Tinereţe furată de comunişti

După 1947, sute de elevi şi studenţi anticomunişti din toată România au petrecut ani lungi şi grei în închisoare. Lăcrămioara Stoenescu a cercetat şi a strâns poveştile lor dramatice în volumul „De pe băncile şcolii în închisorile comuniste“, recent apărut la Editura Curtea Veche.

Pornind de la cazurile a două rude îndepărtate, faţă de care s-a simţit obligată moral, autoarea a început o documentare riguroasă, din dorinţa de a scrie despre tinerii care au luptat împotriva unui sistem „în scopul împlinirii unor idealuri înalte". Lăcrămioara Stoenescu a declarat pentru „Adevărul" că în doi ani a intrat în contact cu cincisprezece foşti deţinuţi politici care fuseseră afiliaţi la organizaţiile anticomuniste de tineret. „Numărul organizaţiilor este de peste 30. Sper că vor dori şi alţi foşti deţinuţi să li se alăture celor intervievaţi", a comentat autoarea.

Citiţi şi:

Grigore Cartianu a spulberat mitul revoluţiei spontane

Volumul cuprinde interviuri ample, în care tinerii din perioada 1947-1959 îşi povestesc tinereţea furată de un sistem care îi considera „subversivi". Din istoriile personale ale protagoniştilor intervievaţi se conturează imaginea unui regim totalitar atotputernic, pentru care opoziţia, sub orice formă s-ar fi manifestat ea, era de netolerat. Structurată în mai multe secţiuni, cartea curpinde mărturiile a foşti deţinuţi (mulţi dintre ei minori în momentul arestării) care au făcut parte din grupări anticomuniste de două tipuri: organizaţii şcolare şi organizaţii de tineret.

În prima categorie se înscriau, de exemplu, Organizaţia „Avram Iancu" (alcătuită din elevi de la Liceul „Mihai Viteazul" şi Liceul Francez din Bucureşti), „Pătratul Roşu" şi „Pro Patria" (Bucureşti), Grupul de elevi de la Liceul Teoretic de Băieţi „Roman-Vodă" (Roman) sau Mişcarea de Rezistenţă Naţională din Vlaşca (din care făceau parte elevi ai Liceului „Ion Maiorescu" din Giurgiu). Cea de-a doua categorie includea grupurile studenţeşti, Liga Tineretului Român Anticomunist şi Organizaţia „Dreptatea".

Doreau o ţară liberă

„Tinerii luptători anticomunişti", a comentat autoarea, „erau fii de mici burghezi sau descendenţi ai unor familii domnitoare, simplii ţărani ori muncitori, dar animaţi de o dragoste puternică faţă de ţară, de rege şi de adevăratele valori ale neamului românesc, toţi gândind la fel şi dorind să trăiască într-o ţară liberă, neocupată de nicio putere străină." Şi-au dovedit curajul când nu erau încă majori şi „au scris şi au împrăştiat manifeste, cu ocazia alegerilor din 1946, susţinând partidele istorice, sau împotriva comunismului".

Potrivit Lăcrămioarei Stoenescu, unii şi-au manifestat solidaritatea cu Revoluţia din Ungaria şi au cerut îmbunătăţirea condiţiilor de trai în învăţământul românesc, iar alţii au vrut să demoleze statuia ostaşului sovietic ori au ars arhiva Uniunii Asociaţiilor Elevilor din Romania, pentru a întârzia fuzionarea ei cu Uniunea Tinerilor Utecişti, în care ar fi trebuit să se transforme. „În urma arestării", a concluzionat autoarea, după o cercetare minuţioasă, „au demonstrat o solidaritate şi o forţă de neclintit, înfruntând temniţa, tortura şi chiar moartea, iar la eliberare au rămas stigmatizaţi pe viaţă".

Adolescenţi condamnaţi

Sistemul era neiertător cu opoziţia, la orice vârstă s-ar fi manifestat ea. În 1948, Adrian Lazăr, nepotul cărturarului Gheorghe Lazăr, a fost închis pentru patru ani la reeducare, din cauza tentativei de a demola statuia Ostaşului Sovietic, împreună cu alţi colegi de facultate. Drept urmare, şi-a petrecut tinereţea în carcera de la Piteşti şi în colonia de muncă de la Valea Neagră. Aceeaşi soartă au avut-o nenumăraţi tineri, elevi şi studenţi.

În deceniul următor, în 1956, Securitatea a arestat şi Grupul Dan Mugur Rusiecki. Au fost reţinuţi toţi membrii, în frunte cu Dan Mugur Rusiecki, în vârstă de 18 ani, arestat la 7 noiembrie, ziua Marii Revoluţii Sovietice, în prezenţa părinţilor, împreună cu care se afla acasă. Răzvrătitul a primit sentinţă de condamnare la 4 ani de închisoare.

UTC-istă în temniţă

Dar sub semnul tragediei au stat şi destinele unor adolescenţi care nu făceau parte din grupări subversive. Este cazul Lulei Mazanitis, 16 ani, secretară UTC, care garanta buna purtare a elevilor care voiau să plece în tabere. Aceasta a fost arestată în 1952 şi a stat patru luni în detenţie, în ciuda neaparteneţei la vreo grupare periculoasă pentru sistemul la putere. A petrecut zile de coşmar în închisorile din Rahova şi de la Jilava, unde „profesoarele deţinute povesteau romane şi filme", în scopul supravieţuirii psihice.

Coşmarul a început, şi-a amintit fosta deţinutul pentru interviul din volum, la Rahova: „Era un infern, în care ajunsesem fără să ştiu de ce. Stăteam singură într-o celulă cu pereţii scrijeliţi de foştii deţinuţi. Erau fragmente din viaţa petrecută în celulă care te îngrozeau. Pentru un copil de 16 ani, acestea se amplificau şi mă făceau să mă gândesc cu nelinişte la ce era mai rău. Stăteam toată ziua în picioare, iar noaptea ţineau lumina aprinsă, ca să nu mă pot odihni. Stăteam, totuşi, lungită pe pat. Celula avea cca 2 m pe 1,50 m. Uşile celuleri erau deschise, din cauza căldurilor mari, dar erau legate cu lanţ. Când treceau deţinuţii, gardienii le închideau."

Legaţi cu lanţuri şi înfometaţi

Liberarul Sorin Botez, decedat în 2009, a făcut parte din Organizaţia „Avram Iancu", înfiinţată în 1948, care avea ca membri elevi ai Liceului „Mihai Viteazul" şi ai Liceului Francez din Bucureşti. Gruparea a incendiat arhiva Uniunii Asociaţiei Elevilor Români. În 1949, membrii organizaţiei au primit pedepse între 2 şi 25 de ani de închisoare. Sorin Botez a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică. A fost în închisorile de la Jilava, Lugoj, Aiud, Galaţi. Regimul din cea din urmă închisoare era unul de exterminare, a povestit Sorin Botez. „Aici am făcut grevă trei săptămâni. Eram legaţi cu lanţuri de mâini şi de picioare, dar lanţul era trecut de la mâini la picioare, încât stăteam încovoiaţi."

„Am intrat în închisoare de la 20 şi am ieşit la 33"

În 1949, a fost înfiinţată Liga Tineretului Anticomunist Român, cu sediul în piaţa C.A. Rosetti din Bucureşti, în casa în care era chiriaş Ion Baurceanu. Imnul organizaţiei era „Deşteaptă-te, române", iar jurământul era următorul: „Jur că voi lupta până la moarte pentru lichidarea comunismului în România". Toţi cei nouă membri ai organizaţiei au fost arestaţi în 1951, în urma unui denunţ, şi judecaţi un an mai târziu. Toţi au fost condamnaţi la închisoare, fiecare primind între 25 şi 8 ani de detenţie. În 1964, au fost graţiaţi.

Din sentinţa de 15 ani de închisoare, Ion Baurceanu a executat 13. A ieşit din carceră la 33 de ani, în 1964, când au fost achitaţi deţinuţii politici. „Eu, copil de ţărani", povesteşte senin fostul deţinut, „am stat 13 ani în închisoare, dar am rezistat. Nu am turnat pe nimeni, deşi am făcut ani grei de puşcărie. Aş numi comunismul cel mai odios şi criminal sistem".

Ion Baurceanu şi-a amintit: „Ne-a turnat o rudă foarte apropiată, un unchi. Dar nu sunt supărat pe el". Arestarea a avut loc la 13 ianuarie 1952 şi a fost „ca în filmele americane": „Am stat ascuns la bunici, prin beci şi prin pod, dar apoi m-a turnat un învăţător, activist de partid. Eu plecasem cu trenul. Acasă, Securitatea lăsase un soldat. Au urmărit trenul cu maşina Securităţii şi, aproape de Galaţi, au prins trenul. Au dat reoprire, că trenul se pusese în mişcare. (...) M-am suit în maşina Securităţii, care mă aştepta jos, lângă tren. Era un jeep cu prelată. "

Au urmat 13 ani petrecuţi la Jilava, Baia Sprie, Cavnic, Aiud- Zarca, Gherla-Zarca, Periprava şi Galaţi În cei 2 ani de închisoare la Gherla, a învăţat de la ceilalţi deţinuţi matematică, istorie şi limbi străine. „Scriam pe talpa bocancilor sau cu săpunul pe sticle unse cu săpun şi presărate cu var", a povestit fostul deţinut. Iar pedepsele erau bătaia şi înfometarea. „Tot timpul cât am stat la închisoare eram obsedat de faptul că timpul trece şi eu nu-mi pot continua studiile. Alţii se gândeau la nevastă, copii, dar eu nu avusesem când să mă însor şi să-mi întemeiez o familie. Anii când aş fi putut s-o fac mi-au fost furaţi."