petre Bumbaru.

Mihaela Toader – Suntem în conacul de la Dobriţa, sat Runcu, judeţul Gorj al familiei Culcer graţie amabilităţii domnului Petre Bumbaru pe care aş dori să-l întreb despre istoria acestei case încărcată de istoria timpului.

Petre Bumbaru – Dragă doamnă Mihaela Toader, tot ce pot să vă spun este că e o istorie a mai multor generaţii. Acest conac a fost construit pe la 1860 sau 1867, nu ştiu exact deoarece nu am date foarte concrete. Este un conac de ţară, vechi, în stil brâncovenesc, în formă pătrată şi pregătit pentru nevoile epocii de atunci. Familia Culcer a venit din Ardeal în jurul anului 1870. Ulterior, conacul a fost extins în 1938 de bunicul meu, colonelul Petre Petrescu. Revenind la soţii Culcer, de profesie amândoi medici, au avut cinci copii. Culcer a fost şeful liberalilor pentru judeţul Gorj şi medic de ţară. Însă, familia Culcer se ocupa şi de agricultură. Au avut în această zonă circa 1500 de hectare de pădure şi vreo 200 de hectare de vie şi pomi fructiferi. Bunicul meu, colonelul Petre Petrescu a intrat în această familie prin alianţă, şi anume, una din fetele familiei Culcer, în speţă, Ana Culcer, bunica mea, s-a căsătorit cu Petre Petrescu care la acea dată era căpitan. Colonelul Petrescu a fost aghiotantul generalului Ioan Culcer, stră-străbunicul meu. Acest general Ioan Culcer a fost comandantul Armatei a I-a şi este unul dintre cei care au străpuns pe vremea regelui Ferdinand, Ardealul prin munţii Vulcan. De asemenea, a mai participat şi la alte campanii militare de succes sau de mai puţin succes cu armata română. Căpitanul Petrescu, de atunci, a cunoscut-o la un bal al armatei pe bunica mea, Ana pe care a plăcut-o şi, ulterior s-au căsătorit.

Petre Bumbaru la conac Dobriţa, noiembrie 2017, FOTO arhivă personală Mihaela Toader

Mihaela Toader – Când acest conac a devenit casa colonelului Petrescu?

Petre Bumbaru – Când bunicul Dimitrie Culcer şi soţia sa au simţit că îi lasă puterile, au făcut un partaj în care a menţionat în mod expres că acest conac îi va reveni Anei, fiicei lor şi colonelului Petrescu, soţul acesteia. Bunicul, colonelul Petrescu, mai târziu, prin anii ’30 şi ceva şi-a continuat studiile în Franţa, urmând Şcoala Superioară de Artilerie şi a fost coleg chiar, cu generalul de Gaulle. Acest lucru rezultă din arhivele CNSAS. Bunicul fiind cu largi vederi politice, militare şi cu un simţ al înţelegerii viitorului a avut nişte păreri foarte tranşante şi foarte clare despre actorii politicii europene de atunci. Am găsit în arhivele CNSAS un înscris de-al său în care preciza că generalul de Gaulle era cam încrezut şi Franţa este o putreziciune politică.

Mihaela Toader – Acestea ar fi afirmaţiile colonelului Petrescu?

Paşaport colonel Petre Petrescu, Foto Arhiva personală Petre Bumbaru

Petre Bumbaru – Desigur! Aşa cum bine ştiţi, sunt nepotul colonelului Petrescu pe linie maternă, prin mama mea Sanda Petrescu, unica fiică a bunicului. Despre acest conac nu ştiam mare lucru. Trăind perioada comunistă, fiind născut în 1951, ce putea să însemne pentru mine?! Un conac de ţară în regiunea Gorj! De altfel, nici nu aveam voie să venim în aceste locuri pentru că eram moşieri expropriaţi. Bunicii mei au fost „săltaţi” de aici, de la conac şi obligaţi la domiciliu forţat iar casa a fost confiscată de comunişti. Bunicul meu, colonelul Petrescu a fost dus la Jilava, după ce a fost arestat în august, 1947. Acest conac, până să fie confiscat de comunişti, a fost folosit de bunicul meu care avea viziune politică şi militară pentru întâlniri de protocol în perioada interbelică, cum ar fi întâlnirile cu Nicolae Malaxa, Max Auschnitt sau Mociorniţă. Mergeau la vânătoare, apoi la întoarcere discutau la masă diverse subiecte de politică.

Tabloul colonelului Petre Petrescu de la conacul Dobriţa, noiembrie 2017, Foto arhivă personală Mihaela Toader

Fotografia postată de Mihaela Toader.

Mihaela Toader – Era un loc de întâlniri importante unde se hotărau în taină chestiuni de politică.

Petre Bumbaru – Da. Se discutau, desigur, anumite planuri din industrie şi economie. Dar acest conac reprezenta şi locuinţa de vară a familiei. Ce aş dori să vă spun din ce am aflat tot din arhivele CNSAS, deşi, le ştiam şi de la bunicul meu că acesta a fost director la Astra, deputat de Gorj, dar acum ştiu lucrurile mult mai precise. La început am fost interesat de CNSAS pentru a găsi nişte acte de ale bunicului deoarece îmi foloseau la redobândirea averii acestuia. Mi s-a părut corect să caut şi la arhivele CNSAS.

Liviu Ţăranu* – Când s-a stins bunicul dumneavoastră, ne puteţi spune?

Petre Bumbaru – Da. Bunicul s-a stins în 1978, cred că în luna august, în Bucureşti, din motive de sănătate, având un cancer la plămâni. Avea o vârstă înaintată, se apropia de 90 de ani. A stat închis la Jilava vreo cinci ani, deci, era suferind.

Liviu Ţăranu – În ce perioadă a stat la Jilava?

Petre Bumbaru – A stat din 1947 până prin 1952 spre 1953.

Mihaela Toader – Care a fost motivul arestării?

Petre Bumbaru – A fost acuzat de spionaj şi luat în lotul de spioni, complotişti şi sabotori. Toate acestea s-au întâmplat când a început în România să fie arestaţi politicieni, preoţi şi oameni de afaceri care nu conveneau comuniştilor, deoarece trebuia continuat procesul bolşevizării. În aceste condiţii a fost bunicul meu arestat.

Liviu Ţăranu – A fost singura perioadă când a fost închis?

Petre Bumbaru – Da.

Liviu Ţăranu – Aveţi informaţii că după ce a fost eliberat din închisoare a fost urmărit?

Istoricul Liviu Ţăranu şi Petre Bumbaru, noiembrie 2017, conac Dobriţa FOTO, Arhiva personală Liviu Ţăranu

Petre Bumbaru – Oh, da! Din dosarele CNSAS am descoperit că a fost urmărit până aproape de moarte. Prin anii’60 a fost turnat de către cineva că ar avea aur îngropat şi, într-adevăr am descoperit o notă în acest sens la CNSAS. I s-au confiscat atunci vreo sută de cocoşei de aur, un ceas Patek Philippe, mai multe monede străine. Pot să vă spun că pe baza acestui proces verbal am dobândit, ulterior, contravaloarea aurului bunicului. Suma am investit-o în restaurarea conacului.

Liviu Ţăranu – Bunica i-a supravieţuit sau a murit înainte?

Petre Bumbaru – Bunica a murit în 1971.

Liviu Ţăranu – Tot în Bucureşti?

Petre Bumbaru – În Bucureşti. Iar bunicul i-a supravieţuit până în 1978. A trăit şi bucuria să afle că are o strănepoată.

Liviu Ţăranu – Practic, singura fiică a colonelului Petrescu, a fost mama dumneavoastră?

Petre Bumbaru – Da. Mama a avut o existenţă mizerabilă. A lucrat taxatoare pe ITB (n.a. astăzi, RATB), paznic, casieriţă la o frizerie şi multe altele. Îmi amintesc de un amănunt trist despre mama pe când era taxatoare la ITB. Într-o după amiază, sprijinindu-se de podul de pe Dâmboviţa i-a căzut geanta în apă, chiar la podul Izvor. Avea bilete de autobuz care valorau o sumă mare. A sărit, astfel, în plină iarnă, în februarie, în apă pentru a-şi salva geanta cu biletele. Cred că de atunci s-a şi îmbolnăvit. A avut pneumonie iar, mai târziu, după plecarea mea din ţară, a luat-o razna. A murit la spitalul nr. 9 din Bucureşti. Avea zile când se ducea în faţă la Comitetul Central şi plângea pe acolo „copilul meu, copilul meu”. Şi de aici au ridicat-o şi au dus-o la spitalul de nebuni. Tata a murit mai devreme. De fapt, părinţii mei erau divorţaţi. Asta a fost istoria noastră!

Liviu Ţăranu – Tata din ce zonă era?

Petre Bumbaru – Tot de aici din Oltenia, undeva, de pe lângă Strehaia. Tata a fost un altfel de personaj. Era al doilea soţ al mamei şi provenea dintr-o mare familie de boieri care a avut peste 1000 de hectare de pământ.

Liviu Ţăranu – Este cel căruia îi purtaţi numele?

Petre Bumbaru – Desigur, e vorba de Valentin Bumbaru care a fost uşor aventurier şi interesat de jocul de cărţi, în special, pocker.

Liviu Ţăranu – Vă rog să-mi spuneţi, aţi fost primul născut sau câţi fraţi sau surori aţi mai avut?

Petre Bumbaru – E o poveste interesantă ce urmează să vă spun. Tatăl meu a fost ofiţer în armata lui Antonescu şi a participat la campania de la Odessa. În 1942, când era clar că Armata Roşie vine peste noi, tata a luat o ucraineancă frumoasă de origine poloneză, Ana Radziwill, din familie nobilă şi a adus-o în România la moşia din Oltenia. Deci, am un frate mai mare care e născut în 1944 având părinţi pe tatăl meu şi pe această doamnă Radziwill. Aceşti boieri din familia Bumbaru au fost luaţi de la moşie şi trimişi în domiciliu forţat. Între timp, după decesul primei soţii, tata s-a recăsătorit cu mama mea, Sanda Petrescu şi aşa m-am născut eu, Petre Bumbaru. M-am născut la Târgu Neamţ, în domiciliu forţat sau cum vreţi să-i spuneţi, deportare, exil intern, în anul 1951. Am locuit aici timp de trei ani de zile împreună cu familia unde s-a născut şi sora mea, Ana Bumbaru, ulterior Petrescu deoarece a adoptat-o bunicul după plecarea mea, ca să îi rămână o pensie. Ea este născută în noiembrie 1952 iar eu în februarie 1951.

Mihaela Toader – Să revenim la colonelul Petrescu, mai exact la activitatea sa politică, dacă puteţi să ne relataţi câteva amănunte esenţiale?

Petre Bumbaru – În anul 1928, bunicul meu a fost deputat de Gorj. Acesta a fost sfătuit sau rugat de către avocatul Grigore Iunian, devenit, ulterior, ministrul Justiţiei, reprezentând Partidul Radical Ţărănist, o aripă ceva mai de stânga.

Mihaela Toader – Colonelul Petre Petrescu a făcut parte din Partidul Radical Ţărănist?

Petre Bumbaru – Da, aripa de stânga. Astfel, bunicul a intrat în politică la rugămintea prietenului său, Grigore Iunian.

Mihaela Toader – În calitate de deputat de Gorj, colonelul Petrescu a avut mai multe mandate?

Petre Bumbaru – A avut două mandate de deputat din partea partidului pe care vi l-am menţionat şi care la vremea respectivă făcea parte din guvernul României. În calitate de deputat, bunicul meu a luat poziţie fermă împotriva tuturor formelor de extremism. Chiar la venirea legionarilor, casa din Bucureşti a fost incendiată, noroc că a fost stins foarte repede focul. Cu toate acestea, bunicul şi-a spus în continuare opiniile în diversele discursuri pe care le-a avut în parlament.

Mihaela Toader – Citind câteva din expunerile colonelului Petrescu am observat că avea un discurs echilibrat şi vorbea deschis şi constructiv despre „problema evreiască”, aşa cum se numea în epocă.

Petre Bumbaru – Aşa este! Am citit în unele ziare vechi, pe care le mai avea pe acasă, despre bunicul meu care a fost atacat furibund în unele publicaţii cum ar fi „Universul” lui Stelian Popescu. Acesta, timp de un an şi jumătate a condus o campanie mizerabilă împotriva colonelului Petrescu pe care l-a insultat în toate formele făcându-l „coadă de topor”, „omul jidanilor”, „scula sionului”. Însă, pentru aceste insulte, bunicul meu s-a judecat şi a câştigat mai multe procese iar ziarul „Universul” a fost supus la plata unor amenzi covârşitoare.

Mihaela Toader – Am observat într-unul din discursurile bunicului dumneavoastră că deşi declara şi era împotriva legionarilor nu nega că aprecia câteva lucruri din viziunea lor. Desigur, vreau să nu se înţeleagă că se contrazicea bunicul dumneavoastră în opiniile sale, ci doresc să subliniez intenţia moderată a discursului său.

Petre Bumbaru – Să zicem că era obiectiv! Şi nu numai că a fost atacat dar fiind director general la firma unor industriaşi, care îi erau şi prieteni, Malaxa şi Auschnitt, bunicul a participat la nişte operaţiuni secrete de emigrare a unor evrei în perioada 1940-1941. Industriaşii au folosit nişte bani pentru a ajuta evrei din România care doreau să plece în Israel. Evreii au fost îmbarcaţi la Constanţa. Deci, bunicul a fost foarte atacat pentru aceste operaţiuni. A făcut acest lucru deoarece a considerat că poporul evreu are dreptul să meargă în ţara sa sau să emigreze dacă doreşte. Acest lucru, era peste gândirea vremii de atunci.

Mihaela Toader – Da, aveţi dreptate!

Petre Bumbaru -  Bunicul, în momentul în care şi-a dat seama că politica cere multe compromisuri s-a retras. Deja, în 1939, a presimţit că Germania hitleristă va pierde grav războiul. A fost împotriva alianţei cu Hitler. A afirmat asta în nenumărate rânduri la întâlnirile cu politicienii de atunci.

Mihaela Toader – Să înţeleg că bunicul dumneavoastră a fost deputat de Gorj până în 1939?

Petre Bumbaru – Da. Apoi, în perioada 1939-1940, dându-şi seama de dezastrul care avea să ne cuprindă prin alianţa cu Germania a cumpărat o moşie în Bărăgan de 250 de hectare. A prevăzut, de fapt, o eventuală criză alimentară. Moşia era lângă Lehliu în satul Frăsineni. Aici a transformat o pârloagă de moşie într-o fermă deosebită. Practic, bunicul a trecut de la politică şi militărie la agricultură. Moşia a fost achiziţionată de nemţi în timpul războiului şi ulterior de către ruşi şi comunişti.

Mihaela Toader –  La acest moment ce mai ştiţi de această moşie?

Petre Bumbaru – La acest moment, am dobândit o parte din această moşie pe baza actelor pe care le-am găsit.

Mihaela Toader – Dincolo de faptul că şi-a cumpărat moşie şi a investit în agricultură, ce alte activităţi a mai avut bunicul dumneavoastră, colonelul Petrescu?

Petre Bumbaru – S-a ocupat de agricultură. Am găsit toată documentaţia la Arhivele Statului, Secţia Agricultură.

Mihaela Toader – Atunci cum se explică venirea Regelui Mihai în 1944 aici, la conac?

Petre Bumbaru – Da, vă spun! Colonelul Petre Petrescu era unul din apropiaţii Casei Regale deşi nu mai era în politică şi nici în armată. Însă, bunicul a rămas în continuare director la Astra. A fost arestat de pe scaunul de administrator de la Astra în 1947. Scrie acest lucru şi pe paşaportul lui. Dar să revin la evenimentul de la Dobriţa. Evenimentele se succedau cu rapiditate, situaţia se agrava iar Germania hitleristă începuse să dea semne că pierde războiul iar în România prindea contur un plan ascuns de a schimba alianţele politico-militare. Pe de altă parte era evident că Rusia sovietică nu putea să fie cucerită. Bunicul meu fiind director la Astra avea strânse legături cu oamenii de bază a Casei Regale şi atunci s-a stabilit ca imediat după declaraţia din 23 august 1944, Regele Mihai să fie adus imediat la conac pentru a fi ferit de represalii ale armatei germane la Bucureşti.

Mihaela Toader – Ştiţi cine a hotărât să vină Regele la conac?

Petre Bumbaru – Au fost generalii Sănătescu şi Rădescu…. Cred că au fost şi alţii dar e nevoie să mă documentez. După cum vedeţi, am foarte multe dosare de la CNSAS despre bunicul. Ce pot să spun este că într-o succesiune de evenimente s-a hotărât aducerea rapidă a Regelui Mihai la conac la Dobriţa. Regele a fost transportat cu un avion mic care a aterizat într-un sat, foarte aproape de aici, care se numeşte Stăneşti. Deşi au fost mai multe variante unde să fie adăpostit Regele, totuşi, s-a ales Dobriţa deoarece era mai uşor de apărat. Au fost săpate tranşee în jur şi au fost aduşi ostaşi în jurul satului.

Liviu Ţăranu – Influenţase asta şi faptul că la Tismana era păzit aurul României? Adică se afla un corp de armată.

Petre Bumbaru – Aşa este! Aurul ţării era bine păzit la Tismana. Se pare că Regele Mihai a fost adus aici şi în eventualitatea agravării conflictului, să poată fi luat şi transportat în Serbia prin relaţiile bune pe care le avea colonelul Petrescu cu regele acestei ţări, atunci. Deşi bunicul a fost, poate, un personaj discret însă a avut un mare rol în aceste relaţii cu casele regale ale altor ţări şi în abilitatea de a pregăti cu rapiditate nişte evenimente. Bunicul a avut şi calitatea de ziarist şi a deţinut ziarul „Lumea Românească” cu sediul în strada Doamnei. În calitate de ziarist a fost la Regina Angliei.

Mihaela Toader – Când a fost?

Petre Bumbaru – Din câte ştiu, pentru nişte discuţii înainte de Armistiţiu.

Mihaela Toader – Aş spune că bunicul dumneavoastră a fost omul evenimentelor importante din viaţa politică de atunci.

Petre Bumbaru – Vreau să vă spun că am găsit printre documentele de la CNSAS unele dovezi despre cum bunicul era urmărit de către trupele germane şi de legionari când intra în ambasada S.U.A. Am uitat să vă spun, Regele a locuit aici din 24 august până în 12 septembrie 1944 când a fost semnat armistiţiul. Practic, a locuit 12 zile la conacul Dobriţa. Din câte am înţeles, Regele a petrecut aici o perioadă frumoasă din viaţa lui.

Mihaela Toader – A mai fost cu cineva?

Petre Bumbaru – Regina-Mamă. Au venit şi cu doi câini.

Mihaela Toader – Colonelul Petrescu a fost aici în perioada cât a locuit Regele Mihai?

Petre Bumbaru – Desigur! Şi bunicul şi bunica! L-au servit cu tot ce era mai bun, aici. Însă, Regele Mihai era o persoană modestă. Mergea prin sat, vorbea cu oamenii. Din unele mărturii a stat la masă cu nişte ţărani şi a mâncat mămăligă împreună cu ei.

Mihaela Toader – Avea maşină aici la conac?

Petre Bumbaru – Da, avea maşină!

Liviu Ţăranu – Lucrurile acestea vi le-a povestit bunicul?

Petre Bumbaru – Nu prea. În timpul comunismului nu puteai să vorbeşti despre astfel de lucruri. După ce m-am întors, mai exact în 1994, am început să merg pe la tot felul de oameni care l-au cunoscut pe bunicul şi care ştiau de şederea Regelui Mihai la conac.

Mihaela Toader – Să înţeleg că sătenii au ştiut de şederea Regelui Mihai la conac?

Petre Bumbaru – Desigur! După ce s-a evaluat că nu e nici un pericol la Dobriţa, au putut afla sătenii de şederea Regelui. Din câte mi s-a povestit, Regele s-a simţit foarte bine aici, a mers şi prin satele vecine cu intenţia de a discuta cu oamenii.

Mihaela Toader – Sunt fotografii din acea perioadă?

Petre Bumbaru – Din păcate, nu! Poate au unii dintre sătenii care l-au cunoscut în perioada cât a locuit la conac, la Dobriţa. Există o doamnă profesoară în vârstă care vorbit cu Regele în timpul cât a stat la conac şi i se poate lua un interviu. A mai fost un domn în vârstă care mi-a povestit despre Rege dar din păcate s-a stins anul trecut.

Mihaela Toader – Ce s-a întâmplat cu colonelul Petrescu după plecarea Regelui de la conac?

Petre Bumbaru – După plecarea Regelui Mihai, bunicul meu s-a întors la Bucureşti unde şi-a reluat postul de director la Astra.

Mihaela Toader – Cred că bunicul dumneavoastră a fost mai apropiat Regelui după plecarea sa de la conac.

Petre Bumbaru – Bineînţeles! Deşi nu mai făcea parte din Parlament, a acţionat în culise pentru crearea unui guvern democrat care a funcţionat foarte bine cu toate derapajele care au fost atunci. Au urmat apoi infiltraţiile comuniste şi falsificarea alegerilor din 1946 care au condus România pe un alt drum politic. Punctul culminant a fost atins în 1947 când Regele a fost silit să abdice. Să nu uităm că s-a derulat şi o propagandă sovietică şi comunistă împotriva Regelui în acea perioadă.

Liviu Ţăranu – În postura aceasta de director la Astra, bunicul dumneavoastră a avut o relaţie strânsă cu Malaxa?

Petre Bumbaru – Da!

Liviu Ţăranu – Ne puteţi da câteva detalii?

Petre Bumbaru – Pot spune că bunicul era foarte apropiat de Malaxa. Înainte de război, când era clar că trebuia să se pună accentul pe înarmare, bunicul a fost în mai multe ţări europene şi a adus licenţe de armament şi, aşa cum v-am mai spus, a fost un vizionar la acele timpuri. Printre ţările pe care le-a vizitat a fost Italia, Scoţia, Franţa. De aici a adus licenţe de obuze şi tunuri care au continuat să fie fabricate până prin anii’60 la noi în ţară. Am găsit ceva interesant, cred din anul 1940. E vorba de un document în care se vorbeşte despre un plan de înarmare a ţării şi anume: emiterea de obligaţiuni, lumea fiind interesată să investească în obligaţiuni pentru armată. Am găsit unele obligaţiuni de la acea dată. Deci prin emiterea acestor obligaţiuni s-au găsit bani pentru armată într-un timp foarte scurt. La acel moment au început să lucreze la capacitate maximă pentru armată fabricile Malaxa. Bunicul meu a fost acuzat de comunişti că ar fi fost spion anglo-american şi pentru omiterea denunţării unor persoane.

Mihaela Toader – Acesta a fost motivul acuzaţiei?

Petre Bumbaru – Da, acesta. Înainte de asta a fost o perioadă tulbure. Bunicul a fost numit ministrul Lucrărilor Publice. Acest amănunt l-am găsit într-unul din dosarele de la CNSAS.

Mihaela Toader – Asta e o dovadă că era un apropiat al Regelui Mihai!

Petre Bumbaru – Da, dar era în umbră.

Mihaela Toader – Probabil, din ce înţeleg, era un adept al jocurilor de culise, colonelul Petrescu!

Petre Bumbaru – Da! Aşa cum vă spuneam, bunicul a fost arestat în august 1947 şi introdus în lotul de sabotori şi complotişti. Între timp, Malaxa era în America. La CNSAS am găsit o telegramă în original trimisă de Malaxa către bunicul meu. Este din 1947.

Liviu Ţăranu – E doar o simplă schimbare de salutări sau mai conţine şi altceva această telegramă?

Petre Bumbaru – Telegrama i se adresa bunicii, de fapt, după ce bunicul a fost arestat. Bunicului i s-a propus de către comunişti, înainte să fie arestat, să facă parte din guvern ca specialist. Dar bunicul a refuzat. Din închisoare a ieşit în anul 1952 şi s-a comportat simplu, nu ranchiună, nu a insultat, nu a înjurat, nu a criticat. A reuşit să se angajeze la Ministerul Agriculturii în cadrul departamentului de irigaţii. Aici a colaborat cu o echipă de foşti ingineri de la Malaxa şi a trecut la un program de irigaţii. Era un tehnician desăvârşit. S-a reprofilat de la armament, ţevi de tun la ţevi de irigaţii. De aici a luat o leafă bunicică. De fapt, Ion Gheorghe Maurer, în culise, l-a ajutat pe bunicul să iasă din puşcărie mai devreme. De ce? Pentru că tânărul Maurer, în perioada 1937-1938, a fost ziarist şi avocat la ziarul bunicului.

Liviu Ţăranu – Şi au făcut parte din această partidă radical-ţărănistă împreună cu Grigore Iunian. Spuneţi că a simţit şi ajutorul lui Maurer?

Petre Bumbaru – Da! Acest amănunt mi l-a relatat şi bunicul. S-a pensionat la vârsta de 70 ani de la Departamentul Irigaţii, Ministerul Agriculturii. Cu o pensie bună cu sprijinul lui Maurer.

Liviu Ţăranu – Maurer a rămas prim-ministru până în 1974…

Petre Bumbaru – Aşa este, dar avea pârghii Maurer şi l-a ajutat pe bunicul meu, colonelul Petrescu. Aş dori să vă spun o istorioară cu bunicul meu înainte să moară. În 1976, la Paris a venit să mă vadă. Bunicul avea o vârstă destul de înaintată. A venit cu paşaport individual la Paris, fiind invitat de o fostă iubită din tinereţe, Ileana Brătuianu. Trebuie să vă spun că bunica nu mai era, murise, când m-a vizitat bunicul la Paris. Şi am stat o lună de zile cu el la Paris.

Mihaela Toader – V-a transmis ceva important atunci?

Petre Bumbaru – Desigur!

Liviu Ţăranu – Aveaţi 25 de ani atunci! Să staţi de vorbă cu bunicul care avea peste 80 de ani, cred că era un eveniment important! Bunicul v-a povestit ceva despre perioada interbelică?

Petre Bumbaru – Mi-a povestit amănunte despre vizita regelui Mihai la Dobriţa dar pentru mine la vârsta aceea, ce să vă spun, eram un tânăr liber prin Occident…

Mihaela Toader – Nu v-a prins istoria evenimentelor de atunci?

Petre Bumbaru – Doar după ce am revenit în ţară am căutat să ştiu cât mai multe despre bunicul şi personalitatea sa. Mi-a plăcut să aflu că nu a fost turnător, că nu a colaborat cu comuniştii şi că a fost un bun diplomat în tot ce a făcut.

Mihaela Toader – A avut un jurnal? Şi-a scris memoriile?

Petre Bumbaru – Să ştiţi că da!

Liviu Ţăranu – Are nişte însemnări pe undeva?

Petre Bumbaru – Trebuie să le caut! Să vedeţi ce a făcut în perioada 1944-1947, a condus un mare grup de ingineri şi a vrut să facă prima maşină cum era „broscuţa nemţească”.

Liviu Ţăranu – E vorba despre automobilul Malaxa. Din câte cunosc, s-a făcut!

Petre Bumbaru – Deci, acel automobil Malaxa a fost proiectat de un grup de ingineri coordonat de bunicul meu. Sunt interesat să organizez o Şcoală de vară la conac Dobriţa!

Mihaela Toader – E important să deschideţi şi o expoziţie despre colonelul Petre Petrescu, bunicul dumneavoastră!

Petre Bumbaru – Aşa este! Bunicul, după ce s-a pensionat, a fost un fidel ascultător al postului de radio „Europa Liberă”. Şi vreau să vă spun că din documentele de la CNSAS rezultă că a fost urmărit până aproape de moarte.

Liviu Ţăranu – Vila din Bucureşti a putut să o păstreze?

Petre Bumbaru – Nu! Vila i-a fost luată! Dar bunicul şi-a construit o altă vilă nu departe de cea confiscată deoarece avea pământ cumpărat în acea zonă. Când au venit comuniştii a vândut-o pe bucăţi ca să putem trăi. Să ştiţi că nu toate casele au fost naţionalizate. Unele au scăpat! Tot Maurer l-a ajutat ca să nu intre casa pe lista celor naţionalizate.

Mihaela Toader – Ştiţi dacă aţi fost urmărit în 1974 când v-aţi întâlnit cu bunicul la Paris?

Petre Bumbaru – Am fost urmărit şi de italieni! Eu eram fugar prin Italia şi când am intrat în Ambasada României la Paris să mă văd cu bunicul, ambasadorul român era din Gorj. Bunicul ajutase pe toţi studenţii deştepţi din Gorj să evolueze profesional. Îi ţinea în gazdă fără să le ceară chirie şi îi ajuta să studieze cât mai mult.

Mihaela Toader – Era un generos, bunicul dumneavoastră!

Petre Bumbaru – Bunicul l-a cunoscut pe ambasadorul român în contextul în care a cerut să-şi prelungească viza de şedere în Franţa cu încă o lună. Ne-am întâlnit toţi trei la ambasadă, ambasadorul asumându-şi gestul de a mă invita şi pe mine care la vremea respectivă eram refugiat. Desigur, îi promisese bunicului că nu îmi va face nimic.

Liviu Ţăranu – Ca evaluare generală, cum simţiţi că v-a influenţat viaţa atunci şi ce simţiţi în acest moment? Se reflectă acest lucru în viaţa dumneavoastră?

Petre Bumbaru – Cred că sunt un om norocos! Am văzut lumea şi am călătorit pe mai multe continente, am o familie mare şi extinsă şi anume: trei soţii, cinci copii şi patru nepoţi. Aşa a fost viaţa! Prima soţie a fost unguroaică-evreică din România, fostă colegă de liceu, pe care am reîntâlnit-o în 1976 în Italia şi dorea să emigreze în California. Practic, ne-am revăzut, ne-am plăcut şi am întemeiat o familie!

Mihaela Toader – Revenind la dumneavoastră, cât de mult v-a influenţat sau marcat întâlnirea de la Paris cu bunicul?

Petre Bumbaru – M-a marcat deoarece am văzut în bunicul un om plin de viaţă, optimist, părul nu îi încărunţise total, era interesat de toate noutăţile şi avea ceva copilăros în privire.

Mihaela Toader - V-aţi gândit atunci să vă întoarceţi în ţară?

Petre Bumbaru – Nu voiam să mă întorc! O întoarcere a mea în ţară ar fi însemnat să îmi reneg statutul de refugiat.

Liviu Ţăranu – Bunicul v-a spus că ar fi cazul să vă întoarceţi?

Petre Bumbaru – Mi-a spus să mă întorc dar în contextul în care ar cădea Ceauşescu.

Mihaela Toader – Acum când sunteţi la conac aveţi mulţumirea că scoateţi la lumină memoria bunicului?

Petre Bumbaru – Sunt mulţumit şi îmi doresc ca această poveste să fie cunoscută deoarece merită să fie ştiută!

Mihaela Toader – Vă mulţumesc foarte mult, domnule Petre Bumbaru pentru că am avut acces la istoria conacului şi viaţa bunicului, colonelul Petre Petrescu!

Petre Bumbaru – Cu mare drag! Aş dori să vă precizez că acest conac care a aparţinut de fostul CAP era o ruină când l-am redobândit. Am investit foarte mult în acest conac fiind mânat în lăuntrul meu de memoria bunicului, cel care a fost colonelul Petre Petrescu. Şi, după cum se ştie, de doi ani de zile se organizează aici un colocviu despre 23 august 1944. E important ca tinerii să cunoască istoria acestui loc şi a evenimentelor care s-au desfăşurat aici.

* Liviu Ţăranu – istoric, Colegiul Naţional pentru Studierea Arhivelor fostei Securităţi