Iuliu Hossu: episcop, senator şi deţinut politic. INTERVIU Oliver Jens Schmitt, istoric şi profesor la Viena: „Unirea s-a făcut la repezeală“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Prelatul Iuliu Hossu a citit cu patos Declaraţia Unirii, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918, când era tânăr episcop în Eparhia de Cluj-Gherla. De fapt, a încrucişat două drumuri, al religiei şi al politicii, ca să vadă Transilvania legată de Vechiul Regat. Într-un interviu scurt, Oliver Jens Schmitt, istoric şi profesor la Universitatea din Viena, vorbeşte despre Marea Unire şi despre România din ultimii 100 de ani.

În octombrie 1918, episcopul Iuliu Hossu a trimis o directivă către credincioşi şi clerici, în care le cerea să recunoască doar autoritatea Sfatului Naţional Român de la Arad, fără să mai ţină seama de guvernul de la Budapesta. Asta se întâmpla cu câteva săptămâni înainte să fie declarată Unirea cu Regatul României. „Eu aş zice: să înţelegem limpede chemarea vremii şi să împlinim din răsputeri porunca ei. Atunci suntem la culmea chemării noastre şi vom plini toate ce slujba noastră categoric ne impune“, scria Hossu. „Marele Sfat Naţional a luat în mână organizarea poporului iubit, pentru ca păstrând ordinea şi liniştea, cinstea şi buna rânduială, neprihănit să-şi poată croi soarta şi să vadă întrupat visul care a ieşit biruitor din marea suferinţelor“. Iuliu Hossu, Ştefan Cicio Pop şi Iuliu Maniu, la şedinţe, când se căutau căi pentru realizarea statului naţional unitar român, s-au opus unor propuneri de chemare a armatei române ca să ocupe Transilvania, după ce s-a prăbuşit Austro-Ungaria. N-au vrut ca la conferinţele de pace susţinători de-ai Regatului Ungariei să afirme că a fost o Unire forţată, că s-a încălcat dreptul la autodeterminare. I-au convins, în cele din urmă, şi pe ceilalţi participanţi la discuţii că ar fi mai bine ca totul să se desfăşoare prin consultarea populaţiei, sub supravegherea gărzilor naţionale, care să asigure şi ordinea publică. 

Ce s-a întâmplat pe 1 decembrie? Hossu a citit Declaraţia Unirii la Adunarea de la Alba Iulia, precedată de o cuvântare plină de entuziasm: „Fraţilor, Ceasul împlinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernicul rosteşte prin poporul Său credincios dreptatea sa însetată de veacuri. Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi, toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Ţara-Mamă, România! (...) A biruit dreptatea“. Ziua următoare, Marele Sfat Naţional, recent ales, cu Gheorghe Pop de Băseşti preşedinte, i-a numit pe cei care aveau să-i aducă la cunoştinţă regelui Ferdinand I deciziile de la Adunarea Naţională. Delegaţia a fost formată din Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod şi episcopii Iuliu Hossu şi Miron Cristea, propuşi de Maniu şi aprobaţi de restul. 

Imagine indisponibilă

Iuliu Hossu (dreapta) citeşte Declaraţia Unirii  FOTOGRAFII: Wikimedia Commons

La Bucureşti, Goldiş, însoţit de ceilalţi, a rostit un discurs în prezenţa lui Ferdinand, a amintit de dorinţa românilor din Ardeal şi Ungaria de a se uni cu Vechiul Regat, iar în urma evenimentului diplomatic, Hossu a oferit un interviu unuia dintre redactorii ziarului „Universul“. Aşa a început dialogul: „Cum vă simţiţi în Capitala României Mari şi care este impresia Preasfinţiei Voastre din prima zi?“. „Sunt uimit de primirea ce ni s-a făcut şi de focul dragostei fraţilor de aici. Întâlnim în aceeaşi măsură dragostea pe care am nutrit-o şi noi atâta timp pentru românii din Regat. Aşteptările noastre de veacuri s-au împlinit, visul nostru drag s-a întrupat şi unitatea noastră de astăzi şi comunitatea simţămintelor noastre sunt temelia pe care vom zidi falnicul nostru edificiu naţional“, i-a răspuns episcopul. Patru ani mai târziu, s-au încheiat lucrările la Catedrala Încoronării din Alba Iulia, ridicată cu susţinerea Casei Regale şi acolo, în 1922, Regele Ferdinand I şi Regina Maria au fost încoronaţi ca suverani ai României Mari. 

Şase ani student la Roma

Iuliu Hossu, fiul lui Ioan Hossu, paroh greco-catolic, şi al Victoriei, fostă Măriuţiu, a copilărit în casa părinţilor din satul natal, Milaşul Mare, acum în judeţul Bistriţa-Năsăud, pe atunci în judeţul Cluj, unde s-a şi născut pe 30 ianuarie 1885. În aceeaşi localitate a început şcoala primară, după care a învăţat la Reghin, la Gimnaziul Luteran, unde funcţionau patru clase, cu aproximativ 140 de elevi în total, cei mai mulţi, români, restul unguri şi saşi. Dascălii predau numai în limba germană, cu excepţia orelor de religie şi a cântecului bisericesc, transmise în limba maternă a elevilor. Pentru că aceştia nu se îndepărtau unii de alţii, ba chiar locuiau mai mulţi în gazdă şi plăteau împreună cazarea şi mesele, ajungeau să vorbească cursiv germana şi maghiara. 

În anul şcolar 1899-1900, Hossu a intrat în clasa a IV-a, la Gimnaziul superior romano-catolic din Târgu Mureş, printre călugării franciscani, şi după asta a trecut la Gimnaziul superior greco-catolic din Blaj. Acolo s-a împrietenit cu Iuliu Haţieganu, viitorul fondator al unei şcoli de medicină importante la Cluj, şi amândoi s-au remarcat la învăţătură. Într-a VI-a, de pildă, au avut media generală 1, echivalentul notei 9 astăzi. Iar în 1903 au plecat într-un pelerinaj la Roma, organizat de Vasile Hossu, vărul tatălui lui Iuliu şi ulterior Episcop al Lugojului. Cum a terminat liceul, acesta l-a trimis pe viitorul cardinal la studii la Institutul „De Propaganda Fide“ din Roma – Pontificio Collegio Urbano „De Propaganda Fide“, în italiană – de unde şi-a luat diploma de doctor în Filozofie şi Teologie. Şase ani a stat pe-acele plaiuri şi a reuşit să-şi perfecţioneze nu doar limba naţională, ci şi franceza şi engleza.  

Ca mulţi dintre cei care au studiat în străinătate în acea perioadă, Hossu s-a înapoiat acasă. Şi-a început drumul profesional la Eparhia din Lugoj, şi a avansat de la arhivar şi bibliotecar, la vice-notar consistorial (n.r. – consistoriul este un organ administrativ şi disciplinar din conducerea unor biserici), secretar episcopesc şi director de cancelarie. La aniversarea a 130 de ani de la naşterea lui, în martie 2015, Banca Naţională a României a pus în circulaţie monede de argint în valoare de 10 lei. Un tiraj de 250, cu scop numismatic. 

Amintiri de pe front, din 1914: „Crăciunul marilor suferinţe“

Când a izbucnit Primul  Război Mondial, în 1914, Hossu era în Paris – plecase să studieze în Germania şi în

Imagine indisponibilă

Franţa – şi abia a reuşit să revină în Transilvania. Nu s-a întors bine, că a fost nevoit să ajungă la Viena ca să se pregătească pentru postul de preot militar, iar principala lui atribuţie era să le ofere sprijin atât răniţilor, cât şi bolnavilor, cu precădere românilor internaţi în spitale militare din Boemia, Moravia – ambele în Republica Cehă astăzi – şi din Austria. În Viena, de pildă, se găseau cam 300 de spitale. O sumedenie de informaţii despre activitatea lui de-atunci aflăm atât din presa vremii, cât şi din memoriile celor care i-au fost prin preajmă. 

Într-un articol din decembrie 1932 din ziarul „Curentul“ găsim următoarele rememorări de-ale lui Hossu: „Ajunul Crăciunului 1914. Cu toţii ascultă, în adâncul sufletului lor. De pe toate fronturile, din toate spitalele, din toate tranşeele, sufletele au plecat acasă de Ajun de Crăciun. La părinţi... la soţii. Au colindat. Scumpă şi sfântă colindă s-a cântat din adâncul sufletului la Crăciunul din 1914. Din depărtare. Vă reamintiţi, scumpi feciori ai neamului meu, de la regimentele româneşti 64 din Viena (...) şi de la toate regimentele de pe toate fronturile, din toate spitalele semănate pe întinsul Austriei de Jos şi Moraviei. (...) Păstrez în toate zilele vieţii mele neştearsă amintirea Crăciunului marilor suferinţe“. Şi medicul militar Emil Colbazi, din Regimentul 64 Infanterie din Viena, a ţinut să transmită mai departe o întâmplare din seara de 14 august 1916, când România a renunţat la neutralitate: „Muzica regimentului nostru a dat un concert în Dreher Park din Schönbrunn, urmat de o petrecere cu cântece şi dansuri naţionale. Acolo preotul militar Dr. Iuliu Hossu mi-a şoptit la ureche că se aşteaptă din clipă în clipă intrarea României în război. A doua zi faptul era împlinit“.  (Foto: Biserica „Buna Vestire“ din Cluj, ctitorită de Hossu)

Deşi era încă preot militar, pe 3 martie 1917, Hossu a fost numit episcop al Diecezei de Gherla – cu o confirmare din partea Papei Benedict al XV-lea (foto) –, eveniment pe care l-a marcat, cum era de aşteptat, şi ziarul „Unirea“ de la Blaj, publicaţie a Bisericii Române Unite cu Roma: „Venirea tânărului şi harnicului Dr. Iuliu Hossu la Gherla umple de întemeiate şi îndreptăţite speranţe pe toţi oamenii doritori de progresul şi înflorirea întinsei dieceze de la Nord“.

În anii ce-au urmat, soldaţii de care a avut grijă nu l-au uitat, ci i-au trimis scrisori. Şi n-au fost singurii pe care i-a

Imagine indisponibilă

ajutat. În 1943, au primit vizitele lui răniţii români din spitalele din Budapesta. La Csepel, în zilele noastre un sector al capitalei Ungariei, episcopul a ţinut şi o predică, publicată în gazeta „Tribuna Ardealului“: „Acum 29 de ani, ca preot militar, mângâiam pe bunii şi părinţii voştri. Azi am venit în mijlocul vostru împins de dorul şi setea de a vă vedea“. 

Nu s-au auzit prea multe critici în ce priveşte activitatea lui politică care se suprapunea cu cea desfăşurată în cadrul episcopiei. Cert este că în perioada interbelică, Hossu a continuat să sărbătorească Unirea şi a trimis circulare (n.r. – directive) către cler şi credincioşi, ca să le amintească de eveniment, iar în spaţiul public a ţinut nenumărate discursuri. După 1918, a revenit la Gherla şi şi-a continuat ocupaţiile obişnuite: se trezea dis-de-dimineaţă şi se culca la ore fixe, program la care renunţa numai dacă se afla în vreo călătorie sau dacă primea vizite. La răsărit, medita şi îşi făcea rugăciunea, după care urma Liturghia, care avea loc în capelă. Apoi, îi primea în audienţă pe cei care aveau nevoie de sfaturile lui, uneori chiar renunţa să mănânce de prânz, îşi mai aminteau apropiaţii, ca să-i mulţumească pe ceilalţi. Sâmbăta era ziua sărmanilor – se obişnuiseră să se strângă în curtea reşedinţei episcopale, unde Hossu îi binecuvânta şi le oferea sprijin material. În acei ani, a mai atras atenţia asupra lui pentru că a condamnat deportarea evreilor. „Când se făceau pregătiri pentru a fi deportaţi, pe unii dintre ei a încercat să îi ajute ascunzându-i în Palatul Episcopal”, a explicat, pentru Europa FM, Daniel Avram, purtătorul de cuvânt al Episcopiei Greco-Catolice Cluj-Gherla.  

Ortodocşi versus greco-catolici  

Pe-atunci a început conflictul dintre Biserica Unită cu Roma şi Biserica Ortodoxă, vizibil în organele de presă oficiale: „Telegraful Român“, publicat la Sibiu de ortodocşi, şi „Unirea“ din Blaj, a celeilalte instituţii religioase. Într-un volum despre Iuliu Hossu, semnat, printre alţii, de preotul Silvestru Augustin Prunduş, pot fi citite următoarele: „Ortodoxia revendicându-şi monopolul naţionalismului românesc, considerând că numai fiind ortodox poţi fi român, pretindea unirea necondiţionată a minorităţii române unite cu majoritatea ortodoxă a ţării. Uniţii se considerau ofensaţi când nu erau recunoscuţi cel puţin la fel de buni români ca şi ortodocşii, în calitatea lor de redeşteptători ai conştiinţei naţionale, dar în acelaşi timp nu erau nici ei împotriva unităţii spirituale a României, dar considerau unirea o problemă teologică şi susţineau revenirea la Biserica Romei de care s-a rupt Ortodoxia prin schisma de la 1054“. Însă episcopul Iuliu Hossu, purtătorul de cuvânt al Bisericii Române Unite, considera că aceste probleme n-ar trebui amestecate cu cele de natură politică, ceea ce susţinea inclusiv la dezbaterile din Senat. 

Soluţia, trecută şi în Constituţia din 1923 – Biserica Română Unită să devină  „Biserică naţională“, iar cea ortodoxă să rămână „Biserică dominantă“ – n-a satisfăcut pe toată lumea. Cu această prevedere, Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan, cel care avea să înfiinţeze Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria, n-a fost de acord. A spus-o răspicat în Senat. 

Răspuns pentru Groza: „Nu pot fi făcut mitropolit la Iaşi, pentru că acolo este mitropolie ortodoxă“

   

În secolul al XVIII-lea, Biserica Transilvaniei se unise cu Biserica Romei, însă păstrase ritul bizantin, şi comuniştii nu voiau ca unii credincioşi români să urmeze învăţăturile Papei de la Roma. De aceea, conflictele s-au ţinut lanţ şi după Al Doilea Război Mondial, când s-a format primul guvern comunist. În fruntea lui a fost Petru Groza, fiul lui Avacum Groza, preot ortodox în comuna Băcia din judeţul Hunedoara şi apropiat al Mitropolitului Nicolae Bălan (foto), scriu unele surse. 

Ioan Ploscaru, Episcop al Lugojului, l-a vizitat în 1948 pe Hossu şi a povestit în memoriile lui că l-a găsit

Imagine indisponibilă

preocupat din cauza situaţiei Bisericii Române Unite: „Era îngrijorat de campania de presă pornită împotriva Papei. Pe masă avea ziare cu caricaturi şi pamflete contra Papei. Într-o caricatură era desenat Papa cu tiara, iar de sub reverenda lui trăgeau cu puşti şi mitraliere soldaţii americani. I-am spus că din câte am citit în revistele «Etudes» şi «Irenikon», şi la noi în ţară va fi desfiinţată Biserica Greco-Catolică, deci trebuie să ne aşteptăm la o persecuţie. «Ce să mai aşteptăm», mi-a replicat Episcopul, «nu vezi că toată presa ţării este plină de pamflete şi articole calomnioase împotriva Papei? Suntem în plină persecuţie. Pentru desfiinţare este o chestiune de zile»“. 

„Aplic pedeapsa excomunicării“

Întâlnirea din toamna lui 1948 a fost decisivă. Preoţii greco-catolici au primit invitaţii să participe la o dezbatere la Cluj referitoare la trecerea la ortodoxie, în prezenţa Episcopului Iuliu Hossu. Această convocare ar fi cuprins şi semnăturile mai multor preoţi greco-catolici, despre care se ştia din presă că ar fi cerut să treacă la ortodoxie, aşa au hotărât şi alţii să călătorească la Cluj. Vreo 38 de delegaţi au ajuns pe 30 septembrie. La un moment dat, unii dintre aceştia au observat că nu se mai discuta despre prezenţa lui Iuliu Hossu şi au încercat să afle dacă le va mai fi alături. Astfel, au descoperit că de fapt paznicii nu-l lăsau să iasă din reşedinţa lui. 

Pentru că ştia ce se întâmpla cu subordonaţii săi, Hossu, indignat, a trimis o scrisoare circulară care s-a plimbat încet-încet de la un preot la altul: „Cu puterea care o deţin ca Episcop al locului, aplic pedeapsa excomunicării acelora care ar lua parte la pomenita adunare. (...) Dragoste şi pace cu toţi, dar credinţa să nu fie dată în schimb pentru nimic în lume. Ce sunt suferinţele şi necazurile trecătoare ale lumii acesteia în asemănare cu mărirea ce se va arăta întru noi? V-am rugat să mă ştiţi totdeauna sufleteşte unit cu voi“, le-a transmis. Cu toate astea, întâlnirea a avut loc şi, aparent confuzi – nu avem mai multe detalii – 36 din 38 de preoţi şi protopopi au semnat proclamaţia în urma căreia s-au convertit la ortodoxie. Pe 2 octombrie informaţia a ajuns şi în ziare, iar la scurtă vreme autorităţile i-au obligat pe episcopi să se retragă într-o casă de odihnă a Patriarhiei Ortodoxe, la Dragoslavele, în judeţul Argeş. N-aveau cum să mai treacă de paza militară şi de sârma ghimpată. Luna următoare, decretul care anunţa îndepărtarea lui Hossu din funcţia de episcop de Cluj-Gherla a fost publicat în Monitorul Oficial, la fel şi cel prin care se scotea în afara legii Biserica Română Unită.  (După  Revoluţie, printr-un decret-lege, Consiliul Frontului Salvării Naţionale l-a anulat pe cel din 1948.)

Închis la Sighet şi în mănăstiri 

De la Dragoslavele, autorităţile comuniste l-au transferat pe Hossu, în 1950, la Sighetu Marmaţiei, şi, după o vreme, la Bucureşti, cu alţi doi episcopi, toţi urmând să meargă în audienţă la Petru Groza. Dar înainte i-au internat la Spitalul „Gerota“, ca să se întremeze – Iuliu Hossu avea deja 70 de ani. Şi de data aceasta li s-a propus eparhilor să renunţe la greco-catolicism. Ioan Ploscaru, şi el episcop, şi-a adus odinioară aminte de istorisirea lui Hossu despre cum a decurs întâlnirea cu Groza: „Eu i-am răspuns: «Nu pot fi făcut mitropolit la Iaşi, pentru că acolo este mitropolie ortodoxă, iar eu sunt greco-catolic». (...) «Nu are importanţă», a stăruit premierul Dr. Petru Groza, «aranjăm noi chestiunea aceasta, numai dumneavoastră să fiţi de acord». Eu insistam că acolo este mitropolie ortodoxă, convins fiind că face o confuzie. Nici prin gând nu mi-a trecut că-mi propune să trec la Biserica Ortodoxă. Aşa m-a păzit Dumnezeu, încât nici ca ispită nu mi-a trecut prin gând apostazia (n.r. – renunţare publică la o credinţă religioasă)“.     

Imagine indisponibilă

Mănăstirea Căldăruşani

Aşadar, nici el, nici ceilalţi doi episcopi nu şi-au recăpătat libertatea şi, din mai 1955, au fost mutaţi la Curtea de Argeş; locuiau în camerele pentru servitori din Palatul Episcopal, folosit vara ca reşedinţă regală, şi aveau dreptul la vizite. Însă şederea a fost scurtă. După ce au trimis memorii Guvernului comunist – unele dintre ele s-au plimbat şi pe la alţi preoţi greco-catolici –, au fost transferaţi la Mănăstirea de Maici de la Căldăruşani, aproape de Bucureşti. Cum şi-l aminteau pe Hossu cei care au ajuns acolo? Îmbrăcat cu haina preoţească atunci când săvârşea Liturghia şi în rest, cu jerseu de lână şi pantaloni. Treceau pe la el preoţi, membri ai familiei, dar şi credincioşi. 

În acel loc a sosit şi o veste mare, în primăvara din 1969, când l-a căutat mesagerul Papei Paul al XVI-lea, însoţit de Gheorghe Nenciu, preşedintele Departamentului Cultelor. Papa voia să-l declare cardinal – urma să devină primul cardinal greco-catolic român (n.r. – titlu purtat de înalţii demnitari din consiliul papei şi dintre care se alege noul papă) –, ceea ce Guvernul Republicii Socialiste ar fi acceptat doar dacă el ar fi plecat definitiv la Roma. Hossu a refuzat şi numirea s-a făcut „in pectore“, adică în secret, şi a fost dezvăluită după moartea lui. După 28 mai 1970. La Spitalul Colentina din Bucureşti, a rostit ultimele cuvinte: „Lupta mea s-a sfârşit! A voastră continuă! Duceţi-o până la capăt!“. 

INTERVIU Oliver Jens Schmitt, istoric şi profesor la Universitatea din Viena: „Nici în 1914, nici la începutul anului 1918, politicienii români nu s-au aşteptat la colapsul tuturor imperiilor din Europa Răsăriteană“

Oliver Jens Schmitt (45 de ani) este profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena şi vorbeşte limba română fluent, căci vizitează ţara noastră şi scrie despre ea de mulţi ani. Cel mai recent volum al lui, „România în 100 de ani. Bilanţul unui veac de istorie“, publicat la Editura Humanitas, va fi lansat la Bookfest. Schmitt nu este specialist în biografia lui Iuliu Hossu, însă în acest interviu răspunde la întrebări despre România anului 1918 şi despre cea de astăzi. 

„Weekend Adevărul“: Aţi precizat, într-un alt interviu, că nu se găseşte nicio monografie bună despre Marea Unire. Cum ar trebui să arate aceasta?  

Oliver Jens Schmitt: Ar trebui să oglindească, în primul rând, evoluţia istoriografiei europene şi dezbaterile actuale despre Europa postbelică, adică după 1918. Pe de o parte, a continuat războiul în Europa Răsăriteană

Imagine indisponibilă

după sfârşitul oficial al conflictului militar din Occident – România se afla într-o zonă extrem de instabilă, s-a împotrivit revoluţiei comuniste din Ungaria, s-a confruntat cu ameninţarea sovietică în Basarabia, cu instabilitate la graniţa cu Bulgaria. Pe de altă parte, un demers comparativ ar arăta cum cazul României n-a fost deloc excepţional. Şi alte state s-au format pe ruinele imperiilor mari. Fenomenul statului compozit postimperial a avut loc şi în Polonia, Iugoslavia şi Cehoslovacia. În toate aceste cazuri, elitele politice au trebuit să unifice şi să omogenizeze administraţia, armata şi organele de siguranţă, sistemul monetar, educaţia. De asemenea, se pot observa conflicte de tip regionalist, intensificat de moştenirea imperială care a marcat societăţile din Europa Răsăriteană. Cazul Poloniei ar oferi o grilă de lectură interesantă şi pentru România Mare: au fost unificate într-un stat naţional centralizat o Polonie austriacă, o Polonie rusă şi o Polonie prusacă; în cazul Iugoslaviei, trebuie să analizăm un amalgam compozit de elemente habsburgice şi otomane. România Mare a combinat tradiţia statală a Vechiului Regat, moştenirea otomană din Dobrogea cu sistemele maghiare (Ardeal, Banat, Crişana), austriece (Bucovina) şi ruse (Basarabia). O nouă monografie despre procesul Unirii ar trebui să pornească de la izvoare, fiindcă tema este zdruncinată de interpretări ideologice şi politice. 

Cum ar putea autorul monografiei să lase deoparte acele interpretări?

Autorul ar trebui să se distanţeze de ele şi să plece cu ideea unui viitor deschis, aşa cum era pentru actorii politici din epocă. O grilă de lectură teleologică satisface, desigur, cititorii care găsesc o confirmare a ideilor preconcepute; dar o citire a surselor ne-ar arăta că formarea României Mari a devenit posibilă numai într-o constelaţie politică pe care nimeni n-ar fi aşteptat-o până în 1918, adică prăbuşirea Imperiului Rus şi Imperiului Austriac şi German. O interpretare teleologică sugerează cum clasa politică ar fi prevăzut dinamicile războiului, un fel de drum drept spre Unire. Analiza izvoarelor contemporane ne arată, însă, toate îndoielile, fricile şi nesiguranţele actorilor de seamă. Monografia ar trebuie să integreze şi atitudinea, interesele şi reacţiile celorlalte comunităţi etnice. Să analizeze dezbaterile despre modelul constituţional, drepturile cetăţeneşti ale aşa-ziselor minorităţi – care în unele zone constituiau chiar majoritatea populaţiei şi în multe regiuni controlau viaţa economică şi culturală. Mai departe, am aştepta o interpretare a perioadei de tranziţie de la sistemul imperial la sistemul naţional, la nivel regional şi local: cine a administrat această schimbare radicală, care erau actorii locali, ce interese urmăreau funcţionarii ex-imperiali? În ultimul rând, o asemenea monografie ar trebui să studieze o revoluţie naţională şi socială – în cazul Basarabiei, revoluţia a început ca răsturnare socială ce s-a dezvoltat treptat într-o mişcare naţională. În Ardeal, aceste două dimensiuni s-au desfăşurat aproape sincronic. Ceea ce am încercat să arăt cu această schiţă, parţială desigur, nu constituie un program complet, ci mai ales o invitaţie la dezbatere.

Despre eroismul civic 

Când scriem sau vorbim despre cei care au contribuit la înfăptuirea Unirii, insistăm în continuare asupra eroismului. E o perspectivă greşită? 

Eroismul este un construct cultural şi trebuie să ne întrebăm de ce şi în ce condiţii avem nevoie de el; şi mai ales care sunt obiectivele şi obiectele cultului. Eroismul presupune şi continuarea discursivă a unui conflict cu învingători şi învinşi. O societate democratică matură, după părerea mea, n-are nevoie să se ridice deasupra celuilalt – acest eroism naţionalist, cel puţin aşa cum este cultivat de cercuri oficiale şi oficioase în România, ne arată o nesiguranţă uneori agresivă. Nu se sărbătoreşte senin, ci se hrăneşte un sentiment de îndoială şi uneori chiar de frică. Se poate explica această atitudine prin faptul că România trece actualmente printr-o criză adâncă: politică, socială şi mentală. O societate stabilă şi sigură de sine nu trebuie să recurgă nici la un naţionalism, care a fost cultivat în timpul comunismului, nici la un eroism tradiţional. Dar există şi un alt eroism, eroismul civic, şi Centenarul ar fi un prilej unic pentru celebrarea acestor oameni, care prin faptele şi curajul lor, au contribuit la crearea unei Românii mai democratice şi la dezvoltarea statului de drept sau care au suferit în timpul cumplit al terorii comuniste – mă gândesc la victimele din Sighet, la oameni ca Doina Cornea şi Paul Goma, la manifestanţii din Decembrie 1989, la oamenii care în prima jumătate a anilor ’90 şi-au luat angajamentul să lupte pentru valori cetăţeneşti. Şi astăzi, la cei din instituţiile de stat care se opun corupţiei şi încercărilor structurilor oligarhice de a dărâma statul de drept, dar şi la toţi cei care ies în stradă pentru a împiedica o întoarcere la sistemul ceauşist.

În timpul conferinţei de la Ateneu, aţi mai precizat că, în 1918, românii nu erau pregătiţi pentru o Românie Mare. De ce?

Nici în 1914, nici la începutul anului 1918, politicienii români nu s-au aşteptat la colapsul tuturor imperiilor din Europa Răsăriteană, precondiţie pentru unificarea Ardealului cu Banatul şi Bucovina şi cu Basarabia. De aceea, n-a existat niciun plan concret sau program practic pentru realizarea unificării la nivel administrativ şi politic. Unirea s-a făcut la repezeală, într-o situaţie internă şi externă instabilă.

Ce aţi aflat, în 2010, în urma expoziţiei organizate de Arhivele Naţionale ale Românei, cu titlul „Cedarea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa (1940) – între neputinţă şi iresponsabilitate”, despre care aţi mai povestit? 

Că statul trebuie să fie sau cel puţin să arate puternic; şi momentele de slăbiciune evidentă sunt excluse din memoria colectivă. Anul 1940 a văzut prăbuşirea României Mari. Analiza cauzelor, însă, atinge repede puncte dureroase: incapacitatea instituţiilor de stat de a apăra cetăţenii, corupţia care a dăunat armatei, egoismul majorităţii clasei politice, abisul dintre discursul oficial naţionalist şi laşitatea celor de la vârful politicii. Şi, nu în ultimul rând, m-am întrebat dacă elitele din Vechiul Regat, care controlau această Românie Mare, aveau într-adevăr încredere în trăinicia acestui stat. Istoria ne dă răspunsul: La prima lovitură dinspre Răsărit şi Apus, au cedat. Anul 1940 ridică o chestiune actuală şi astăzi: Care e legătura dintre clasa politică pe de o parte, ţară şi societate, pe de altă parte? Este reponsabilitatea o atribuţie politică şi etică a guvernanţilor? Şi cum se defineşte această atribuţie? Ca responsabilitate faţă de ţară şi întreaga societate? Sau numai faţă de clientela politică? Sau numai faţă de parteneri de afaceri? În cazul anului 1940, avem de a face cu falimentul politic şi moral al unei elite care a tolerat sau chiar a contribuit la distrugerea statului constituţional şi la ridicarea unei dictaturi, a Regelui, şi ai cărei membri erau implicaţi de ani de zile într-o corupţie ce caracteriza viaţa politică a României Mari. Această corupţie explică şi nepregătirea militară a armatei şi o stare de spirit a elitei politice care, în momentul de criză, a fost gata să sacrifice milioane de cetăţeni în provincii periferice pentru a-şi salva averea şi interesele, concentrate în Vechiul Regat. De fapt, elita din Vechiul Regat şi-a exprimat, la 22 de ani după Unire, mentalitatea şi harta mentală: pentru majoritatea membrilor Consiliui de Coroană, România însemna, în primul rând, ţara cu graniţele avute înainte de 1914. De aceea, anul 1940 este un moment deosebit de dureros în istoria statalităţii româneşti.

„Statul şi statalitatea ca valori supreme“

Ce clişee aţi identificat în ce priveşte Marea Unire?  

Mai ales clişee moştenite de perioada comunistă, adica discursul statului puternic, independent, centralizat, omogenizat: România românilor. N-am reuşit, cel puţin până acum, să identific la nivel oficial ceva nou, original.

Ce consideraţi că se sărbătoreşte, de fapt, în 2018? 

Cred că Guvernul şi unele instituţii de stat sărbătoresc statul şi statalitatea ca valori supreme – dar fără să-şi pună întrebarea ce stat, ce înseamnă statalitate, care este relaţia dintre stat şi cetăţeni. Sunt sărbători fără fond, fără conţinut şi motivul este evident: aceşti 100 de ani au fost, cel puţin până în 1989, marcaţi de dictaturi – regale, militare, comuniste –, de violenţa împotriva celor care nu erau români – Holocaustul, expulzarea, deportarea, vânzarea minorităţilor –, dar şi a românilor, mai ales în perioada comunistă. Potrivit calculelor, regimul comunist a făcut două milioane de victime – nu numai cei trimişi în lagăr, în închisoare şi la canal, dar şi victimele politicii pro-nataliste şi ale intervenţiei statului în viaţa privată şi intimă a cetăţenilor. Centenarul  a rămas până în momentul de faţă un cuvânt gol, uneori de marketing, în spatele căruia se ascunde, pe de o parte un trecut dureros pe care PSD şi oligarhii n-au niciun interes să-l sărbătorească, dar pe de altă parte, şi o speranţă care nelinişteşte guvernanţii: după 1989 a fost probabil cea mai democratică perioadă în ultimii 100 de ani, în pofida tuturor problemelor uriaşe şi a emigrării în masă. Pentru că s-a născut pentru prima dată în istoria României o puternică mişcare civică, o clasă de mijloc care, deşi încă fragilă, iese în stradă să apere valori democratice. Să nu uităm că cele mai mari manifestaţii democratice din România au avut loc în 2017, să nu uităm că mişcări civice ca aceea de la Roşia Montană arată că există un spirit de rezistenţă. Aceste manifestaţii au schimbat  imaginea României în străinătate: manifestanţii au creat un limbaj vizual. Cred că România ar putea găsi uşor momente şi persoane simbolice de mare mândrie naţională care merită celebrate, dar, iarăşi, acestea nu corespund cu interesele celor care se află actualmente la cârma ţării. Tăcerea Guvernului după moartea Doinei Cornea şi refuzul unui doliu naţional e cel mai recent exemplu care trimite un mesaj neechivoc. 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite