Revoluţia la Jirlău

Mare lucru din copilărie nu-mi mai amintesc; dar, curioasă treabă, despre Revoluţie mi-au rămas destule în minte. Revoluţia de la Jirlău, să ne înţelegem, nu cea de la televizor; revoluţia dintr-un sat din judeţul Brăila.

Să fi fost pe 21 decembrie, ziua cu mitingul, când a venit tanti Nuţa, vecina de la colţ, îngrijorată, să-i povestească mamei: „Doamnă, Grigoraş e la Bucureşti...”. Grigoraş, fiul. O fi fost militar în termen, asta nu mai ştiu. Dar ştiu – şi asta încă bine – cum nenea Mitu, tatăl unei prietene, aşezase un capac din scânduri peste fântâna din gospodăria lui; şi, pentru că nu era suficient, pusese şi o bucată de nailon deasupra, pe care o înfăşura de zor cu o sârmă. Fântâna era în curte, nu la stradă, dar asta nu era o pavăză suficientă în calea teroriştilor care se grăbeau să vină şi să otrăvească apa din sat. Şi tot din motive de terorişti, cred, ne-a controlat portbagajul maşinii un vecin cu o puşcă, la intrarea în Jirlău, pe 25 decembrie. Tăiaserăm porcul într-un sat din apropiere, la mamaia şi tataia, şi ne întorceam acasă. Era sfârşitul unei zile din care-mi amintesc aşteptarea. Şi ceva de genul: „gata, a murit”. Şi, la sfârşitul zilei, controlul făcut de patrula cu puşcă, la intrarea în sat. Nu ştiu dacă am văzut puşca, dar ştiu că exista. Iar în portbagaj aveam jumătate de porc. S-a verificat.

Cred, însă, că m-am speriat de-a binelea în noaptea în care revoluţionarii satului au înfipt steagul cu stema decupată la noi în curte, în omul nostru de zăpadă uriaş. Ninsese abundent la Jirlău în iarna cu pricina, iar frate-miu şi nişte vecini de vârsta lui construiseră un monstru de om de zăpadă, cu schelet din crengi uscate, solid, impresionant. Şi nu mai ştiu în ce noapte a fost asta, dar cu gălăgie şi cu toate cele, omul nostru de zăpadă a primit un accesoriu suplimentar – steagul de care vă povestesc. Atunci n-am înţeles nimic. Acum aflu că era un soi de semn: oamenii din sat voiau să-l pună pe tata primar. Mă rog, tata n-a candidat la primărie, dar steagul îl mai am şi-acum.

Să fi fost pe la finalul lui decembrie sau poate deja în ianuarie ’90, când, trecând spre şcoală, am văzut un om din sat scriind tacticos, cu majuscule şi cu vopsea neagră, „Jos comunizmul” pe faţada unuia dintre cele două blocuri din Jirlău. Lozinca îmi sărea în fiecare dimineaţă în ochi, iar „comunizmul” acela era aproape deranjant, dar nu-mi aduc aminte dac-am întrebat ce era cu „z”-ul care făcea cuvântul atât de dur şi de nelalocul lui. Mi-amintesc apoi nebunia cu înfrăţirea satelor, cu nu ştiu ce ajutoare constând în manuale din Franţa, dar şi zvonurile pe care le dădeam mai departe noi, copiii, după ce ne spusese o nepoată a nu ştiu cui, care venea de la Bucureşti, de salamul făcut din carne de om, în care s-au găsit unghii. Toate cele de mai sus intră, în cazul meu, sub pălăria „Revoluţiei”. Din asta e alcătuit cuvântul, dacă stau bine să mă gândesc; din amintirile şi fricile mele, din întrebările momentului. Aveam 8 ani şi aşa am trăit eu sfârşitul „comunizmului”.