Prima parte a eseului o găsiţi aici. Supranumit „prinţul paradoxului”, G.K. Chesterton este unul dintre cei mai prolifici scriitori englezi ai secolului XX – a publicat peste 100 de cărţi în timpul vieţii, la care se adaugă câteva mii de eseuri; a excelat în toate genurile literare, de la roman la proză scurtă, poezie, teatru, critică literară, istorie, şi chiar economie şi teologie. S-a convertit la anglicanism, şi apoi la catolicism relativ târziu, după o perioadă pe care el însuşi o înfăţişează drept „vagabondaj spiritual”.

Ultimele două paragrafe ale eseului ar putea fi citite şi ca un răspuns pentru năstruşnica teorie a impozitării ouălor de la găina din curte a dlui Varujan Vosganian (conform căruia fiecare ou de producţie proprie mâncat de un ţăran văduveşte bugetul Statului de 50 de bani).

(C.S.)

*

Copiii ştiu exact ce înseamnă să te simţi, cu adevărat, acasă; şi cei mai fericiţi dintre ei păstrează ceva din acel sentiment pe măsură ce cresc. Dar nu vor putea păstra acel sentiment nici măcar pentru zece minute, dacă vor presupune că Tati aşteaptă ca Tommy să împlinească 21 de ani ca să plece cu dactilografa în Trouville; sau că şoferul chiar aşteaptă cu o maşină la poartă, cu care dna Brown ar putea să plece imediat ce dşoara Brown „a scos capul în lume”.

Aceasta este, în viaţa de zi cu zi, ideea fundamentală a căsătoriei; că întemeierea unei familii trebuie să se facă pe o fundaţie solidă; că educarea celor imaturi trebuie protejată prin ceva îndelung răbdător şi de durată. Este concluzia comună la care a ajuns întreaga omenire; şi tot bunul simţ din lume se află de partea ei. O mică minoritate din ceea ce am putea numi intelighenţia fără ocupaţie a criticat, foarte recent şi în colţul nostru de lume, această idee a căsătoriei în numele a ceea ce ei numesc Gândirea Modernă. Prima şi cea mai evidentă sau la mintea cocoşului dintre întrebări este cum au ei de gând să abordeze problema practică a copiilor. Primul răspuns la mintea cocoşului este că nu o abordează deloc.

În cel mai bun caz, ei propun să scape de copii, sau de problemele cu copiii, într-una dintre cele trei modalităţi tipice pentru modernitate. Una este să spună că nu vor exista copii. Această sugestie poate fi adresată către un individ anume; dar ea este adresată tuturor indivizilor. O alta este că tatăl ar trebui să trimită în mod instantaneu copiii, în special dacă sunt băieţi, către o şcoală îndepărtată şi inaccesibilă, cu gratii ca la închisoare, unde copiii vor deveni bărbaţi, într-un mod care e considerat imposibil în cercurile sociale pe care le frecventează propriul lor tată. Dar aceasta nu va mai fi, în curând, o metodă modernă; şi chiar şi modernii au descoperit că este cam depăşită de vremuri. Cea de-a treia cale, care este în mod ireproşabil modernă, este să-l imiţi pe Rousseau, care şi-a lăsat copiii pe pragul Ospiciului pentru Orfani [the Foundling Hospital – link la Wiki]. Este adevărat că, printre moderni, nu există nimic mai uman sau mai tradiţional decât Ospiciul pentru Orfani. Copilul va fi lăsat pe pragul Departamentului de Stat pentru Educaţie şi a Departamentului pentru Asistenţă Socială. Pe scurt, aceşti oameni vor să spună, cu grade diferite de ambiguitate, că locul Familiei poate să fie luat acum de către Stat.

Partea proastă cu prima metodă, şi de asemenea cu cea de-a doua şi a treia, este că ele chiar ar putea să fie puse în aplicare. Sugestia este făcută către toată lumea, în speranţa că nu va fi acceptată de toată lumea; este oferită tuturor, în speranţa că nu va fi acceptată de toţi. Dacă nimeni n-are copii, toată lumea poate să fie mulţumită de metodele Controlului Natalităţii şi-şi poate găsi justificări în argumentele Controlului Natalităţii. Nici măcar cei care susţin aceste reforme nu-şi doresc asta; dar nu pot să ofere nici un fel de obiecţie vreunui individ – sau tuturor indivizilor. Cam în aceeaşi manieră, Rousseau se comporta ca un individ şi nu ca un filosof social; dar nu a avut cum să-i oprească pe toţi ceilalţi indivizi să se comporte ca nişte indivizi. Şi dacă toţi copiii născuţi în lume ar fi lăsaţi pe pragul Ospiciului pentru Orfani, şi Ospiciul, şi pragul ar trebui mărite în mod considerabil. Ei bine, ceva de felul acesta chiar s-a întâmplat, sub forma vagă şi în veşnică derivă a centralizării din vremurile noastre. Ospiciul a fost lărgit şi a devenit Şcoală, apoi a devenit Stat; nu gardianul vreunui copil anormal, ci gardianul tuturor copiilor normali. Mamele şi taţii moderni, cei din varietatea emancipată, nu ar fi putut trece rapid de la un divorţ răvăşitor la altul şi nu ar fi putut să se împrăştie între mai mulţi parteneri dacă nu ar fi crezut într-o mare şi binevoitoare Bunică, care va putea, în cele din urmă, să ia în grijă zece milioane de copii printr-o legislaţie marcată de întreaga indulgenţă a bunicilor.

Această noţiune a Statului modern este o mare păcăleală. Nu este întemeiată pe istoria statelor reale, ci e fondată în întregime pe lecturi despre state ireale sau ideale, precum utopiile dlui H.G. Wells. Statul real, deşi e o întreprindere omenească necesară, a fost mereu şi va fi întotdeauna mult prea mare, dezlânat, stângaci, indirect, şi chiar nesigur ca să fie „căminul” micuţilor oameni care trebuie să fie pregătiţi să înveţe tradiţia oamenilor. Dacă omenirea n-ar fi fost organizată în familii, n-ar fi avut niciodată puterea organică de a fi organizată în Comunităţi ale Naţiunilor. Cultura umană e transmisă de la o generaţie la alta sub acoperişurile a nenumărate căminuri; este singurul mod în care cultura umană poate să rămână umană. Căminurile pot mărturisi, pe bună dreptate, o loialitate comună sau o relaţie federală faţă de un soi sau altul de republică. Dar regele nu poate să fie educatoarea din fiecare grădiniţă; şi nici guvernul nu poate să devină guvernantă în fiecare sală de clasă.

Uitaţi-vă la poveştile reale ale Statelor, atât moderne, cât şi antice, şi veţi avea o imagine haotică a unor lucruri îndepărtate şi incontrolabile, care sunt esenţa celei mai mari părţi a politicii de pe pământ. China se autointitulează acum Republică. Drept urmare, este guvernată de cinci armate aflate în competiţie una cu alta şi este mult mai puţin aşezată decât pe vremea când se autointitula Imperiu. Ceea ce s-a păstrat în China s-a păstrat în religia ei domestică. America de Sud, precum toate ţinuturile latine, este plină de graţii şi de petreceri domestice; dar este guvernată de o serie de revoluţii. Noi înşine putem să fim guvernaţi de un Dictator; sau de o Grevă Generală; sau de către un bancher care locuieşte în New York. Guvernele devin tot mai vagi pe zi ce trece. Dar tradiţiile omenirii sunt cele care ţin laolaltă omenirea; şi cea mai importantă este această tradiţie a Căsătoriei. Iar esenţa ei este că un bărbat liber şi o femeie liberă alerg să fondeze pe pământ singurul stat voluntar; singurul stat care creează cetăţeni şi care îşi iubeşte cetăţenii. Atâta timp cât aceste fiinţe cu adevărat responsabile rămân împreună, ele pot supravieţui tuturor schimbărilor majore, impasurilor şi dezamăgirilor care alcătuiesc istoria la nivelul ei pur politic. Dar dacă îşi înşală reciproc încrederea, e sigur precum moartea că şi „Statul” îi va înşela pe ei.

*

(va urma; a doua parte a eseului „Marriage and the Modern Mind”, în G.K. Chesterton, Sidelights of New London and Newer York And Other Essays, 1932)

Pentru cei interesaţi de opera lui G.K. Chesterton, recomand două lecturi introductive:

Ortodoxia. O filozofie personală, eseu, traducere de Mirela Adăscăliţiei, Ed. Humanitas, 2008 (link aici către ediţia în română, pe site-ul Humanitas; link către varianta în limba engleză de pe Gutenberg.org aici.)

Omul care era joi, roman, traducere de Cătălin Sturza, Ed. Humanitas, 2007 (link aici către ediţia în română, pe site-ul Humanitas; link către varianta în limba engleză de pe Gutenberg.org aici.)

O bibliografie mai cuprinzătoare a operelor lui G.K. Chesterton găsiţi pe site-ul American Chesterton Society, la link-ul de aici.

Primul episod din micul meu foileton îl găsiţi aici: Teme fundamentale: căsătoria (1)
Al doilea episod aici: Teme fundamentale: căsătoria (2)
Al treilea episod aici: Teme fundamentale: căsătoria (3)
Al patrulea episod aici: Teme fundamentale: căsătoria (4)
Al cincilea episod aici: Teme fundamentale: căsătoria (5)
Al şaselea episod aici: Teme fundamentale: căsătoria (6)
Al şaptelea episod aici: Teme fundamentale: căsătoria (7)

Alte seriale de pe acest blog:

IAD-ul zilelor noastre (I): Chiar suntem dependenţi de Internet?
IAD-ul zilelor noastre (II): Dependenţa de cybersex şi cyberrelaţii
Riscurile Facebook. Partea I – informaţiile personale şi hoţii de identitate
Riscurile Facebook. Partea a II-a – cât de multă încredere să am? Probleme cu viruşii