Secretele dansatoarei-spion Mata Hari

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am frământat până la fetişizare substantivul globalizare încât ni s-a creat impresia că reprezintă creaţia epocii noastre. Ne închipuim lumea bunicilor şi străbunicilor noştri de acum un secol drept rama unui peisaj imobil în care poziţia socială, geografia sau naţionalitatea fixau rutina vieţii din leagăn şi până la moarte.

Departe de o asemenea reconstituire a trecutului, ni se dovedeşte că lumea s-a globalizat cu mult înainte, iar Estul şi Vestul s-au unit în numeroase ocazii, dincolo de ceea ce spunea Rudyard Kiplin: West is West and East is East. Never the twin shall meet.

La un secol distanţă de izbucnirea Primei conflagraţii mondiale, când dinamica prezentului nu pare foarte diferită de ceea ce se întâmpla atunci, găsim numeroase puncte comune cu care să toastăm centenarul lui 1914. Una dintre acele poveşti care astăzi face deliciul literaturii beletristice de alcov, dar care atunci era parte a dramei politice, este biografia lui Mata Hari. Devenită arhetip pentru femeia fatală, figură emblematică a agentului dublu, Getruide Margaretha Zeele, pe numele său adevărat, a venit pe lume pe 7 august 1876 în localitatea Leewarden din Olanda. Era cea mai mare fiică dintr-o familie de patru fraţi a vânzătorului Adam Zeele (1840-1910) şi a primei soţii a acestuia: Antje van der Meulen. După o perioadă de prosperitate financiară care îi permite lui Zeele să ofere familiei şi, în speţă, fiicei sale o copilărie îndestulată şi educaţie, bancruta contribuie la eşecul mariajului său şi la înstrăinarea rudelor. Tatăl se recăsătoreşte, iar tânăra Margaretha ajunge la un unchi. Următorul capitol din viaţa ei, intriga evenimentelor de mai târziu, este mariajul cu ofiţerul scoţian Rudolf John MacLeod (1895-1907). Întâlnirea dintre cei doi a avut loc în urma unui anunţ marital din ziar dat de acesta. La scurt timp după cununie, cei doi au plecat şi s-au stabilit în Java, pe atunci parte a Indiilor olandeze. Căsnicia nu avea să fie una fericită, ea recapitulând la nivel redus relaţiile dintre stăpânii europeni şi supuşii lor din colonii. Diferenţa de vârstă – 20 de ani – precum şi eşecurile în carieră ale lui MacLeod vor avea repercusiuni asupra tinerei soţii sub forma bătăilor, jignirilor şi brutalizărilor. Acestora li se mai adaugă drama decesului celor doi copii ai cuplului.

În 1902 Macleozii se întorc în Olanda, unde Margaretha cere divorţul, fără a i se acorda însă. Acesta se va finaliza de-abia în 1906, când Rudolf John l-a cerut la rândul său, iar tribunalul s-a conformat graţie statutului său de ofiţer.

Ruinele mariajului oricum nefericit se împletesc cu reinventarea, iar Margaretha Gertruide se apropie tot mai mult de lumea dansului de salon. Anii petrecuţi în Orient, pe Java, o fac martora ritualurilor hinduse pe care le va transpune mai târziu în dansurile sale. Concertează pentru prima oară într-un music hall în octombrie 1903 la Paris, dar adevăratul debut, cel care face realmente senzaţie, are loc doi ani mai târziu, la Muzeul Guimet. [p. 38] Ȋncepând cu acel episod, lumea vorbeşte despre Mata Hari (pasărea din zori/ ochiul din zori- traducere din malayană), numele unei dansatoare misterioase provenite din acel Orient îndepărtat pe care cultura de masă europeană o descoperă. Etichetei i se adaugă o poveste pe măsură: aceea a unei preotese sau dansatoare mistice de la templul Borobudur din Indonezia. Nu era nici pe departe ceva unic, numeroase artiste din branşe epatând biografii false, împestriţate, care să menţină fidelitatea publicului spectator. [pp.40-41]

Faima ei creşte şi se concretizează într-o meserie timp de mai mulţi ani, până aproape de finele decadei (1903-1910). Deja la începutul Primului Război Mondial talentele sale de dansatoare nu prea mai erau căutate. Ochiul organizatorilor de spectacole o găsea trecută, iar specialiştii nu o vedeau ca pe o profesionistă, ci ca pe o amatoare care ştia să se vândă foarte bine. Dar deja pe atunci Mata Hari era solicitată pentru talentele sale de curtezană.

Cel de-al doilea climax din viaţa ei, căruia de altfel îi şi datorează nemurirea, este izbucnirea Marii Conflagraţii. Cunoscută prin toată Europa, Mata Hari se trezeşte instrumentalizată atât de serviciile secrete germane, cât şi de cele franceze. Prinsă şi dusă în faţa unui tribunal francez, este executată pe 15 octombrie 1917, la vârsta de doar 41 de ani.

Ficţiunea originii indiene

Cartea recenzată, a scriitorului de origine nicaraguană, Enrique Gomez Carrillo (1873-1927), face la rându-i parte din istoria acelor timpuri. El însuşi un personaj care ar merita o recenzie amplă (scriitor-călător, diplomat, critic literar şi playboy), Gomez Carrillo simte nevoia de a scrie cartea pentru a înlătura acuzaţia cum că el ar fi dat-o pe presupusa spioană pe mâna autorităţilor franceze şi, indirect, că ar fi dus-o ȋn faţa plutonului de execuţie. În orice caz, indiferent că avem de-a face cu un act de spălare a reputaţiei sau cu un prilej pentru a-şi face reclamă pe seama unui alt personaj celebru, ni se prezintă un pastel în culori peste litografia rece, seacă, ce a fost creionată mai sus. Portretul se intensifică cu ajutorul terţilor, precum şi al jurnalului dansatoarei. Avem de-a face cu o viaţă multiplă. Ȋn faţa familiei, Margaretha întreţine prin scrisori imaginea unei vieţi pudice, de soţie loială, dar maltratată, în timp ce pentru lumea saloanelor pariziene se ticluieşte cu totul altceva:

Noua ei poveste nu avea nimic de-a face cu burghezia. Era o poveste, o poveste din o  mie şi una de nopţi, o poveste învăluită în albastru, aur şi purpură, în care imaginile cele mai ciudate se legănau în ritmul muzicii exotice.

Eu, spunea, m-am născut în sudul Indiei, pe ţărmul Malabar, într-un oraş sfânt care se numeşte Jaffuapatam, în sânul unei familii din neamul sfânt al brahmanilor. Tatăl meu, Suprachetty, datorită spiritului său caritativ şi milor, era numit Assirvadam, ceea ce înseamnă Binecuvântarea lui Dumnezeu. Mama, baiaderă slăvită din templul lui Kanda Swany, a murit la paisprezece ani, chiar în ziua în care m-a născut. După ce i-au ars trupul neinsufleţit, preoţii m-au adoptat şi mi-au pus numele Mata Hari, ceea ce înseamnă Pupilă a zorilor. Apoi, când m-am putut să fac primii paşi, m-au închis în marea curte interioară subterană a pagodei ui Shiva, ca să învăţ, calcând pe urmele mamei, sfintele rituri ale dansului. [pp.45-46]

Şi până la urmă, unde trebuie localizată adevărata sa identitate?

Ceea ce ne propune Carrillo nu este un portret, cel puţin nu unul rezumat ca într-un dosar de angajare, ci o călătorie de descoperire.

În primul rând, este aspectul fizic. Cel care dă o simplă căutare pe internet va vedea pozele devenite deja clasice, cu profilul porţelanat al femeii. Frumuseţea sa brunetă într-o Olandă populată de oameni blonzi; ochii negri, misterioşi creau un contrast cu peisajul obişnuit şi puteau susţine ficţiunea originii orientale, indiene. Mai târziu în viaţă însă, când trăsăturile ei devin tot mai mature, mai conturate, verdictul contemporanilor nu pare deloc uniform:

Adevărul, şopteşte doctorul Bralez, adevărul din punctul meu de vedere, adevărul în ceea ce priveşte gustul meu, este că Mata chiar era ceea ce în franceză se numeşte une belle femme, o femeie adevărată, o fată graţioasă şi elegantă, atrăgătoare. Cu decolteurile ei înţelepte şi cu eleganţa ei ciudată, provoca negreşit o senzaţie profundă în saloanele europene, în care doamnele cosmopolite se extaziau respirând parfumul desfrâului care emana din întregul ei trup. Dar nu era o femeie drăguţă, nici o femeie frumoasă. Trăsăturile ei erau lipsite de fineţe. Era ceva animalic în buzele ei, în mandibulele ei, în pomeţii ei. Pielea ei închisă la culoare părea întotdeauna unsă cu ulei sau acoperită de sudoare. .. Doar braţele şi ochii ei se dovedeau frumoşi, de o frumuseţe absolută. Cei care susţin că a avut cele mai frumoae braţe din lume nu exagerează. Iar ochii ei, ochii ei magnetici şi enigmatici, schimbători şi catifelaţi, imperioşi şi rugători, melancolici şi copilăroşi, ochii ei teribili în ale căror limfe se înecaseră atâtea suflete, meritau şi eu adoraţiile a căror ţintă erau. [pp.165-166]

Era foarte sensibilă la nenorocile celor din jur

Nici caracterul ei nu ne oferă un tablou mai static, ci se limpezeşte în mai multe aspecte. Două sunt limitele care ne vorbesc despre felul de a fi al spioanei-dansatoare: viaţa de zi cu zi şi conduita în faţa tribunalului de război care o va condamna la moarte prin împuşcare.

Cultura populară a reţinut-o ca pe o fiinţă senzuală, dezinvoltă, iubitoare de lux şi fără mari griji morale. Imaginii astfel realizate de la distanţă i se cere un tablou mai nuanţat. Reconstituirea psihicului defunctei aşa cum a încercat Gomez Carrillo din însumarea mai multor mărturii relevă o fiinţă teatrală în public, dar conştientă de sine şi de faptul că arta seducţiei nu se reduce la goliciunea fizică. Dimpotrivă:

Nimic din ea nu te duce cu gândul la păpuşa voluptuoasă cu care bărbaţii se distrează o noapte sau o săptămână. [...] Nimic din ea nu este făcut în mod inconştient, nici râsetele, nici lacrimile, nici vicleniile, nici lâncezirea, nici ţipetele sălbatice de plăcere. [p.64]

Arta seducţiei şi-o dezvoltase prin lecturi îndelungi, după cum demonstrează sublinierile şi comentariile de pe paginile cărţilor sale, aşa cum au fost recuperate de la hotelul din Neuilly-sur-Seine după ce ea fugise. [p.67] Biblioteca sa aduna laolaltă peste o sută de traduceri în germană, engleză, franceză şi olandeză a scrierilor sanscrite despre erotism.

Ceea ce pare să fi impresionat în orientalismul său nu era fidelitatea cu care reda ritualurile hinduse, cât mai degrabă punerea lor în scenă, mai ales că: Teama notelor false de exotism religios nu o împiedică niciodată în ceea ce priveşte proiectele sale. Erudiţia ei este întortocheată şi teologia ei, confuză. Se vede că tot ce a învăţat a fost din lecturile sal haotice, unicul ei scop fiind acela de a profita de aceste învăţăminte din punct de vedere scenic. [p.82]

Altminteri, fiinţa ei denotă un siaj întâlnit şi la alţi oameni, în speţă femei căutate: vanitate dublată de generozitate.

Fără îndoială, cu cei care, considerând-o un obiect de lux, aspirau să-i obţină favorurile, trebuie să se fi purtat ca o aşa numită femeie de pradă. Dar în acelaşi timp trebuie să observăm şi generozitatea cu care împărţea printre cei care o înconjurau o parte din bogăţiile sale. [p.84]

Era foarte bună, era foarte sensibilă la nenorocile celor din jur.“ Astfel se exprimă foştii ei servitori. Şi amanţii ei, cu toate că au fost victimele pefidiilor sale, se văd obligaţi să recunoască faptul că era o femeie cu multe calităţi, sinceră, nobilă cu un caracter puţin ciudat, aspru şi schimbător; dar întotdeauna în stare să ofere tandreţe şi afecţiune. [p.93]

Mai târziu, după ce a fost prinsă şi deferită justiţiei franceze, i s-a mai oferit un prilej pentru a-şi dezvălui caracterul. Dacă iniţial încearcă să îmbuneze completul de judecată declarându-şi simpatia şi afecţiunea pentru soldaţi, odată cu conştientizarea drumului ireversibil către plutonul de execuţie, manifestă o candoare ieşită din comun. [pp.149-175]

Curtezană de vocaţie

A fost sau nu vinovată Mata Hari? Iată paranteza sub care şi-a trăit posteritatea. Gomez Carrillo nu are îndoieli asupra vinovăţiei sale. Filmul omonim din 1985 cu Sylvia Kristel şi Christopher Cazenove încearcă să o exonereze: amantă prin vocaţie care ajunge, dincolo de voinţa ei, să fie pionul serviciilor secrete franceze şi germane, când pe ea nu o interesează decât tandreţurile ofiţelor chipeşi care îi ies ȋn cale, indiferent de naţionalitatea lor. În cele din urmă, realizând că serviciile secrete germane vor să arunce în aer o catedrală unde ar fi luat parte la slujbă elita politică a Franţei, ea încearcă şi reuşeşte să dejoace planul, dar sfârşeşte ca ţap ispăşitor.

Un alt documentar, mai aproape de zilele noastre, conchide, într-un diapazon ironic, cum că singura ţară pentru care a spionat cu adevărat a fost chiar Franţa, cea care o va şi condamna:

Sigur, discuţia continuă. Cei înamoraţi de personaj îi vor căuta probabil circumstanţe atenuante; juriştii se vor interesa de întretăierea dintre dreptul războiului şi cel civil internaţional (completul de judecată era francez, dar acuzata era cetăţean al Olandei) şamd.

Ce mi se pare interesant nu este disputa din jurul vinei sale, cât relevanţa vieţii pe care a dus-o pentru oamenii timpului nostru. Mata Hari adună drama unei persoane pentru care nu există noţiunea acasă, atât în sens fizic, cât şi psihic. Nu există nici fixitate şi nici identitate. Condamnată mereu la acţiune de către propria vocaţie (cea de curtezană), cât şi de împrejurările exterioare, Margaretha Gertruida Zeele rămâne o devoratoare/consumatoare de realitate.

Pe vremea aceea frontierele nu existau decât pe hărţi. Şi pentru mine, fiinţă nomadă şi cosmopolită, existau mai puţin decât pentru oricine altcineva. [p.139]

Este confesiunea sa atât de străină pentru peregrinul globalizat mereu în căutarea unui sens, unui loc de muncă, a unui spaţiu de care să aparţină.

Nu în ultimul rând, o carte nu este doar conţinut, ci este şi formă. Sau altfel spus, conţinutul său este făcut accesibil de cei responsabili cu forma, adică de munca redactorilor, editorilor, traducătorilor şamd. Din păcate, numeroase cărţi aduse în faţa publicului nu beneficiază de o ediţie critică ori prefeţe corespunzătoare care să ȋncadreze textul în context pentru cititor.

Aşadar, trebuie semnalat că această carte mică, uşor de parcurs în tren sau înaintea unui examen (cazul meu) poate că este o lectură uşoară, dar nu întotdeauna şi clară. Pentru cel care posedă o experienţă, fie şi modică în traducere, stilul beletristic al lui Enrique Gomez Carrillo nu organizează foarte bine naraţiunea, apelând astfel mai mult la partea sensibilă decât la acea raţională a cititorului. De aceea traducerea din limba spaniolă şi notele explicative ale Elenei-Anca Coman se dovedesc salutare în acest sens.

Restul rămâne să-l descoperiţi dumneavoastră.


Enrique Gomez Carillo, Mata Hari. Misterele dansatoarei-spion, Editura Orizonturi, traducere din limba spaniolă şi note de Elena-Anca Coman, Bucureşti, 2014, 240 de pagini

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite