Cum i-a forţat Iuliu Maniu pe unguri să renunţe la Transilvania

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Iuliu Maniu (1873-1953)
Iuliu Maniu (1873-1953)

Iuliu Maniu, condamnat în comunism de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Bucureşti la închisoare pe viaţă pentru „crimă de complot“ şi „înaltă trădare“, şi-a trăit ultimii ani în penitenciarul din Sighet. Înainte de arestare, îndepărtase Transilvania de Austro-Ungaria şi o îndreptase, în 1918, spre Unirea cu Vechiul Regat al României, iar în 1944 îl sfătuise pe Regele Mihai să-l demită pe mareşalul Ion Antonescu.

„Dacă privim înapoi la suferinţele îndurate de neamul românesc, dacă ne amintim de sângele vărsat, nu ştim cum să mulţumim lui Dumnezeu că ne este dat nouă, celor din generaţia de acum, să trăim aceste timpuri de înălţare. (...) Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e singura noastră forţă, care ne poate ţine în viitor, aceea provenită prin unirea tuturor românilor.“ Aceste cuvinte răsunau pe 1 decembrie 1918 la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Erau vorbele lui Iuliu Maniu, un bărbat brunet cu ochi albaştri, un  lider politic pentru mulţi dintre cei strânşi acolo. 

Iuliu Maniu a crescut într-o casă de pereţii căreia atârnau portrete de-ale revoluţionarilor de la 1848 şi printre ei erau bunicul său şi Simion Bărnuţiu, pe care i-a admirat dintotdeauna. Din „Testamentul moral-politic“ al lui Maniu aflăm că, pentru el, anul 1848 rămăsese un simbol al curajului, căci se gândea cum conducătorii acelui eveniment au stabilit drumul pe care aveau să-l urmeze mai multe generaţii de români din Transilvania. 

El a venit pe lume vreo 25 de ani mai târziu, pe 8 ianuarie 1873, în oraşul Şimleu Silvaniei din judeţul Sălaj de astăzi. Iar una dintre amintirile pe care le-a păstrat până la bătrâneţe are legătură cu perioada de la  9 ani, când îşi făcea lecţiile pentru şcoală, în limba maghiară, şi repeta în prezenţa tatălui, Ioan Maniu, faptele eroice ale regilor Austro-Ungariei – Transilvania aparţinea la acea vreme de Ungaria. Ascultându-l, tatăl lui a exclamat: „Bieţii copii, ce de minciuni trebuie să înveţe!“. Deşi era nevoit să reţină astfel de naraţiuni istorice pentru şcoală, Iuliu Maniu a început să fie atent şi la conversaţiile celor mai în vârstă, ale căror viziuni şi povestiri erau diferite de ceea ce aflase din cărţi. Interesul lui pentru recent formatul Regat al României avea legătură şi cu alegerile profesionale şi politice ale lui Ioan Maniu, susţinut financiar şi îndrumat în carieră chiar de Simion Bărnuţiu, unul dintre organizatorii Revoluţiei de la 1848. 

Datorită acestui mentor, care îi era şi unchi, tatăl lui Iuliu Maniu şi-a finalizat studiile juridice la Pesta, iar la Viena a obţinut titlul de doctor şi aşa şi-a îndeplinit dorinţa de a „sta faţă cu orice inamic al românilor“ şi de a apăra „dreptul neviolabil al naţiunii“, cum reiese din corespondenţa lui cu Bărnuţiu. Aşadar, Ioan Maniu nu se regăsea în spaţiul subordonat maghiarilor şi se preocupa doar de bunăstarea altor români din Transilvania. 

„Conduita ireproşabilă“ din liceu

De asta, nici fiul lui, Iuliu Maniu, nu s-a simţit în largul său printre adolescenţii maghiari de la Liceul Calvin din

Imagine indisponibilă

Zalău, unde s-a înscris după şcoala primară din Blaj. Dar, până la urmă, nu i-a mers chiar aşa rău acolo: a învăţat latină şi greacă, dar şi despre opere precum „Eneida“ şi „Iliada şi Odiseea“, iar la Bacalaureat, în 1890, a fost premiat pentru „conduită ireproşabilă“. Apoi, a păşit pe urmele tatălui şi a făcut studii juridice la Cluj, Budapesta şi Viena. 

De pe când era student la Cluj, devenise membru al Partidului Naţional Român, în vremuri marcate de lupta românilor împotriva „pactului dualist“ semnat în 1867 de Viena şi Budapesta, în urma căruia s-a format Austro-Ungaria. În acel an, Transilvania, care fusese principat autonom în Austria, a intrat în componenţa Ungariei. De asta au apărut, în 1869, Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria şi Partidul Naţional Român din Transilvania, unite, într-un final, sub Partidul Naţional Român din Transilvania, cu scopul, printre altele, să redobândească autonomia Transilvaniei şi să introducă prin lege dreptul de a folosi limba română în zonele locuite de români, în justiţie şi în administraţie. În acelaşi timp, Maniu a contribuit la întemeierea Societăţii Academice „Petru Maior“ a studenţilor români din Transilvania şi a fost ales chiar preşedinte al instituţiei – şi cu acest rol pe umeri, a participat la Congresul studenţilor români de la Roman, după ce a trecut graniţa pe ascuns în Regat. Doi ani mai târziu, şi-a extins interesele politice şi a înfiinţat Societatea Studenţilor Români, Sârbi şi Slovaci, care milita pentru desprinderea Transilvaniei de Austro-Ungaria. Pentru că şi-a dorit să lupte în continuare pentru asta şi n-a vrut să fie departe de-ai lui, îndată ce-a terminat cu învăţătura la Viena, Maniu a început o nouă viaţă la Blaj, unde aveau loc anual întâlniri pentru evocarea Revoluţiei de la 1848, şi a devenit avocat al Mitropoliei de acolo, funcţie de care s-a despărţit abia în 1915. 

De vorbă cu Constantin Stere 

„Ce aş putea adăuga încă, pentru a întări convingerea în noi? Că unirea tuturor românilor este şi o necesitate de viaţă a românilor de pretutindeni? Această unire noi avem dreptul să o pretindem pe baza fiinţei noastre naţionale unitare. Suntem toţi de aceeaşi tradiţie şi cu aceleaşi aspiraţii. Ce ar mai putea să împiedice ca această unire ce există între noi, în sufletele noastre, să se înfăptuiască în realitate, ca această naţiune română să fie un singur trup şi suflet?“Aşa şi-a continuat Maniu discursul de la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, de pe 1 decembrie 1918. Erau gândurile care îl măcinaseră şi în anii Primului Război Mondial. 

Invazia Serbiei de către Austro-Ungaria, în iulie 1914, a fost un moment deconcertant nu numai pentru Maniu, ci pentru toţi românii. Încă la Blaj, din cauza situaţiei apăsătoare, Maniu nu ştia încotro să o apuce. Într-o zi de august, i-a scris lui Valeriu Branişte, om politic şi publicist, cum că avocatura nu-l mai satisfăcea, pentru că nu mai avea nici clienţi, nici entuziasm. De asemenea, îi vorbea în acele rânduri despre prea puţinele informaţii la care avea acces, legate de desfăşurarea operaţiunilor militare, culese doar din ziare, de fapt. Îl deranja şi că autorităţile maghiare aşteptau din partea conducătorilor Partidului Naţional Român din Transilvania să semneze declaraţii de loialitate, în perioadă de război, iar el le considera nenecesare şi simţea că accentuau lipsa de încredere în români. Nu şi-a pus iscălitura pe astfel de acte. 

Când Consiliul de Coroană a cerut, în iulie, intrarea României în război de partea Puterilor Centrale şi împotriva Rusiei, Alexandru Marghiloman, recent şef al Partidului Conservator, amintea că, dacă s-ar lua această decizie, s-ar ajunge la „părăsirea pentru foarte multă vreme a ideii românismului în Austria şi în alte locuri“. Vasăzică, o mişcare binevenită ar fi fost declararea neutralităţii statului român, aşa cum Ionel Brătianu, atunci preşedinte al Consiliului de Miniştri, i-a propus lui Ottokar Czernin, reprezentantul Austro-Ungariei la Bucureşti. N-a mai durat mult şi Consiliul de Coroană de la Sinaia a proclamat neutralitatea României, iar fix în acea perioadă, Constantin Stere, preşedintele Sfatului Ţării din Basarabia, şi Iuliu Maniu s-au întâlnit la Braşov să dezbată noua stare a ţării. Primul susţinea că Rusia trebuia înfrântă şi voia să implice România alături de Austro-Ungaria ca să elibereze Basarabia, iar celălalt considera că, de fapt, era nevoie de prăbuşirea monarhiei habsburgice. Cu timpul, Maniu îşi schimbase viziunea politică; n-a mai năzuit doar la independenţa naţională în cadrul monarhiei, ci la unirea cu Vechiul Regat şi de aceea nu voia ca România să lupte alături de Puterile Centrale: Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman şi Bulgaria. Ceea ce nici nu s-a întâmplat, pentru că, din 1916, România a aderat la Antanta, din care făceau parte Franţa, Imperiul Britanic şi Imperiul Rus. Dar el fusese recrutat şi încorporat în armata austro-ungară. 

Deşi trecuse de 40 de ani şi nu mai era obligat să facă stagiul militar, în 1915, Maniu a fost trimis pe front. S-a întâmplat pentru că l-ar fi deranjat pe prim-ministrul ungar Tisza István, când a solicitat o întrevedere în frunte cu o delegaţie a românilor din Transilvania, ca să discute despre drepturile acestora. Mai mult, după ce a izbucnit războiul, Maniu n-a semnat o declaraţie prin care Guvernul maghiar chema România să lupte lângă Austro-Ungaria. „Aceasta era o răzbunare personală a prim-ministrului austro-ungar, Tisza István, deoarece, în calitate de jurist-consult al Mitropoliei de la Blaj, Iuliu Maniu era scutit de la efectuarea serviciului militar. El figura, de altfel, în tabelul cu funcţionarii ce urmau a fi scutiţi de serviciul militar care fusese întocmit de către mitropolitul Victor Mihaly. Însă, la ordinul expres al contelui Tisza, care i-a cerut Ministrului Cultelor, Jankovics, să expedieze urgent o telegramă Mitropoliei de Blaj, Iuliu Maniu nu a beneficiat de această scutire şi urma să plece pe front“, a declarat istoricul Marin Pop într-un interviu pentru „Adevărul“ din 2015.  

În iunie 1916, Maniu era ofiţer de artilerie în Regimentul 26, în munţii Tirolului, pe frontul din sud, iar în toamna lui 1917, se afla cu armata habsburgică pe frontul italian, experienţă despre care i-a vorbit lui Branişte într-o carte poştală. L-a copleşit drumul până la râul Piave, unde se duceau „lupte mari“, care n-aveau să se liniştească. „Suntem cu toţii în mâna lui Dumnezeu. În el mi-i toată nădejdea“, mai nota el. 

Maniu, pe 1 decembrie 1918: „Noi suntem un popor de ţărani“

Imagine indisponibilă

Maniu, în centru, alături de Consiliul Dirigent din 1918  Fotografii: Wikimedia Commons

Anul 1918 l-a găsit pe Maniu tot pe frontul italian de la Piave, în poziţia de comandant de baterie al Regimentului 14 Artilerie, însă la scurtă vreme, în condiţiile înfrângerilor succesive ale Austro - Ungariei, a dezertat şi s-a întors la Arad. Acolo, a fost de faţă la adunarea Consiliului de conducere al PNR şi a ieşit cu misiunea de a se ocupa de afacerile externe şi militare ale Transilvaniei. Între timo, monarhia Austro-Ungariei se prăbuşise, aşa că a călătorit şi la Viena ca să-i reprezinte pe românii din Transilvania. Oraşul era însă dezorganizat din pricina evenimentelor recente – chiar şi instituţia poliţiei îşi pierduse controlul, ceea ce a dus la numeroase furturi şi agresiuni fizice. Atunci, Maniu a restabilit ordinea cu ajutorul soldaţilor români reuniţi în Viena imediat ce şi-au încheiat datoria militară. Pe 31 octombrie 1918, au întocmit Sfatul Soldaţilor, iar cu acea ocazie, Maniu a rostit un discurs menit să le amintească soldaţilor şi ofiţerilor, a scris istoricul Apostol Stan în volumul biografic „Iuliu Maniu, naţionalism şi democraţie“, următoarele obligaţii: subordonarea doar faţă de superiorii militari români şi jurământul pentru steagul tricolor. 

Ulterior, Maniu a anunţat Guvernul maghiar, prin intermediul lui Ioan Ardeleanu, reprezentantul românilor din Transilvania la Budapesta, că soldaţii şi ofiţerii români nu aveau să i se mai subordoneze. Şi, îndată, a transferat comanda unităţilor româneşti din Viena de la ofiţerii austrieci la cei români. Vreo 50 de zile, aceştia s-au străduit să menţină ordinea, acţiune favorabilă şi pentru românii din Transilvania, către vieţile cărora  s-ar fi putut extinde haosul. 

În ciuda tuturor responsabilităţilor avute pe cap, Maniu, atunci preşedintele Consiliului Naţional al Românilor din Transilvania, a pregătit inclusiv plecarea la Paris a doi subordonaţi, care să-l susţină pe ministrul României, în timpul negocierilor preliminare de pace. În acelaşi timp, la Arad, aveau loc negocierile dintre români şi maghiari, iar Maniu a contribuit la adoptarea hotărârii Consiliului Naţional privind separarea de Ungaria. Şi-a sosit şi ziua de 1 decembrie 1918! Pentru cei prezenţi la Marea Adunare de la Alba Iulia, Maniu era de multă vreme o personalitate politică, aşa că-l aşteptau cu sufletul la gură. Nicolae Iorga, de pildă, l-a numit „înfăptuitorul“ actului de la Alba Iulia. Unirea Transilvaniei cu România însemna pentru Maniu calea către prosperitate şi libertate pentru toţi românii, în special pentru ţărani, pe care îi vedea drept o clasă socială sărmană, pe care o nouă reformă agrară ar fi putut să o ridice. Totodată, se gândea că venise vremea să se dezvolte industria şi comerţul. „Noi suntem un popor de ţărani, tot ce vedem înaintea noastră, în haine negre şi cu minţi luminate, a ieşit din popor. Niciunul nu poate zice că obârşia lui nu este de la plugul român, de la pământul românesc, de unde-şi scoate credinţa lui în viitor. De aceea, Marele Sfat Naţional cere o reformă agrară radicală ca să se împartă pământul ţăranilor, ca această clasă ţărănească, izvorul necesar al forţelor, să fie puternică.“

Zilele următoare, Consiliul Dirigent, organism politic provizoriu, cu atribuţii executive, legislative şi administrative, şi-a stabilit sediile la Sibiu şi la Cluj. În frunte cu Maniu, consiliul îşi crea strategia ca să integreze Transilvania în Vechiul Regat şi primii paşi politici au fost următorii: a trimis actul unirii autorităţilor de la Bucureşti prin Iuliu Hossu, Vasile Goldiş şi Alexandru Vaida-Voievod, după care Maniu şi Aurel Vlad au venit în capitală, să ia parte la o şedinţă a Consiliului de Miniştri. 

Extenuat din pricina muncii neîntrerupte ca preşedinte al Consiliului Dirigent, Maniu îi relata lui Branişte că avea „enorm de mult de lucru“ şi că se întâlnea cu „multe şi mari greutăţi“. Într-o altă scrisoare, de data asta pentru Vaida-Voievod, menţiona „multiplele şi grelele afaceri“ care îl copleşeau. Cu toate astea, îşi păstra credinţa în Dumnezeu şi lucra cu sârg. De exemplu, una dintre realizările imediate ale lui Maniu şi implicit ale Consiliului a fost introducerea limbii române în administraţia publică. 

Izvorul Partidului Naţional Ţărănesc

Nimic nu era lesne de construit la scurt timp după Unire, iar Maniu ştia asta, ba chiar aflăm şi din ultimele fraze ale discursului de pe 1 decembrie: „Trebuie să ţinem apoi seama de greutăţile unei tradiţii la unire. De aceea, Marele Sfat Naţional a hotărât ca până la întrunirea Constituantei să se dea ţinuturilor noastre o autonomie provizorie, ca această tranziţie să se facă fără greutăţi, căci nu în două-trei zile se poate face o perfectă unitate în organizaţia administrativă şi judiciară. (...) Vă rugăm să primiţi unanim proiectul nostru de Rezoluţie. Acest proiect arată cărarea pe care, mergând înainte, ne vom putea atinge idealul şi să punem temelia unei Românii Mari şi unite, care în veci una să fie, şi în ea să se înfăptuiască spiritul desăvârşitei democraţii şi dreptatea socială“.  

Imagine indisponibilă

Ion Mihalache (dreapta jos), la procesul din 1947 

După alcătuirea României Mari, Maniu şi-a îndreptat energia spre dezvoltarea PNR – formaţiuni politice precum PNL şi Partidul Poporului, puternice în Vechiul Regat, i-au făcut oferte care ar fi implicat o asimilare de către unul dintre acestea, în niciun caz o extindere. Ceea ce era exclus. În cele din urmă, în 1922, PNR a fuzionat cu Partidul Conservator Democrat, pe care cel dintâi l-a absorbit. Maniu a rămas preşedinte, iar vicepreşedinţi au fost Goldiş, Vaida-Voievod şi Ştefan Cicio Pop. Patru ani mai târziu, colaborările politice au continuat, iar Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache s-a unit cu PNR şi aşa a preluat Maniu funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc. „Pe parcurs, ţărănismul ca doctrină îşi deschide puternic orizontul social. Se urmărea coeziunea tuturor categoriilor sociale bazate pe muncă, inclusiv a muncitorilor şi intelectualilor“, scrie istoricul Apostol Stan în cartea despre Iuliu Maniu şi circumstanţele epocii. „Scopul era nu adversitatea de clasă amputată acestei formaţiuni politice, ci o nouă armonie socială bazată pe organizarea unor comunităţi cooperatiste“. 

Liderii PNŢ, piept în piept cu Guvernul Petru Groza

Liniştea Partidului Naţional Ţărănesc şi a României s-a încheiat în timpul guvernării legionare. Mai 

mulţi membri PNŢ nu erau agreaţi de Garda de Fier din cauza poziţiei antifasciste, printre aceştia şi Virgil Madgearu, secretarul general al Partidului, pe care l-au asasinat în noiembrie 1940. Maniu – de trei ori prim-ministru al României între 1928 şi 1933 – nu avea încredere nici în mareşalul Ion Antonescu, instaurator al

Imagine indisponibilă

dictaturii militare după înlăturarea legionarilor, aşa că a plănuit lovitura de stat din 23 august 1944, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cu scopul de a scoate ţara din alianţa cu Germania Nazistă. De fapt, Maniu l-a îndemnat pe regele Mihai să îl demită pe Antonescu, a povestit Corneliu Coposu (foto), fost secretar general adjunct al PNŢ, în „File dintr-un jurnal interzis.“ Maniu şi Coposu au fost rude prin alianţă: Elena Bărnuţiu, fiica politicianului Simion Bărnuţiu, era verişoara primului şi mătuşa celuilalt. România a luptat ulterior de partea URSS-ului, însă, după încheierea războiului, Maniu, oricât a încercat, n-a reuşit să îngrădească influenţa sovietică. 

În primăvara lui 1945, URSS l-a numit pe Petru Groza prim-ministru al României, iar între hotărârile luate de guvernul condus de el s-a numărat suspendarea unor ziare ţărăniste şi liberale precum „Dreptatea“ şi „Viitorul“. În plus, pe Groza îl incomodau nume precum Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal. Sub aceste presiuni, Maniu, care se baza pe sprijinul regelui Mihai în ce privea o posibilă demitere a lui Groza, căuta susţinere şi în rândul americanilor. Preşedintele PNŢ voia să impună un guvern reprezentativ, însă ruşii, în vara lui 1945, şi-ar fi dat acordul cel mult pentru o reprezentare în guvern a PNŢ şi PNL, numai dacă Constantin Vişoianu – ministru de Externe în fostul Guvern Rădescu – ar fi preluat atribuţiile lui Maniu în partid.

Ajutorul presei occidentale

În condiţiile în care Statele Unite priveau în continuare cu atenţie desfăşurarea acţiunilor politice din Europa de Est, dar şi pentru că Maniu şi Dinu Brătianu insistau, într-o duminică, pe 19 august, regele Mihai i-a transmis personal lui Groza că americanii sprijineau formarea unui guvern reprezentativ. Dar Groza a refuzat, regele l-a demis, premierul nu a acceptat hotărârea lui Mihai I şi astfel s-a ajuns la greva regală. Între august 1945 şi ianuarie 1946, regele nu a mai semnat actele Guvernului Petru Groza, iar organul executiv a funcţionat ilegal. 

Apoi, în toamna lui ’46, rezultatul alegerilor parlamentare a scos încă o dată în evidenţă apropierea de Uniunea Sovietică: Blocul Partidelor Democrate, din care făceau parte şi Partidul Comunist Român, şi Partidul Social Democrat Român, au obţinut mai multe voturi decât grupări istorice precum PNŢ şi PNL. Până atunci, Maniu trimisese proteste către Ministerul de Interne şi către Comisia Electorală Centrală, căci opoziţia ştiuse cum procedau primăriile, cu instrucţiuni de la Guvern: o mulţime de cetăţeni n-au fost trecuţi în registrul electoral tocmai pentru a facilita fraudarea alegerilor. Cum au aflat rezultatele, liderii opoziţiei au acuzat guvernul de falsificarea votului, iar Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Corneliu Coposu şi alţii le-au dat vestea mai multor  ziarişti străini cu care păstraseră legătura. 

O condamnare şi o celulă

Pentru că tensiunea politică era din ce în ce mai mare, o parte dintre reprezentanţii PNŢ au găsit oportunitatea de a fugi din ţară, aşa că, în iulie 1947, la Tămădău, la vreo 40 de kilometri de Bucureşti, i-au aşteptat două avioane. Printre ei erau Ion Mihalache şi Nicolae Carandino, dar n-au apucat să se îmbarce, că i-au arestat serviciile secrete comuniste. La scurtă vreme, l-au încătuşat şi pe Maniu. 

Imagine indisponibilă

Celula lui Maniu de la Sighet 

Deşi încă nu începuse procesul, autorităţile comuniste şi-au luat dreptul de a-i acuza pe cei pe care voia preşedintele PNŢ să-i trimită în străinătate că şi-ar fi propus pornirea unui război civil în România. Au organizat şi adunări populare anti-PNŢ şi au răspândit afişe cu detalii despre aşa-zişii trădători. În acest timp, în presa străină ajungeau informaţii despre cum românii aşteptau ca regele Mihai să schimbe soarta ţării şi să-i scape de comunişti. În luna octombrie a aceluiaşi an, a fost procesul mai multor naţional-ţărănişti – Maniu, Mihalache, Carandino – la Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Bucureşti. Acolo au fost învinuiţi de încercarea de a răsturna Guvernul Petru Groza, iar dovada ar fi fost chiar refuzul lui Maniu de a recunoaşte rezultatele alegerilor parlamentare. În acele momente, Maniu a respins acuzaţiile, dar poziţia lui n-a contat. A fost condamnat la „temniţă grea pe viaţă“ pentru „crimă de complot, înaltă trădare, tentativă de surpare a ordinei constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la înaltă trădare prin necredinţă şi participare la tentativa de trecere frauduloasă a frontierei“.

Cel puţin pentru politicienii americani, singura greşeală a lui Maniu ar fi fost loialitatea şi dorinţa de a rămâne aproape de Occident. În 1951, liderul naţional-ţărăniştilor a fost transferat de la Penitenciarul din Galaţi la cel din Sighet, împreună cu Mihalache, Carandino şi alţi foşti membri ai formaţiunii politice, şi acolo şi-a văzut sfârşitul, pe 5 februarie 1953. Iar autorităţile comuniste au azvârlit amintirea lui când l-au aruncat în groapa comună a Cimitirului Săracilor din Sighet. 

INTERVIU Vintilă Mihăilescu, antropolog: „Pentru Marea Unire chiar s-a luptat şi s-a plătit scump, nu a fost un soi de «drept divin» care «ni s-a recunoscut», în sfârşit“

Imagine indisponibilă

FOTO: Eduard Enea

Antropologul Vintilă Mihăilescu vorbeşte despre deosebirea dintre naţionalism şi patriotism, termeni peste care dăm de luni bune, în special în mass-media, precum şi despre „nota de plată“ a Marii Uniri şi-a celui de-Al Doilea Război Mondial. 

„Weekend Adevărul“: Anul acesta se organizează diferite evenimente care au legătură cu Centenarul Marii Uniri. Ce rol are o astfel de sărbătoare în România de astăzi?

Vintilă Mihăilescu: Ar trebui să aibă un rol esenţial, dar, iată, nu joacă niciun rol. Un astfel de eveniment nu este doar o comemorare festivă, ci un adevărat „proiect politic“; dar, de fapt, politicienii noştri nu au avut niciun proiect serios în această privinţă, ci doar eventuale festivităţi de Cântarea României, pe ici, pe colo. Un rol esenţial, deoarece ar trebui să însemne o oportunitate de pace socială şi o îngăduire a noastră, a tuturor, cu propria noastră istorie, aşa cum a fost şi nu cum ne-am fi dorit să fie – ceea ce ar fi trebuit să constituie apoi baza strategică realistă pentru viitorii ani. Dar n-a fost să fie. Guvernul are un „proiect de guvernare“, iar Preşedinţia tocmai a anunţat că se apucă de un „proiect de ţară“. 

În ianuarie aţi vorbit la Intersecţiile de miercuri, de la Rezidenţa BRD Scena 9, printre altele, despre naţionalism şi patriotism. Cum pot fi diferenţiate? 

Poetic, se poate spune – şi s-a spus – că patriotismul este iubirea de propriul popor, în timp ce naţionalismul este ura faţă de celelalte popoare. În alt registru, patriotismul este un sentiment personal, în timp ce naţionalismul presupune o ideologie şi o strategie colectivă, la care individul poate să adere sau nu, indiferent dacă este patriot sau nu. În an centenar, ar trebui să adăugăm apoi faptul că în multe cazuri, naţionalismul a creat naţiunea. A fost şi cazul României, unde, fără o strategie „naţionalistă“ sincronă vremurilor, probabil că nu am fi avut o naţiune română. Această strategie a implicat şi o doză importantă de xenofobie. Dacă atunci aceasta putea fi evitată sau nu este o discuţie în sine. Clar este, însă, că, după aceea, naţionalismul a putut să degenereze în orori, iar în prezent acesta este în cel mai bun caz deplasat, dacă nu de-a dreptul dăunător tocmai poporului român. În consecinţă, a nu se confunda patriotismul real cu naţionalismul. 

„Singura «Unire» posibilă, aceea culturală“

În ce priveşte viaţa de zi cu zi, care au fost avantajele şi dezavantajele Unirii de la 1918?

Unirea de la 1918 nu a fost doar o extraordinară reuşită diplomatică, ci şi – sau în primul rând – rezultatul unui război care i-a unit pe români. Poate cea mai importantă schimbare, petrecută în timp şi nu peste noapte, a fost transformarea „ţăranilor“ în „români“, contopirea ţărilor: a Vrancei, a Făgăraşului, a Maramureşului şi aşa mai departe, într-o singură şi mare Ţară. La nivelul vieţii cotidiene, iniţial au fost mai degrabă dezavantaje decât avantaje, în primul rând pentru că nota de plată a războiului – şi implicit a Unirii – a fost mult mai mare decât ne imaginăm în prezent. Avantajele au început apoi să se vadă, mai întâi în oraşe, datorită modernizărilor accelerate ale industriei şi înfloririi culturale. La ţară, însă, acestea au venit considerabil mai târziu şi într-o măsură mult mai mică. În ansamblu, dacă PIB per capita reprezenta în 1870 68% din media europeană, în 1937, deşi valoarea sa nominală a rămas neschimbată, acesta nu mai reprezenta decât 37%: decalajul faţă de Europa nu s-a micşorat, deci, în perioada interbelică, ci s-a mărit. Pe scurt, pentru Marea Unire chiar s-a luptat şi s-a plătit scump, nu a fost un soi de „drept divin“ care „ni s-a recunoscut“, în sfârşit, spre fericirea tuturor.

Cum vedeţi manifestaţiile unor ONG-uri care susţin unirea României cu Republica Moldova? Acum se discută cu precădere despre Basarabia.

Pot să le înţeleg afectiv, dar nu pot să le împărtăşesc efectiv: politic – adică realist – acest lucru nu mai este posibil. Iar dacă ar fi posibil politic, ar fi dezastruos economic. Singura „unire“ posibilă a fost şi rămâne aceea culturală, de comunicare şi împărtăşire a unei moşteniri comune, dimpreună cu diferenţele istorice acumulate şi de-o parte şi de alta, şi care ne îmbogăţesc şi pe unii, şi pe ceilalţi.

Ce credeţi că s-ar întâmpla cu identitatea celor care locuiesc în România, dacă mâine ţara s-ar uni cu Republica Moldova?  

Pe termen mediu, „identitatea“ nu ar păţi nimic. Pe termen scurt însă, am fi surprinşi şi unii şi alţii de faptul că între noi sunt mult mai multe diferenţe decât am fi crezut. Aşa s-a întâmplat şi la Marea Unire dintre „regăţeni“ şi „ardeleni“. 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite