Scrisori care aşteaptă de 100 de ani să le citim

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Pagini din volumul "Scrisori de pe front", de Mirela Florian
Pagini din volumul "Scrisori de pe front", de Mirela Florian

„Primeşte această mică epistolă de la mine, dulce soră, prin care vei şti şi despre mine, al dumitale dorit frate Augustin, că până la facerea acestei mici epistole, mă aflu mai uşor, mulţam bunului Dumnezău, că pe unde sunt puşcat sunt mai vindecat, numai ciontul nu-i aşezat cum trebe încă, da nu mă mai doare aşe rău“. Aşa începe o scrisoare pe care un anume Augustin o trimite acasă de pe front, dintr-un spital din Cehia, pe 11 septembrie 1915.

Primul Război Mondial. Cu faţa lui de noroaie nesfârşite şi de sânge, de oase rupte ca paiele, de capete desprinse senin. Marele Război, care toacă în malaxorul lui, fără să facă diferenţe, oameni de toate vârstele, de toate profesiile, oameni de toate naţiile, un clişeu al morţii universale, acceptată, înţeleasă. Supravieţuitorii se ridică, merg mai departe, scriu scrisori către iubite, către mame sau fraţi, povestesc fără ură lumea crudă care-i înconjoară, încorporând moartea în viaţă, cerând să afle dacă pământul a fost semănat, dacă vitele au destulă mâncare, dacă vecinii sunt bine şi dacă a mai plouat în ultima perioadă.

Pentru toţi cei curioşi să descopere o faţă concretă a Primului Război Mondial, acum există volumul „Scrisori de pe front“ (Mirela Florian, Editura Martor, Muzeul Naţional al Ţăranului Român). E o imagine reconstituită din scrisorile de pe front ale soldaţilor (majoritatea români, dar nu numai), din jurnale şi însemnări, din memoriile preoţilor militari sau din mărturii ale prizonierilor. Cartea, cu o prefaţă semnată de scriitorul Filip Florian, nu propune, teorii, ideologii, nu împarte vini, ci doar invită cititorul într-o zonă puţin (spre deloc) cunoscută până acum: memoria strămoşilor noştri, care au cunoscut atât de intim războiul. 


Pagini din volumui „Scrisori de pe front“, de Mirela Florian

imagini din volumul scrisori de pe front de mirela florian

Volumul, publicat în excelente condiţii de editare, conţine imagini de colecţie de pe front, din diferite arhive, dar şi fotografii ale paginilor pe care au fost redactate memoriile/jurnalele, cu extraordinare şi înduioşătoare caligrafii care au străbătut timpul mult după dispariţia celor care le-au scris. Un adevărat manual de istorie, aşa cum toate ar trebui să fie, cartea, pusă la punct în urma unei munci enorme de echipă, de documentare, transcriere şi traducere, aduce lumina reflectorului nu asupra memoriilor marilor politicieni sau istorici ai vremii, ci chiar în sufletul celor din linia întâi.

Nu frica de moarte răzbate din rândurile lor (ba chiar aş spune că acest tip de frică pur şi simplu pare să lipsească), ci adevărata condiţie a soldatului român din Marele Război, micile temeri, durerea de a nu-i mai vedea pe cei dragi, speranţele de azi până mâine, marile dezamăgiri, feluri de a privi sensul luptei, rostul dispariţiei de dragul unui concept. Detaliile care construiesc adevărul.

După cum explică şi autoarea Mirela Florian, „mărunţişurile au o prezenţă stăruitoare în aceste texte. Puse laolaltă şi atât de pregnant în derularea lor, ele fac etapele, anotimpurile şi întregul Mare Război. Spre exemplu, este uimitor cât de mult s-a modificat în o sută de ani raportarea noastră, a oamenilor, la pâine, la alimentul acesta primar, vital. Diferenţa dintre a avea şi a nu avea o bucată de pâine în raniţă sau în haina de prizonier era esenţială pentru acei bărbaţi. Ea le asigura traiul, un soi de pace interioară, speranţa în ziua de mâine, deci supravieţuirea“.

imagini din volumul scrisori de pe front de mirela florian

Scrisoarea lui Augustin către sora lui se încheie astfel: „Dulce măicuţă, fă ceva şi-mi scrie carte să mai ştiu cum trăieşti, că sunt supărat rău, sunt aice în spital şi sunt bolnav şi nu ştiu, acasă mai am pe cineva ori ba? Aş dori să ştiu despre dumneata, să ştiu ce mai faci. Amu voie bună la toţi ai mei“.

Eu, una, la terminarea lecturării cărţii m-am simţit ca şi când cineva mi-a scris o epistolă cu 100 de ani în urmă şi scrisoarea, pierdută cumva, a ajuns la mine abia acum. Cred că pătrunderea în gândurile acestor oameni e necesară pentru ca noi, cei din 2018, să înţelegem cine suntem.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.

INTERVIU Mirela Florian, autoarea volumului „Scrisori de pe front“: „Cred că le datorăm ceva acelora care au trăit sau au murit în urmă cu o sută de ani“

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite