Un englez la curtea Franţei

Fineţea, modestia, timiditatea şi (auto)ironia domină atât personalitatea lui Julian Barnes, cât şi literatura sa, care l-a impus printre cei mai importanţi autori britanici de azi. Cunoscutul scriitor britanic a câştigat săptămâna trecută Man Booker Prize pe 2011, pentru cea mai recentă carte a sa, „The Sense of an Ending“/ „Sentimentul sfârşitului“, publicată în luna august. Distincţia a fost, însă, un gest tardi

De altfel, ironic şi autoironic ca de obicei, Julian Barnes a şi comentat: „Povestea cu Booker Prize te poate scoate din minţi. Foarte mulţi scriitori şi-l doresc cu înverşunare. Prin urmare, ca să rămâi în toate minţile, cel mai sigur e să-l consideri o loterie... până când îl câştigi, moment în care îţi dai seama că membrii juriului sunt minţile cele mai luminate din lumea literară".

Cine este Julian Barnes? Unul dintre nenumăraţii scriitori valoroşi de azi, şi totuşi un scriitor cum nu e altul, unicitate pe care o recunosc criticii literari şi publicul larg deopotrivă. Prozator britanic îndrăgit de francezi, pentru care a avut de mic o febleţe fără limite, Julian Barnes este „cameleonul literaturii engleze", cum inspirat l-a numit un cititor profesionist. Romancier de cursă lungă, care a semnat şi proză scurtă, delicată şi incisivă în acelaşi timp, englezul născut la Leicester, Marea Britanie, în urmă cu 65 de ani, a trăit o viaţă în, prin şi pentru cărţi, combinând în literatura sa stiluri de azi şi stiluri de ieri.

De la începutul carierei şi până acum, a publicat numeroase volume care nu se încadrează în nicio categorie cunoscută. De la romanul de idei la cel de dragoste, de la romanul de epocă la ficţiunea autobiografică, de la thrillerele semnate cu pseudonimul Dan Kavanagh la eseurile sclipitoare despre Franţa şi francezi, Julian Barnes a încercat tot în materie de literatură.

După o copilărie cât se poate de banală, potrivit propriilor sale mărturisiri, au urmat studiile la City of London School şi la Magdalen College, Oxford. Tânărul timid, care avea oroare să vorbească în public, s-a adâncit în lumea „de hârtie", angajându-se ca lexicograf şi lucrând pentru Oxford English Dictionary vreme de trei ani. Apoi a fost, pe rând, cronicar literar la revistele New Statesman şi New Review, precum şi recenzent pentru mai multe posturi de televiziune.

Revelaţia „Papagalul lui Flaubert"

A debutat ca scriitor în 1980, cu romanul „Metroland", prin care s-a făcut imediat remarcat. Dar a dat lovitura abia peste câţiva ani, când a publicat incomparabilul roman „Papagalul lui Flaubert", care i-a cucerit definitiv pe cititori şi i-a adus mai multe premii, propulsându-l printre finaliştii pentru Booker Prize în 1984. Unicitatea lui de scriitor s-a dezlănţuit într-o ficţiune despre viaţa şi opera cunoscutului scriitor francez.

De altfel, Julian Barnes era de mult fascinat de Franţa, de oamenii, de cultura şi de obiceiurile ei. Mai târziu, englezul căruia francezii i-au întors iubirea, răsfăţându-l cu premii şi onoruri, a povestit că această fascinaţie nu este o moştenire de la părinţi, ambii profesori de franceză, ci o dragoste născută din lectura literaturii franceze.

Când este întrebat despre familie, Julian Barnes spune că familia lui sunt Gustave Flaubert, Jules Renard sau Igor Stravinski: „Ei sunt însoţitorii mei de zi cu zi, dar şi strămoşii mei. Ei alcătuiesc arborele meu genealogic".

În „Tour de France", un volum de eseuri ca o declaraţie de dragoste plină de umor faţă de Franţa şi de oamenii ei de ieri şi de azi, personalităţi şi anonimi, a povestit pe larg despre George Sand, Gustave Flaubert şi Charles Baudelaire. Pictorul Gustave Courbet, cântăreţul Jacques Brel sau regizorul de film François Truffaut se numără printre artiştii pe care îi admiră.

Încă din 1988, Julian Barnes a primit titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, acordat de preşedintele Franţei. În 1995, i s-a conferit şi rangul de Ofiţer al Ordinului Artelor şi Literelor.

Liniştea de dinaintea furtunii

„În ziua în care am împlinit 40 de ani, mi-am încheiat al patrulea roman, am renunţat la slujba de critic literar de la canalul de televiziune Observer şi mi-am cumpărat o masă de snooker", a povestit scriitorul într-un interviu publicat în ziarul „The Telegraph". După al patrulea volum, intitulat „Privind în soare", Julian Barnes, care se consideră „un pesimist vesel", a continuat să scrie despre dragostea din lumea de azi şi neputinţele ei, despre despărţiri şi rupturi, despre moarte şi despre un Dumnezeu în care nu crede nici azi.

„Sunt ateu, însă dogmatismul mă sperie întotdeauna şi părerea mea este că ateismul, ca orice altceva, poate fi dogmatic. Nu cred că sunt suficient de deştept ca să ştiu că nu există Dumnezeu", a explicat scriitorul, cu luciditatea nuanţată care se vede şi în aproape toată cărţile sale.

Ironic şi plin de umor, prozatorul a semnat volum după volum, având bunul obicei de a scrie romane care nu seamănă între ele. „Istoria lumii în 10 şi ½ capitole", „Arthur & George", „Anglia, Anglia", „Iubire etc." sau „Nimicul de temut". Potrivit propriei mărturisiri, de-a lungul anilor şi-a păstrat dorinţa de a surprinde „ce este constant în sufletul omului şi în patimile lui" şi a devenit unul dintre cei mai importanţi scriitori britanici de azi, alături de Ian McEwan, Martin Amis sau Peter Ackroyd. A câştigat premiu după premiu şi a fost recompensat cu cele mai importante distincţii din Franţa, care nu este deloc generoasă cu premiile literare acordate englezilor.

Romanele morţii

Anul 2008 a adus o ruptură în viaţa şi în literatura lui Julian Barnes, o ruptură pe care n-a recunoscut-o însă niciodată public. Soţia sa, Pat Kavanagh, care i-a fost şi editor, a încetat din viaţă din cauza unei tumori cerebrale. În acelaşi an, scriitorul a publicat „Nimicul de temut", un roman neliniştitor despre moarte şi eternitatea ei, în care amintirile şi poveştile autobiografice se împletesc cu meditaţii grave despre dispariţia şi despre lipsa lui Dumnezeu. „The Sense of an Ending" /„Sentimentul sfârşitului", cel mai recent roman al său, tipărit în 2011, în curs de apariţie şi la Editura Nemira, este tot o incursiune în neant.

În pofida succesului, Julian Barnes a rămas la fel de timid ca întotdeauna, dar un imbatabil apărător al dreptului de a refuza să răspundă la întrebări despre viaţa personală, socializând numai când se impune cu orice preţ. „Ca temperament, semăn mult cu tata. Îmi displace cearta. Prefer s-o văd tipărită pe o pagină, dar niciodată n-am întreţinut o prietenie sau o relaţie cu acest mijloc. Prefer să mă retrag în tăcere decât să tun şi să fulger. Cred că l-am moştenit pe tata", mărturiseşte scriitorul, speriat de puterea distructivă pe care o poate avea cuvântul...

„În chinuri mari, înspăimântat, exasperat de limbajul imprecis sau eufemistic pe care-l aud în jur" - aşa îşi închipuie prozatorul că va sfârşi, cel mai probabil pe un pat de spital. Obsedat nu de moarte, ci de nefiinţă, scriitorul şi-a închipuit, ironic şi autoironic, şi propriul necrolog, pe care l-a exprimat în faţa unui jurnalist britanic: „Julian Barnes a avut mai mult succes decât a sperat... A fost atât de fericit cât i-a îngăduit propria fire... Deşi s-a născut egoist, nu a reuşit sau mai degrabă nu a dorit să transmită egoismul mai departe... Şi-a iubit soţia şi s-a temut de moarte". 

" Nu sunt decât o şopârlă a literaturii, care lâncezeşte toată ziulica sub minunatul soare al Frumuseţii. "

La drum, prin Umbria

„Părinţii mei mergeau pe-un drum de ţară din Italia, cu trei ani în urmă. Mă văd adeseori urmărindu-i cu privirea, întotdeauna din spate. Mama, cu părul în curs de încărunţire prins la spate, poartă o bluză fără guler şi cu imprimeuri peste pantaloni şi are-n picioare nişte sandale decupate; tata are o cămaşă cu mâneci scurte, pantaloni kaki şi pantofi maro lustruiţi. Cămaşa lui e călcată cum se cuvine, cu două buzunare cu nasturi şi cu manşetele răsucite, dacă aşa se spune. Are şase cămăşi ca astea; toate îl proclamă un om în vacanţă. Şi nu-l fac deloc să arate a sportiv; în cel mai bun caz, s-ar potrivi pe un gazon pe care se joacă boules (n.r. joc cu bile). Cei doi ar putea să se ţină de mână; era un lucru pe care-l făceau firesc, indiferent dacă mă aflam în spatele lor, privindu-i, sau nu. Merg pe drumul ăsta de ţară, undeva în Umbria, fiindcă au luat urma unui anunţ scris grosolan cu cretă, care oferea vino novello (n.r. vin nou). Şi merg pe jos fiindcă s-au uitat la adâncimea urmelor de roţi şi-au decis să nu rişte cu maşina închiriată."

(fragment din povestirea care dă titlul volumului „Puls", cel mai recent apărut în România, în traducerea lui Radu Paraschivescu şi publicat de Editura Nemira).

Julian Barnes, în România

Seria de autor pe care Editura Nemira i-o dedică scriitorului britanic cuprinde volume precum:

- Puls, traducere de Radu Paraschivescu
- Istoria lumii în 10 şi ½ capitole, traducere de Radu Paraschivescu
- Privind în soare, traducere de Mihai Moroiu
- Nimicul de temut, traducere de Mihai Moroiu
- Tour de France, traducere de Mihai Moroiu
- Scrisori de la Londra, traducere de Traian Bratu
- Trois, traducere de Cornelia Bucur
- Iubire etc., traducere de Cornelia Bucur
- Papagalul lui Flaubert, traducere de Virgil Stanciu
- Anglia, Anglia, traducere de Cornelia Bucur
- Pedantul în bucătărie, traducere de Marina Radu
- Café au lait, traducere de Mihai Moroiu