SERIAL Boieri mari, Episodul 22: Micleştii, boierii-amici ai ţăranilor

În ultimul episod al serialului „Boieri mari“, recuperăm istoria veche a familiei Miclescu, neam de boieri moldoveni, al căror arbore genealogic etalează un şir impresionant de înalţi dregători, doi mitropoliţi, oameni politici şi mari proprietari. O caracteristică deosebită a Micleştilor e şi relaţia lor apropiată cu ţăranii. Unul dintre membrii familiei, Dimitrie Scarlat, a rămas cunoscut în istorie chiar cu acest nume: „amicul ţăranilor.

Familia Miclescu este un neam de boieri moldoveni, atestat încă din anul 1436. Vreme de secole, s-au răspândit, înrudindu-se cu alte familii vechi din Moldova şi Ţara Românească – Rosetti, Ghica, Cantacuzino etc. – pe toata harta României, lăsând urme adânci în istoria zbuciumată a ţării. Câteodată, faptele lor au avut ecouri şi dincolo de graniţele ţării, influenţând mersul lucrurilor în bine. Poate numele lor nu e atât de răsunător precum cel al unui Cantacuzino, dar Micleştii au fost, şi ei, pe vremuri, înalţi dregători, avocaţi, mitropoliţi, oameni politici cu greutate şi mari proprietari.

E celebră Casa Miclescu de pe strada Kiseleff din Bucureşti, în care s-a filmat „Felix şi Otilia“, cum la fel de cunoscută e şi soarta tragică a clădirii. Părăsită de proprietari, casa, deşi inclusă pe lista monumentelor istorice din Capitală, e astăzi o ruină: tavanul din vechea sală de bal, pictat de George Demetrescu Mirea, a căzut, pereţii sunt scorojiţi, iar singurele decoruri sunt buruienile care cresc în mijlocul încăperilor. La polul opus, înspre nordul ţării, la Călineşti (judeţul Botoşani), Radu Miclescu, unul dintre ultimii boieri ai familiei, se încăpăţânează să păstreze vie atmosfera de altădată. Trăieşte şi astăzi ca un boier autentic în conacul care, cândva, era reşedinţa familiei. A refăcut moşia după cum şi-o amintea din copilăria trăită acolo, cu antichităţi, candelabre preţioase şi obiecte de artă, ca o datorie morală faţă de înaintaşii săi şi din dorinţa de a reînnoda, astfel, o veche tradiţie.

Manolache, primul arhivar al familiei
Deşi apar în istoria orală încă din secolul al XV-lea, primul studiu serios în care e ilustrat arborele genealogic al familiei Miclescu a fost realizat la sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea. Acte de tot soiul, diate, jalbe, zapise, care acoperă o perioadă de peste 450 de ani din istoria meleagurilor şi locurilor de baştină ale Micleştilor, au fost strânse într-o condică a „documentelor ce adeverează ghenealoghia familiei Miclescu, împreună cu arborul spiţei şi stema, care pe razămul cercetărei s-au întărit şi prin hrisov domnesc“, după cum notează arhitectul Sandu Miclescu, unul dintre urmaşii familiei, în cartea „Documentele familiei Miclescu. Colecţia Emil S. Miclescu“. Condica avea să poarte numele reşedinţei vornicilor Scarlat şi Iordache, fraţi Micleşti: „Condica de la Călineşti“.

Primul membru al familiei care a început să adune toate hrisoavele date, apoi, din generaţie în generaţie, a fost Manolache Miclescu, ajuns paharnic. Manolache s-a născut puţin după 1756. Politic vorbind, era vremea domniilor absolute ale lui Ludovic al XV-lea al Franţei, a lui Frederic cel Mare al Prusiei şi a fiicei lui Petru cel Mare, Elisabeta I a Rusiei. În adolescenţă, a cunoscut îndelungata stăpânire a Austriei de către Maria Terezia, ca să ajungă om în toată firea în anii domniei lui Abdul Hamid I şi ai Revoluţiei franceze. Manolache n-a trăit mult, dar a trăit intens în cei 57 de ani de viaţă ai săi. S-au perindat 15 domni veniţi din Fanar, au fost 16 ani de stăpânire rusească, patru ani de dominaţie austriacă şi trei căimăcămii, potrivit datelor din „Documentele familiei Miclescu“.

Marele logofăt Scarlat Miclescu

 „Ciuma lui Caragea“ atinge Micleştii
Şi el, şi soţia sa, Smaranda, s-au preocupat temeinic de propria lor educaţie. Aveau dascăli care-i învăţau greceşte, franţuzeşte şi – mai neobişnuit pentru acele vremuri – chiar nemţeşte, povesteşte Sandu Miclescu în cartea editată de Petronel Zahariuc şi Lucian-Valeriu Lefter. Smărăndiţa, cum i se mai spunea, provenea şi ea dintr-o familie veche de boieri moldoveni: era fiica paharnicului Iordache Sturdza, vară cu viitorul domn al Moldovei, Mihail Sturdza.

În perioada stăpânirii ruseşti, paharnicul Manolache Miclescu ajunge, pentru scurt timp, ispravnic de Vaslui. Se retrage însă, după demisia Mitropolitului Veniamin Costache, preferând să-şi petreacă timpul cu soţia şi cei patru copii – două fete şi doi băieţi – la Şerbeşti, unde aveau moşia. O pagubă se năpusteşte însă asupra familiei. În 1812, cei doi soţi mor răpuşi de molima rămasă în istorie sub numele de „ciuma lui Caragea“, care venea de la numele proaspătului domn numit al Ţării Româneşti. Copiii lor sunt salvaţi şi duşi la Călineşti în grija fratelui cel mare al lui Manolache, vornicul Constantin, şi ai soţiei acestuia, Zoe. Pe lângă cele opt pătuţuri ocupate de fiii lui Constantin, se face astfel loc, în conacul de la Călineşti, pentru încă patru, care aveau să fie ocupate de verii lor primari.

Soarta devine blândă cu copiii lui Manolache. Sandulache, băiatul cel mic, primeşte moşia părintească de la Şerbeşti, aşa cum cerea datina. Surorile lui se căsătoresc şi, cum era obiceiul, nimeresc în alte familii la fel de ilustre. Cea mare, Elena, care preluase uşor rolul de mamă pentru fraţii mai mici şi care a rămas în amitirea familiei ca fiind deosebit de frumoasă, se căsătoreşte cu Panaiotache Panu, tatăl lui Anastasie (caimacan al Moldovei între anii 1858-1959). Sora mai mică, Profira, îl ia de soţ pe vornicul Dimitrie Manu. În fine, fratele lor mai mare, Ion, se călugăreşte, luând numele monahal de Irinarh.

Sandulache, un „don Juan“ şi-un zvăpăiat revoluţionar
Dintre cei patru fraţi, destinul cel mai interesant îl are, fără îndoială, Sandulache (1804 –1877). Ajunge spătar şi deputat în Divanul ad-hoc în timpul domniei lui Al. I. Cuza şi joacă un rol însemnat în Revoluţia de la 1848 din Moldova. După ce scapă de aripa protectoare a surorii şi a fratelui mai mare, imediat cum îşi încheie studiile la şcoala lui Gheorghe Asachi, Sandulache preia Şerbeştii. Devine tot mai implicat în viaţa politică, dobândind însă o reputaţie de „zvăpăiat revoluţionar“. În 1839, de pildă, se alătură conjuraţiei confederative a comisului Leonte Radu, care urmărea să doboare regimul autocrat a lui Mihail Sturdza. Inspiraţi de ecourile Revoluţiei Franceze, aceştia întocmesc şi un proiect „pentru cele ce s-au socotit spre îndreptarea în ale Ocârmuirii din lăuntru“. Sandu Miclescu îşi aminteşte un moment hazliu: „Ştiu din povestirile tatei că a deshămat caii caleştii lui Mihail Sturdza, în timp ce acesta asista la un spectacol la teatrul din Iaşi, şi l-a lăsat pe Vodă cu trăsura în pană de... cai!“.

Nici viaţa amoroasă nu-i dădea pace lui Sandulache (foto). În anii petrecuţi la Iaşi, între tânărul răzvrătit şi nepoata unchiului său, Anastasia Rosetti, s-a înfiripat un sentiment duios care repede a dus la dragoste şi s-a concretizat în căsnicie. Smaranda Miclescu, soţia comisului Matei Rosetti, vară cu Sandulache, îi devenise acestuia soacră. Nu era deloc împăcată cu ideile revoluţionare ale ginerelui ei şi, cum-necum, reuşeşte să-i despartă pe cei doi tineri. Apucăturile de revoluţionar ale lui Sandulache nu sunt nici ele trecute cu vederea, aşa că e izgonit din ţară în Asia Mică, la Brusa (actualul oraş Bursa). Sandulache reuşeşte să evadeze şi, după un lung periplu, ajunge în Franţa, în gazda unui fost ofiţer din armata lui Napoleon, Guinier. Acesta locuia cu fiica lui, Ernestine, care avea 17 ani. Tânăra se îndrăgosteşte foarte tare de luptătorul nostru refugiat – şi aşa trebuie să fi fost, dacă ne gândim că, până la urmă, i-a dăruit 13 copii lui Sandulache. 13: opt băieţi şi cinci fete. Mulţi dintre ei însă au murit nevârstnici.

Şerbeştii, în proprietatea samsarilor
După moartea lui Sandulache, toată averea e încredinţată, de Ernestine, prin diata ei, lui Emil – bunicul lui Sandu Miclescu. El va avea grijă de răspunderea moştenirii şi de zestrea cuvenită fiicelor. Iar se vor răspândi Micleştii care-ncotro şi se vor înrudi cu famili importante din epocă. Prima fiică a cuplului, Ortansa, se căsătoreşte cu Dimitrie Lambrino. Pe Smaranda o i-a de soţie diplomatul francez Marcel Delage, iar cea mică, care-i purta numele mamei, Ernestine, va deveni soţia inginerului Paul Zaharide. Zaharide a fost profesor la Institutul Politehnic de atunci, numit „Şcoala de Poduri şi Şosele“, şi a colaborat cu Angel Saligny la realizarea portului Constanţa.

Cât despre soarta băieţilor familei, Sandu Miclescu scrie, în cartea „Documentele familiei Miclescu“, amintirile tatălui său despre cum au pecetluit cei doi soarta moşiei părinteşti de la Şerbeşti, lăsând-o pe mâinile unor cămătari: „Tata mai rămăsese deci în devălmăşie numai cu cei doi fraţi ai săi mai tineri: Costică şi Eugen. Costică era un om blajin, molcom şi şters, a cărui minte, departe de a fi de o deosebită agerime, nu părea să inspire îngrijorări cu privire la riscul de a avânta în vreo întreprindere îndrăzneaţă şi hazardată. Eugen, însă, mezinul şi filfizonul familiei, era mult mai inventic, întreprinzător şi aventuros, mereu încredinţat că descoperise cheia succesului şi îmbelşugării. Modestele lui venituri le risipea la joc de cărţi şi aventuri galante (...). O asemene asociere, ca a lui moş Costică cu moş Eugen, oarecum de prevăzut că n-ar putea asigura prosperitatea Şerbeştilor, dar cine şi-ar fi putut închipui că ei ar fi fost în stare a pângări bunul strămoşesc, lepădându-l în mâini de samsari şi cămătari, prin folosirea procurii ce le-o încredinţase tata!“, povesteşte Emil Miclescu în cartea sa de amintiri, citat de fiul său, Sandu Miclescu.

Soarta CFR-ului, în mâna Micleştilor
Absolvent al „Ecole Centrale des Arts et Manufactures“ de la Paris în 1875, Emil Miclescu s-a întos în ţară şi a lucrat la „Direcţiunea Princiară a Căilor Ferate“. Urcă treaptă cu treaptă şi ajunge, în 1883, în fruntea instiţiei. Devine directorul general al Societăţii „Calea Ferată Română“, care era considerată pe atunci a doua ca importanţă după cea a armatei. Avea în grija sa peste 30.000 de angajaţi. Se căsătoreşte cu Alexandrina, fiica lui Ştefan D. Grecianu, fiind cununaţi de Mitropolitul Calinic, cu care era văr de-al doilea. Au avut împreună trei fii – doi băieţi şi o fată– , care, la rândul lor, au dus mai departe renumele familiei şi s-au remarcat în epocă.

Emil S. Miclescu, directorul CFR Fotografii: cartea „Din Bucureştii trăsurilor de cai“, scrisă de Paul Emil Miclescu şi „Documentele familiei Miclescu. Colecţia Emil S. Miclescu“

Ştefan, de pildă, a mers pe urmele tatălui său şi a absolvit, 30 de ani mai târziu, aceeaşi facultate la Paris. A fost mâna dreaptă a tatălui său la Societatea „Calea Ferată Română“, ocupând duncţia de director general adjunct. Elena, mătuşa lui Sandu Miclescu, s-a căsătorit cu Eugen Catargi şi a fost doamnă de onoare a reginei Elena, mama regelui Mihai I.

Cel mai mic dintre fraţi, Paul Emil, tatăl lui Sandu Miclescu, s-a născut odată cu zbuciumatul secol XX, în 1901, pe care l-a trăit, aproape în întregime, până în 1994. „PEM“, după cum îşi semna, în facultate, proiectele de arhitectură, a fost instruit, în copilărie, de cel care avea să devină mai târziu şi dascălul regelui Mihai – compozitorul Nicolae Saxu. Şi-a continuat studiile la Paris, apoi în Bucureşti, devenind absolvent al Şcolii de Arhitectură. Dacă ceilalţi fraţi se ocupau de managemenul de la C.F.R., Paul Emil Miclescu era şeful direcţiei de arhitectură a societăţii. În cartea de memorii al lui PEM, „Din Bucureştii trăsurilor cu cai“, Octav Doicescu, scria că, dacă ar fi să-i facă un portret într-un singur cuvânt colegului şi prietenului său, „pot da doar un răspuns de felul «Aristofocle» sau «Tolstoievski» şi i-aş zice «humortolerantoineligenţa».“

Sandu Miclescu povesteşte că prima dată când a văzut teancul de documente ale familiei avea opt ani. „Când l-am întrebat pe tata ce scrie în hârtiile peste care îl vedeam mereu aplecat, mi-a spus că sunt poveşti despre strămoşii noştru. Apoi, foarte bun desenator, în timp ce se prefăcea că îmi citea din câte un zapis întâmplări, de fapt de el imaginate, schiţa chipul eroului povestirii, ceea ce îmi dădea impresia că ştiu cu adevărat cum arăta fiecare dintre strămoşii mei. Şi astfel, maşinile aerodinamice conduse de domni cu caschetă şi ochelari, reprezentate caricaturaş în maniera Caren Dache şi Daumier, au fost înlocuite de chipuri de moşi şi strămoşi, care ilustrau povestirile tatei“, notează Sandu Miclescu în cartea „Documentele familiei Miclescu. Colecţia Emil S. Miclescu“.

Paul Emil Miclescu, alături de sora lui Nelly şi de soţul acesteia, Eugen Catargi, la un bal în 1922

Când primeşti eticheta de „criminal“
Odată cu înstaurarea regimului comunist, averile Micleştilor au fost confiscate, iar membrii familiei s-au împrăştiat. Unii au fost arestaţi, alţii au plecat în exil. Împreună cu familia sa, Sandu Miclescu – care astăzi locuieşte în Germania – a ajuns într-un apartament cu trei dormitoare, pe care a fost nevoit, mai târziu, să le împartă cu alte două familii. Au fost permament căutaţi pentru câte-o scriere considerată interzisă sau de obiecte de patrimoniu nedeclarat. „Depăşisem treapta «duşmani de clasă», depăşisem şi pe cea de «bestii moşiereşti» şi intrasem în categoria «criminali», mulţi dintre ai noştri fiind în puşcărie sau autoexilaţi“, mai scrie Sandu Miclescu.

Când l-am întrebat pe tata ce scrie în hârtiile peste care îl vedeam mereu aplecat, mi-a spus că sunt poveşti despre strămoşii noştru. Apoi, foarte bun desenator, în timp ce se prefăcea că îmi citea din câte un zapis întâmplări, de fapt de el imaginate, schiţa chipul eroului povestirii, ceea ce îmi dădea impresia că ştiu cu adevărat cum arăta fiecare dintre strămoşii mei. Şi astfel, maşinile aerodinamice conduse de domni cu caschetă şi ochelari, reprezentate caricaturaş în maniera Caren Dache şi Daumier, au fost înlocuite de chipuri de moşi şi strămoşi, care ilustrau povestirile tatei. Sandu Miclescu

Totuşi, în ciuda percheziţiilor, cea mai importantă avere – teancul cu documentele familiei – a supravieţuit. Ofiţerii de securitate au fost mai vigilenţi în ceea ce priveşte posibile arme, aur şi valută, dar au plecat mereu fără dovezi sau – cel mult – cu o carte ponosită de Voltaire. Norocul familiei a fost că aceştia nu s-au urcat niciodată în pod.

Cum i-a salvat Ion Creangă viaţa mitropolitului Calinic Miclescu

Micleştii au dat, pe lângă înalţi dregători, şi doi mitropoliţi ai Moldovei: mitropoliţii Sofronie (1790 –1861) şi Calinic Miclescu (1822–1886).

Sofronie – cu numele de botez Sandu – e fiul vornicului Constantin şi al Zoei Miclescu. Ajunge episcop de Huşi în 1826 şi va păstori până în 1851, când e ales mitropolit al Moldovei. Are o contribuţie importantă în dezvoltarea învăţământului teologic şi se implică în diferite acţiuni politice, fiind ales chiar preşedintele Divanului ad-hoc al Moldovei. În perioada păstorii sale, a fost decretată „legiuirea pentru organizarea învăţăturilor bisericeşti în Moldova“, care permiteau orgizarea a trei tipuri de şcoli teologice: şcoli bisericeşti de ţinut, secţia primă a seminarului şi secţia a doua a seminarului.

Pe urmele unchiului
Mitropolitul Sofronie (foto) e suspendat şi înlăturat însă din scaun în 1860, pentru că s-a opus reformelor lui A.I. Cuza, referitoare la averile chinoviilor moldovene. Ce nu reuşeşte însă să rezolve Sofronie, o va face chiar nepotul acestuia Sofronie, Constantin Miclescu.

Cu numele monahal Calinic, acesta va îndeplini şi el rangul de mitropolit al Moldovei (1865-1875) şi apoi pe cel de mitropolit-primat al Ungro-Vlahiei (1875-1886). Calinic a fost călugărit la Huşi în 1842, de către unchiul său când acesta era episcop. Până să ajungă în prim-planul vieţii bisericeşti, Calinic se remarcă prin câteva iniţiative care-i vor fi recunoscute mai târziu: înfiinţează o şcoală în satul Mălini (judeţul Suceava) pentru copiii ţărani, activează ca membru în Divanul Ad-hoc şi reuşeşte să îmbunătăţească relaţiile cu conducerea ţării. Capătă încrederea lui Cuza, care-l numeşte mitropolit al Moldovei prin decret. Doar că acest gest duce însă la o nouă criză bisericească, cunoscută în epocă sub numele de „lupta pentru canonicitate“ , care va frământa îndelung viaţa liderilor politici şi a numeroşilor lideri religioşi.

Calinic, în fruntea mişcării antiunioniste
Oricum, măsurile pe plan bisericesc adoptate de Cuza bulversează societatea moldovenească. Clericii din marile familii boiereşti se împotrivesc acţiunilor luate de guvern, alături şi de alţi clerici din rang inferior, printre care diaconul Ion Creangă. Tensiunile cresc, situaţia devine tot mai complicată, Cuza trebuie dat jos! Aşadar, în februarie 1866, are loc abdicarea forţată a domnitorului, care va fi urmat, la tron, de principele Carol de Hohenzollern. În acest timp, situaţia devine şi mai tulbure pentru Calinic: presiunile clerului, legăturile sale cu clasa politică şi neîncrederea în soluţia prinţului străin îl fac să se aproprie de tabăra secesionistă. În aprilie 1866, va fi unul dintre liderii mişcării antiunioniste de la Iaşi. Cum s-a întâmplat? Pe 3 aprilie 1866, Mitropolitul Calinic (foto) semnează declaraţia separatistă şi binecuvânează mulţimea adunată în curtea Mitropoliei din Iaşi şi a Palatului Roznovanu. Se pornesc cu toţii spre palatul domnesc, acolo unde se afla unul dintre cei trei membri ai locotenenţei domneşti instituite după abdicare – Lascăr Catargiu. La ordinul acestuia, armata intervine. Mitropolitul Calinic e lovit şi el în luptă, dar e salvat de diaconul Ion Creangă, care, văzându-l rănit, îl ascunde în pivniţa unei case din apropiere.

Mitropolit-primat al ţării
Probabil că ar fi căzut şi el în dizgraţie, ca unchiul său Sofronie, dacă prinţul Carol, care tocmai intrase în ţară, nu semna la Goleşti un decret de amnistiere. Astfel, miropolitului Calinic împreună cu opozanţii moldoveni sunt iertaţi. Repus în drepturi, Calinic îl primeşte în aprilie 1868, în Palatul Mitropolitan, pe domnitorul Carol I, care se afla în vizită la Iaşi. Reconcilierea se înfăptuieşte. Pe plan bisericesc, cea mai mare împlinire, în perioada păstoririi lui Calinic, e recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, prin Tomosul patriarhului ecumenic Ioachim al IV-lea pe data de 25 aprilie 1885. O lună mai târziu, IPS Calinic Miclescu este ales mitropolit primat al României.

Calinic a fost înmormântat la Mănăstirea Neamţ, în pridvorul mic, în partea de vest, chiar în acelaşi mormânt cu unchiul său, Sofronie Miclescu. Despre înmormântarea lui Calinic Miclescu, Maruca Cantacuzino-Enescu scria, în memoriile ei, că „jumătate din Moldova l-a condus în trăsura, în caruţă şi pe jos, în ultima lui paradă pe pământ, pe elegantul, fastuosul, Prea Sfântul Calinic Miclescu“.

Sandu Miclescu, fiul arhitectului Paul Emil Miclescu, în copilărie, în braţele mamei sale

„O figură care va sta în istorie“
Unionist convins, cărturar, publicist şi om politic de mare greutate, propulsat până în funcţia de ministru, Dimitrie Scarlat Miclescu este unul dintre cei mai de seamă membri din familia Micleştilor. S-a născut  la Iaşi, ca fiul al vornicului Scarlat Miclescu şi al Mariei Beldiman – fiind frate cu mitropolitul Calinic. În perioada sa de deputat al ieşenilor în Adunarea Ad-hoc şi al dorohoienilor în Adunarea Electivă s-a remarcat ca „un unionist convins şi înflăcărat din primele timpuri, sprijinind cu convingere şi pasiune ideea unirii celor două ţări, într-un moment când astfel de idei nu erau nici prea mult răspândite, nici îndeajuns de sprijinite“, după cum îl caracateriza Victor Slăvescu. A îndeplinit funcţiile de ministru al lucrărilor publice în cel dintâi guvern al Moldovei,  precum şi ministru de finanţe şi de justiţie. Dimitrie Miclescu s-a remarcat, în calitatea sa de comisar pentru problemele împroprietăririi, sub Cuza Vodă, prezentându-i domnitorului un tablou veridic al lumii satului, „al abuzurilor şi fărădelegilor celor puternici la adresa ţărănimii oprimate“. A rămas cunoscut sub numele de „amicul ţăranilor“ – aşa cum scrie şi pe piatra sa funerară din Botoşani – , după ce a împărţit gratuit sătenilor moşia Gropiţa. Despre el, Mihail Kogălniceanu spunea, într-o şedinţă din 1887: „Un om care a jucat un rol însemnat în ţara aceasta, care a purtat un nume din cele mai mari din Moldova... Dimitrie Miclescu e o figură care va sta şi în istorie“.

Radu Miclescu, ultimul boier care trăieşte la moşie

Radu Alexandru Miclescu (82 de ani) este ultimul reprezentant al acestei familii de boieri. Trăieşte, asemenea vremurilor de altădată, în conacul strămoşilor săi, la Călineşti, departe de freamătul Capitalei şi de gălăgia politică şi poate e mai sănătos aşa. Radu Miclescu s-a ambiţionat să refacă, după '90, reşedinţa familiei, decorând-o cu obiecte de artă şi mobile Biedermeier moderne, completate, pe pereţi, de portretele strămoşilor săi. E poate printre puţinele case de boieri care n-au devenit casino-uri, restaurante, ci în care chiar se trăieşte ca în secolele trecute. Nu din extravaganţă, ci din nobleţe şi gratitudine faţă de înaintaşii săi. Pentru Radu Miclescu şi soţia sa, Miona – născută Flondor, descendentă din Iancu de Flondor, un mare boier şi patriot bucovinean – e modul firesc de a-şi arată respectul faţă de moştenirile primite şi faţă de frumuseţea artistică de odinioară. Şi e o dovadă vie a vremurilor când România era „mai normală“.

Casa de-acum e construită pe temeliile unei case mai vechi de apărare la 1711. În timp, pe teritoriul moşiei a fost ridicată biserica Sfântul Nicolae, după dorinţele logofătului Scarlat Miclescu, şi sfinţită de alt membru al familiei – mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu. Perioada de glorie a conacului de la Călineşti e legată de numele lui Jean Miclescu (1856-1920) şi al soţiei sale, Alina Cantacuzino – bunicii lui Radu Miclescu. Bunica lui s-a ocupat de decorarea conacului, care va amenaja cele două scări monumentale „a la francaise“ ale conacului, o va accesoriza cu tablouri impozante şi va completa impresionanta bibliotecă de peste 15.000 de volume cu altelele noi.

Conacul de la Călineşti după restaurare

Boieri în folosul comunităţii
Radu Miclescu este fiul lui Gheorghe Miclescu, ofiţer de aviaţie, comandantul Flotilei 1 Vânătoare pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, şi al Magdei Miclescu. A copilărit în această atmosferă selectă, primind o educaţie severă. A învăţat de mic că statutul pe care-l are înseamnă, întâi de toate, generozitate faţă de aproape şi muncă în folosul comunităţii. Îşi aminteşte, de pildă, de foametea după cel de-Al Doilea Război Mondial, când mama sa, împreună cu doamna Sturdza, au primit ajutoare suedeze şi au organizat o cantină la Călineşti pentru copiii din sat.

„Doi ani copiii din sat au avut două mese pe zi. Din partea noastră se dădea o ciorbă de fasole cu carne şi, de la suedezi, erau un fel de fulgi de ovăz şi nişte triunghiuri de brânză topită. Odată, am mâncat şi eu un triunghi şi mi-a plăcut foarte mult, aşa că am mai cerut. Atunci mama m-a certat şi mi-a spus că sunt pentru copiii care nu au ce mânca“, rememorează Radu Miclescu pentru „Weekend Adevărul“.

Vizitaţi de regi, boieri şi diplomaţi străini
Micleştii aveau legături strânse cu alte familii boiereşti, astfel că uşa moşiei lor era mereu deschisă pentru reprezentanţi ai protipendadei. Veneau la serate sau la vânătoare. Radu Miclescu povesteşte că adesea le treceau pragul casei principesa Maria, viitoarea regină a României, Petre Carp, care era cumnat cu bunicul său, Dimitrie A. Sturza, celălalt cumnat al lui Jean Miclescu. Îi vizitau şi boierii Cantacuzino, Rosetti, precum şi ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, ori cel al Italiei, Renatto Bova-Scoppa.

Conacul de la Călineşti de odinioară

Acest mod de viaţă aristocratic a fost întrerupt brutal odată cu instaurarea regimului comunist în România, care a adus cu sine exproprierea tuturor moşiilor, naţionalizarea conacelor şi arestarea boierimii. Pentru a nu fi arestat, Radu Miclescu – deşi avea 13 ani – a fost nevoit să părăsească vila de la Călineşti şi să fugă departe. De atunci, a început o veritabilă odisee în căutarea libertăţii.

Cum a scăpat de comunişti
„Când a venit naţionalizarea, întâmplător eram singur în conac. Noaptea m-a trezit nevasta primarului, care mi-a spus că şaua e deja pusă pe cal şi că trebuie să iau tot ce pot şi să fug. Am plecat noaptea călare, până la Hârlău. 60 de kilometri! Şi de acolo am ajuns la Iaşi, de unde am luat trenul spre Bucureşti. Nu ştiam nimic de părinţii mei, care erau în Bucureşti. Mi-era teamă, dar am reuşit să scap“, povesteşte boierul Miclescu.

Radu Miclescu alături de mama sa

A scăpat, dar nu pentru mult timp. La trei ani după ce fuge de la conac, în 1952, e arestat pentru un aşa-zis complot împotriva regimului comunist. Împreună cu alţi colegi de generaţie, Mihai Sturdza, Mărioara Cantacuzino, Ion Varlam, Grigore Ghica, Dan Florescu, ajunge în puşcărie. Avea 16 ani. În acelaşi timp, tatăl său, Gheorghe Miclescu e şi el arestat pentru „activitate împotriva statului“. Radu Miclescu îşi aminteşte că, la un moment dat, în timpul detenţiei la Ghencea, şi-a revăzut întâmplător tatăl. „A fost extrem de emoţionant, pentru că nu ştiam nimic unul de celălalt. Nu ştiam că şi el era în aceeaşi închisoare“, spune boierul care, însă, nu s-a bucurat prea mult de revederea tatălui, pentru că autorităţile i-au separat imediat după ce au descoperit că erau închişi în acelaşi loc.

Patru ani de închisoare şi nenumărate tragedii
După doi ani puşcărie, Radu Miclescu a fost eliberat, dar nu pentru multă vreme. A ajuns din nou în spatele gratiilor pentru alţi doi ani. În închisoare i-a cunoscut pe Corneliu Coposu, Ionel Pop şi pe pastorul Wurmbrandt, a căror companie făcea detenţia mai suportabilă. Au fost ani grei, cu interogări epuizante, care i-au şubrezit sănătatea. Când a ieşit din închisoare, Radu Miclescu a dat, acasă, peste o altă dramă: află de sinuciderea mamei sale. Multă vreme i-a fost ascuns acest episod, sub pretextul că este, şi ea, arestată.

Radu Miclescu povesteşte gestul mamei sale: „Când eram noi arestaţi, mama lucra la ambasada americană. A fost luată de pe strada şi au încercat să o forţeze să devină informatoare. A doua oară au şantajat-o, spunându-i că, dacă nu acceptă, eu şi tata vom fi trimişi în Siberia. Mama s-a speriat şi şi-a pus capăt zilelor. Nu am aflat de acest lucru decât după ce am ieşit din închisoare. Iar atunci, de teamă, cine-ştie, să nu fac vreo prostie, au încercat să-mi ascundă adevărul. Mi-au spus că era arestată“. La acest şir de tragedii, Radu Miclescu priveşte cu resemnare. „Comuniştii mi-au furat tinereţea“, spune el cu vocea sa gravă.

Conacul de la Călineşti, transformat în închisoare
În faţa acestor situaţii, pentru tânărul Radu Miclescu n-a mai rămas decât o singură şansă de supravieţuire: exilul. În 1973, reuşeşte să plece din ţară, stabilindu-se, împreună cu soţia sa, în Frankfurt, Germania. Încep totul de la zero, fără să aibă vreun sprijin, un mic comerţ de antichităţi care, în timp, se va dezvolta atât de mult, încât va deveni cel mai mare şi mai bun magazin de antichităţi din Frankfurt.

Radu Miclescu a locuit aproape 30 de ani în Germania, ţara care i-a oferit siguranţă şi un statut. După Revoluţie, în ianuarie, era înapoi în Bucureşti. S-a oprit în mijlocul manifestaţiilor din stradă şi, timp de patru ore, a fost parte din vocea asurzitoare a străzii. În cei 27 de ani, şi-a redobândit o parte din bunurile familiei. Conacul de la Călineşti fusese tranformat, în perioada comunistă, în închisoare şi apoi în CAP, însă boierul simţea că avea datoria morală faţă de înaintaşii săi de a-i reda splendoarea de altădată. A fost ajutat de arhitectul Şerban Sturdza, vărul său, care a coordonat lucrările de restaurare, trasformând-o, la loc, în singurul exemplu notabil de reşedinţă boierească readusă la viaţă de către foştii săi proprietari.

Casa Miclescu unde s-a filmat „Felix şi Otilia“ a ajuns o ruină

Pe la începutul secolului XX, pe Şoseaua Kiseleff la nr. 35-57, avocatul Jean Miclescu – bunicul lui Radu Miclescu – construia o casă în stil neoromânesc, în trend cu tendinţele vremii. Planurile construcţiei îi aparţineau lui Ion Mincu, urmând să aibă un tavan pictat de George Demetrescu Mirea. Casa, odată finalizată, a fost moştenită de fiul lui Jean, colonelul Radu Miclescu, care a locuit aici împreună cu soţia sa, Elsa Florescu. Din1948, actele casei au fost preluate de autorităţile comuniste.

Casa balurilor mondene
Radu Miclescu a fost elev al Şcolii Speciale Militare de la Saint-Cyr, din Franţa, urmând pregătirea militară la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti. A continuat cursurile de locotenent-colonel şi de colonel de la Versailles. În Primul Război Mondial a fost comandantul mai multor regimente, întorcându-se de pe front invalid. Comuniştii i-au tăiat pensia şi, astfel, colonelul n-a mai putut să-şi achite impozitul. A fost dat afară din casă, însă a refuzat să-şi părăsească locuinţa. N-a fost avacuat, dar i s-a dat voie să locuiască într-o debară, în subsolul casei, acolo unde a şi murit, 40 de ani mai târziu.

Secvenţă din filmul „Felix şi Otilia“, filmat în Casa Miclescu

În perioada antebelică şi apoi şi în cea interbelică vila Miclescu de pe Kiseleff era unul dintre dintre cele mai mondene locuri ale Bucureştiului. Se organizau baluri elegante şi întâlniri săptămânale ale aristocraţiei. După 1948, clădirea a trecut în proprietatea ICRAL (Întreprinderea de Construcţii, Reparaţii şi Administrare Locativă). A fost ulterior închirată de Uniunea Artiştilor Plastici, care a oferit-o pictorului maghiar socialist Ştefan Szönyi. Fiica lui, Julieta, a devenit o actriţă cunoscută pentru rolurile jucate în „Toate pânzele sus“ şi, mai târziu, în „Felix şi Otilia“. De altfel, acţiunea din filmul inspirat din romanul lui George Călinescu, „Enigma Otiliei“ a fost filmată în casa Miclescu de pe Kiseleff.

Colonelul Radu Miclescu în faţa casei sale

Charles de Gaulle a venit în vizită
Radu Florescu, nepotul lui Radu Miclescu, scria, în articolul „Ceauşescu şi colonelul Miclescu“, că în vizita făcută de preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, în România, în 1968, una dintre recepţiile-cheie a avut loc în casa de pe Kiseleff. Radu Miclescu fusese ajutor de ataşat militar la Paris şi apropiat cu de Gaulle la Şcoala militară de la St. Cyr. „Pe când Ceauşescu vorbea cu de Gaulle, încercând să-i răspundă cu greu în româna lui semi-literată, printr-un trăducător, unchiul meu –  cu aplombul lui şi cu limba franceză pe care o stăpânea la perfecţie –, i s-a adresat generalului de Gaulle, care l-a recunoscut. Ei au vorbit un timp oarecare despre lucruri noi şi vechi. Pentru Ceauşescu, suspicios mereu, episodul a fost cel puţin neplăcut“, povestea Radu Florescu.

După Revoluţie, clădirea a fost cumpărată  de la Radu Miclescu – fiind moştenitorul ei – de fostul antrenor al Stelei, Dumitru (Ţiţi) Dimitriu, şi de Ilarian Puşcoci, care n-au fost interesaţi de valoarea patrimonială a casei. Vila a fost lăsată să se autodemoleze, pentru că, fiind înscrisă pe lista monument de interes local, legea nu permite demolarea. Mai mulţi reprezentanţi ai Ministerului Culturii şi activişti au atras atenţia asupra destinului tragic al clădirii, care astăzi a ajuns o ruină. În lipsa unei decizii definitive, buruienile continuă să crească în mijlocul camerelor, iar amatorii de graffiti mâzgălesc peste tot acoperind capodoperele pictorul ui Mirea din Casa Miclescu.