Teroriştii printre noi. Ce facem azi pentru foştii deţinuţi politic?

Suntem în luna iuile, 2015. Au trecut mai bine de 25 de ani de la prăbuşirea formală a regimului comunist în România şi vor mai trece. La Bucureşti se vorbeşte despre construirea unui muzeu al comunismului, al totalitarismelor, despre eroi şi despre toate crimele care nu trebuie uitate.

Există trei instituţii de stat a căror menire este, printre altele, să facă lumină în acest trecut întunecos: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST) şi Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS). Nu există o singură istorie adevărată, căci trecutul va fi mereu o sumă de interpretări. Aşa merg lucrurile.

Totuşi, în ceea ce priveşte trecutul mai recent al României, aceste interpretări au fost uniformizate şi oficializate. Pe lângă zecile de studii de specialitate, există două documente cuprinzătoare şi esenţiale, aproape literă de lege: Raportul Final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România şi Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Punct.

Cu toate acestea, simpla redare în public a unor episoade – aşa-numite controversate – din istoria naţională agită spritele ca într-o arenă de box. Un singur exemlpu: în subsolurile imunde ale articolelor de presă publicate online, încrâncenaţi anonimi declară război evreilor şi jură să repună România pe drumul ei firesc. Alţii l-ar aduce pe Ceauşescu înapoi tocmai din Cuba, că oricum era mai bine înainte, ne descurcam şi noi cum puteam. Astfel de elucubraţii semidocte, ireconciliabile prin sine şi absurde prin extremismul gratuit pe care-l promovează, proliferează împotriva oricăror evoluţii naturale ale conştiinţei politice.

Şi poate că n-ar fi nicio problemă în legătură cu asta: până la urmă, oamenii pot gândi ce vor şi, câtă vreme nu instigă la ură şi la violenţă, nimeni nu le poate interzice să-şi păstreze coloana vertebrală fracturată dacă aşa vor ei! Să-şi refuze în continuare îndoielile şi să rămână teroriştii propriei gândiri. Totuşi, toate aceste portavoci ale simplităţii critice, voluptuoase şi agresive deopotrivă, au un numitor comun: resentimentul. Iar asta nu doar că suceşte minţi, ci produce efecte cât se poate de concrete.

Studiu de caz: familia Dumitrescu. El – Cristian Dumitrescu, ofiţer, fost condamnat la moarte în regimul comunist, deţinut politic timp de şapte ani, actual martor în procesul torţionarului Ion Ficior. Un erou pe care doar modestia a făcut să nu-l cunoaşteţi încă. Ea – Aurora Dumitrescu, închisă în temniţele comuniste vreme de trei ani, exact atunci când ochii îi erau mai albaştri, genul de luptătoare care n-o să obosească niciodată, seducătoare prin energia şi frumuseţea sa, actual martor în procesul torţionarului Alexandru Vişinescu. Ştiţi, ei sunt oamenii aceia care, pur şi simplu, au crezut în România, cu demnitate şi pasiune, chiar atunci când România îi abandonase prin puşcării.

Aurora şi Cristian Dumitrescu nu-şi trăiesc bătrâneţile în linişte. Nu vor să fie eroi, nici victime, nu vor să stoarcă lacrimi. Vor doar linişte – şi poate că aceasta e cea mai importantă datorie pe care noi, ca moştenitori ai trecutului lor, o avem. În ultimii 25 de ani, România pare să fi pierdut aproape toate şansele pentru a le aduce acestor oameni tihna de pe urmă. Şi recidivează.

Anul trecut, liberalii Crin Antonescu, Andrei Gerea şi George Scutaru au iniţiat un proiect de lege pentru modificarea şi completar OUG nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Textul e absolut coerent şi bine-venit – deşi ordonanţa fusese actualizată la 3 mai 2006, prin Legea nr. 107. În mare, propunerea celor trei, făcută cu sprijinul Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“, după cum arată expunerea de motive, incriminează orice negaţionist care instigă la ură. Foarte bine. Numai că, în tot parcursul legislativ, un anume cuvânt a fost uitat: comunismul. Legea nr. 51/1991, republicată în 2014, considera ameninţări la adresa securităţii naţionale a României „iniţierea organizarea, săvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură“. Or, începând cu anul 2002, întărit prin lege în 2006, comunismul pare să fi trecut în grupul toleraţilor.

Iar asta e vizibil: nostalgici de categoria a doua încearcă astăzi să resusciteze Partidul Comunist Român, flutură ţanţoş însemne comuniste, fac propagandă ieftină şi-i ameninţă grandilocvent pe adversarii de idei. Pe majoritatea, e drept, nu prea-i bagă nimeni în seamă. Cu toate acestea, explicaţi-i dumneavoastră domnului Cristian Dumitrescu de ce secera şi ciocanul încă mai pot fi expuse cu mândrie în balcoanele blocurilor comuniste!

Până la urmă, despre asta e vorba: în lipsa unei infrastructuri cuprinzătoare a administrării memoriei, comunismul va rămâne mereu un tabu moral şi mental.