Raporturile dintre istorie şi diplomaţie într-un interviu cu ambasadorul Dumitru Preda

Despre ce înseamnă diplomaţia, cât de importantă e istoria în pregătirea diplomatului, în devenirea sa şi în evoluţia unei cariere de succes, care sunt unele din liniile directoare în evoluţia relaţiilor internaţionale actuale, a avut deosebita amabilitate să ne răspundă ambasadorul Dumitru Preda, profesor universitar, viaţa sa implicând o certă vocaţie dublată de o bogată  şi variată activitate, deopotrivă ca istoric şi diplomat.

Mihaela Toader – Domnule Dumitru Preda, mă bucur că avem ocazia să ne întâlnim din nou, după ceva timp, de când v-aţi întors în ţară şi vă mulţumesc că aţi acceptat să răspundeţi câtorva întrebări în cadrul unui scurt interviu. Deoarece sunteţi  istoric şi diplomat, ne puteţi spune care sunt raporturile dintre diplomaţie şi istorie sau poziţionarea dintre istorie şi diplomaţie? Cât v-a ajutat istoria în diplomaţie şi invers?

Dumitru Preda – Da, o întrebare subtilă. Un diplomat, un bun profesionist se extrage din câteva categorii, cum ar fi: absolvent de drept, istorie, ştiinţe politice, mai recent ştiinţe economice, dar şi alte specializări. Dar, indiferent dacă sunt sau nu mai îndepărtate, să zicem, de această formaţiune de regulă umanistă, orice diplomat care se respectă e important să apeleze la istorie şi să aibă cunoştinţe serioase atât asupra istoriei ţării lui, cât şi a relaţiilor cu zona sau ţările în care îşi desfăşoară activitatea. Fără aceste cunoştinţe, fără o educaţie serioasă şi o anume capacitate creativă şi de inovaţie, care să includă, totodată, analiza diverselor informaţii, date de la cele fizico-geografice până la cele sociale, despre populaţie, parcursul istoric, cultura şi religia, tradiţiile şi obiceiurile ţărilor şi popoarelor respective, psihologia lor, el rămâne un simplu spectator; şi chiar dacă are intuiţie nu poate să obţină decât nişte rezultate, dar nu de lungă durată.

Ambasador Dumitru Preda şi Mihaela Toader, noiembrie 2017 FOTO Mihaela Toader Arhivă personală

 Este experienţa mea atât ca istoric, cât şi ca diplomat, dublate mereu de cea de profesor, inclusiv la fosta Academie Diplomatică, azi dispărută, în care, întotdeauna, am căutat să utilizez şi să amplific cunoştinţele mele de istorie, să le adâncesc în problemele şi zonele în care mi-am desfăşurat activitatea. Acestea m-au ghidat şi mi-au dat acel barometru necesar îndeplinirii cu responsabilitate şi eficienţă a îndatoririlor ce decurg din această calitate de înalt funcţionar al statului meu. În acelaşi timp, tot ca o caracteristică, atunci când ştiam că voi avea în faţă o serie de interlocutori în timpul dialogului sau al negocierilor purtate, m-am străduit să fiu cât mai bine informat cu privire la formaţiunea şi cariera acestora, ce preocupări şi subiecte de interes ar putea avea pentru a ajunge la o armonizare a dialogului şi la concluzii constructive. Diplomaţia este nu numai o profesiune aparte, care cere, aşa cum am subliniat, o pregătire continuă şi serioasă, o disciplină de fier a muncii, dar este şi o artă, dublată de un har al comunicării, de fler, răbdare şi un real devotament faţă de Ţara ta.

Mihaela Toader – Să înţeleg că istoria v-a ajutat în diplomaţie!

Dumitru Preda – Enorm de mult. Mi-a deschis orizonturi, mi-a deschis paliere de dialog, pentru că un diplomat nu are legături numai cu lumea strict politică sau diplomatică, ci dispune de contacte cu o lume mult mai diversă; iar în acest cadru diplomaţia culturală este fundamentală pentru o diplomaţie de succes.

Mihaela Toader – Mircea Maliţa spunea la un moment, de fapt are şi o carte care se intitulează Istoria prin ochii diplomatului, că diplomatul vede mai mult decât un istoric.

Dumitru Preda – Pe profesorul Maliţa mi-l amintesc de pe vremea când venea la Facultatea de Istorie (e vorba de începutul anilor ’70 ai secolului trecut), lansând acele formidabile idei de a gândi faptele istorice în nişte ecuaţii şi paradigme care pentru început ne-au şocat, dar care ne-au îndemnat la a gândi creator. Să nu uităm că Domnia-sa a avut o lungă activitate şi în diplomaţie. Cărţile, discuţiile cu Profesorul, simpla lui prezenţă la diverse activităţi au fost pentru mine o sursă de inspiraţie şi de-a lungul anilor, mai ales după ce am trecut din cercetare în diplomaţie, am avut mai multe ocazii să discut cu Domnia-sa despre cum trebuie să se raporteze istoricul-diplomat faţă de problemele specifice activităţii de diplomat. Astfel, ca diplomat de carieră, graţie colocviilor cu numeroşi colegi de temeinică formaţie şi erudiţie, cu experienţă atât la nivel bilateral, cât şi în organisme internaţionale, am beneficiat de foarte multe lecţii de unde am tras numeroase şi utile învăţăminte pentru propria activitate. Iar anii când am reorganizat serviciul arhivelor diplomatice şi am parcurs citind zeci de mii de file, iniţiind şi seriile de documente diplomatice (Relaţii bilaterale, Eveniment, Memorii. Biografii diplomatice), au consolidat, prin exemplele înaintaşilor, formaţiunea mea. De altfel, o calitate specială a unui diplomat este nu numai de a observa mediul în care îşi desfăşoară activitatea, ci de a inova, de a construi, pornind de la o serie de priorităţi ale politicii guvernului său, în spaţiul în care îşi desfăşoară activitatea, atunci când eşti în relaţii bilaterale, deci un diplomat reprezentând ţara într-o altă ţară, sau când îţi reprezinţi ţara la organismele internaţionale.

15 decembrie 2016, Bucuresti, CNR Gala aniversara Romania -UNESCO 60 de ani – Ambasador DUMITRU PREDA primind distinctia aniversara inmanata de Prof.univ.Ani Matei, SG-CNR-UNESCO, FOTO Arhiva personală.

Aş putea să mai precizez că am avut şansa să lucrez peste cinci ani la UNESCO şi să observ că această organizaţie, considerată mult timp, şi la noi în ţară, o simplă organizaţie culturală, avea, de fapt are conexiuni politice mult mai profunde în toate regiunile globului. Am făcut această precizare, acum când SUA au anunţat oficial că vor părăsi această organizaţie. Israelul, de asemenea. Consider că este un gest pripit, o greşeală de moment, dar sunt state independente şi mari contributoare la această organizaţie universală pentru educaţie, cultură şi ştiinţă şi decizia le aparţine. E însă un subiect pe care poate îl vom discuta altădată. Însă, fără îndoială trebuie extrase nişte învăţăminte de aici, pentru că eram în Consiliul Executiv când Statele Unite reveneau în UNESCO, în 2003, după o altă absenţă şi încă păstrez în memorie declaraţia lor oficială de atunci.

Mihaela Toader – Diplomaţia românească, prin reprezentanţii săi, a depus candidatura României pentru un loc nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU. Ce semnificaţii are pentru România această candidatură? Ce şanse de reuşită are ţara noastră în această conjunctură politico-diplomatică?

Dumitru Preda – Aţi legat întrebarea de ceea ce vă spuneam mai devreme, privind specificul şi importanţa muncii într-o organizaţie internaţională. După cum se ştie, la sfârşitul anului 1955, România a fost primită în ONU la distanţă de un deceniu de la constituirea acesteia. A fost un efort deosebit ţinând seama că România se afla sub control sovietic şi avea puţine posibilităţi de a se exprima neîngrădit, potrivit propriilor interese. Intrarea României în Organizaţia Naţiunilor Unite a deschis, pe de o parte, o uşă mai largă spre dialog şi cu alte state având regimuri politice şi ideologii diferite. Şi acest lucru se observă imediat, în anii 1956, 1957, 1958 sau 1961 când România are deja o serie de iniţiative constructive pentru pacea şi ccoperarea internaţională. Din păcate s-a scris prea puţin şi tendenţios asupra acestor aspecte de politică externă. În 1962, ţara noastră era primită pentru prima dată, ca membru nepermanent, în Consiliul de Securitate, în condiţiile geo-politice specifice perioadei Războiului Rece. La un anumit interval se acorda un astfel de loc de membru nepermanent şi pentru, cum să zicea atunci, „ţările din Est”, ce desemna, de fapt, o anume catalogare politică a respectivelor state socialiste din epocă. De altfel, România, am spus la conferinţe diverse şi o repet, este un stat central-european. Şi aşa ar trebui înţeles şi acţionat. Paralela 45 trece pe la noi şi nu în altă parte. Apoi, România a mai fost în acest Consiliu de Securitate ONU în momentul de apogeu al politicii externe din perioada regimului Ceauşescu, în anul 1976. De asemenea, merită menţionată contribuţia deosebită pe care a avut-o România la Conferinţa de Securitate şi Cooperare Europeană (1971-1975) şi deschiderea pe care ea a avut-o, în deceniile şapte şi opt din secolul trecut, către statele şi problemele din Africa, America Latină şi Asia. Ulterior, noua candidatură a fost o acţiune care începuse înainte de 1989, dar care s-a materializat în 1990-1991, pe fondul ecoului extraordinar pe care l-au avut evenimentele din decembrie 1989. În acei primi ani de după radicala schimbare politică, România, însă, nu îşi definitivase priorităţile, nu îşi definise nici noile orientări, deci era în căutare. Mai târziu, putem vorbim de anii 2004-2005, când am ocupat din nou un loc ca membru nepermanent în Consiliul de Securitate, înregistrăm o etapă superioară, când deja construiam noua politica externă pe drumuri care se bucurau de un consens intern cvasi-general. În prezent candidatura noastră se înscrie într-un alt context. Pe de o parte suntem membri ai Uniunii Europene de peste zece ani, precum şi ai NATO, pe de altă parte ne-am demonstrat voinţa şi ataşamentul la valorile democratice şi la eforturile de întărire a cooperării şi securităţii pe vechiul continent şi în lume, cu o participare activă în numeroase regiuni, în misiuni de pace. Şi aceasta în pofida schimbărilor politice interne prea dese şi, vă dau un exemplu, în timpul ultimei misiuni de ambasador, de cinci ani, au fost schimbaţi şase miniştri de Externe. În calitatea mea de istoric al relaţiilor internaţionale, vă spun că marile contribuţii se fac prin continuitate instituţională nu numai prin consecvenţa unor linii politice. Dacă îţi schimbi mereu interlocutorul, oricât de capabil ar fi acesta, reia de la început nişte lucruri şi se pierde timp preţios. Ca ambasador am avut ocazia în ţara în care mi-am desfăşurat activitatea să prezint această decizie politică a României de a candida ca membru nepermanent pentru Consiliul de Securitate şi vă afirm că ea a fost primită cu interes şi sper să se găsească şi în spaţiul latino-american susţinerea necesară, pentru că sunt 33 de state; chiar dacă am discutat oficial numai cu autorităţile de la Havana, totuşi, am avut contacte încurajatoare şi cu ambasadorii majorităţii statelor latino-americane. O caracteristică a diplomaţilor latino-americani ar fi că marea lor majoritate sunt oameni politici deveniţi, la un moment dat, şi diplomaţi şi nu invers. Remarc şi faptul că toţi interlocutorii mei, fie din Ecuador, Chile, Peru sau Argentina, de exemplu, au avut cuvinte de apreciere pe care, câteodată, noi de aici din ţară nu le dăm importanţa necesară prin acţiuni mult mai concrete de relansare şi dinamizare a dialogului cu statele din regiune. În sfârşit, trebuie să spunem că România şi-a stabilit câteva direcţii care indică un angajament ferm pentru pace, justiţie şi dezvoltare. România, în ultimii ani, după criza de acum aproape un deceniu, aduce un program de cooperare în domeniul dezvoltării, mai ales pentru statele în curs de dezvoltare, programe concrete şi care pot să ne alăture noi prieteni capabili să sprijine aceste activităţi. De asemenea, să nu uităm de programele desfăşurate în ultimii ani în domeniul umanitar şi al drepturilor omului, România este o apărătoare consecventă a acestor principii. De fapt, noi avem o expertiză şi, doresc să subliniez acest lucru, avem o prezenţă de voluntari români în mai multe zone şi pe unii dintre ei i-am întâlnit unde nu mă aşteptam, în special tineri care sunt viitorul nostru şi care aduc o imagine mult mai consistentă asupra capacităţii noastre, în general, ca români, de a susţine aceste obiective; ceea ce, consider că nu e simplu într-o lume cu mult mai multe sfidări decât ne-am fi aşteptat, poate, la terminarea Războiului Rece.

Mihaela Toader – Deoarece aţi vorbit mai devreme despre Războiul Rece, aş face referire la o carte pe care aţi scris-o, şi anume: 1989 Principiul dominoului. Prăbuşirea regimurilor comuniste est-europene, publicată în 2000 la editura Fundaţiei Culturale Române, sub direcţia regretatului Augustin Buzura. O lucrare care a avut un impact important la vremea respectivă. Aţi putea să ne spuneţi despre acest lucru?

Dumitru Preda – Îmi aduceţi aminte de o perioadă în care, ca trăitor al evenimentelor, al profundelor schimbări din Europa şi ca recent ales la acea dată ca observator la Uniunea Europeană a Arhivelor Diplomatice, având astfel un dialog intens cu colegi de-ai mei din diverse ţări, am gândit alături de Mihai Retegan, bunul meu coleg de facultate şi o perioadă din Institutul de Istorie şi Teorie Militară, să fim primii în Europa care să publicăm în întregime rapoartele diplomaţilor români pentru a arăta cum s-au oglindit evenimentele, cum au raportat şi cum s-au raportat ei înşişi la acele transformări pe care, cu toţii, le trăiam în ţările respective. Aşa a ieşit volumul 1989 Principiul dominoului. Prăbuşirea regimurilor comuniste est-europene, care mi-a adus o anumită faimă, inclusiv peste Ocean, dar în acelaşi timp o serie de reacţii la nivelul ministerului, pe care nu le-am înţeles pe deplin la acea dată, din partea unor factori de conducere care au încercat să folosească izvoarele arhivistice în interes politicianist, încălcând reguli precise şi aprobate, pe care personal le introdusesem în funcţionarea direcţiei în proces de reformare, acţiuni care au determinat chiar o scurtă îndepărtare a mea din funcţia de director al Arhivelor Diplomatice. Dar am revenit, recâştigându-mi prin concurs locul şi continuând, cu sprijinul noii conduceri, acţiunea reformatoare. Referitor la cartea respectivă, trebuie să reamintesc că, prezentată elogios de profesorii Dinu C. Giurescu şi Ioan Scurtu la târgul de carte de la sfârşitul anului, ea s-a vândut în mai puţin de două săptămâni. A fost un tiraj de 2 000 de exemplare. Intenţionăm, de altfel, să publicăm acum o ediţie în engleză a acestei lucrări, înainte de decembrie 2019, în ideea ca imaginea acelor vremuri complexe, încărcate sub toate aspectele atât cu drame la nivel statal, cât şi de drame la nivel individual, să fie cunoscută mai bine, să fie înţeleasă; mai ales prin modul în care marea majoritate a diplomaţilor români din ţările în care îşi desfăşurau misiunea, deoarece sunt rapoarte nu numai de la Moscova, Berlinul de Est, Budapesta, Sofia, Praga sau Varşovia, ci şi din Paris, Roma, Londra sau Beijing, Washington, Suedia, au informat şi au reacţionat în împrejurări excepţionale. Din păcate evenimentele, poziţiile liderilor politici şi militari, precum şi atitudinile la nivel diplomatic au fost şi sunt interpretate prin prisma a diferite interese, dorinţe şi tabere partizane şi nu din realităţi. Pe de altă parte, e necesar să facem un efort, inclusiv fiecare dintre noi, de a ne depăşi aceste îngustimi de vederi sau interese egoiste şi a pune pe primul plan efortul de a ne apropia de adevărul istoric. Istoricul nu deţine adevărul, dar prin acumulare, prin aprofundarea izvoarelor, printr-un dialog continuu, prin folosirea mijloacelor istoriei orale, deoarece sunt acei trăitori de istorie care au participat sau au fost simpli martori ai evenimentelor, se poate ajunge la înţelegere, la înţelepciune, făcând şi o operă de educaţie civică. De aceea, mă pronunţ pentru o mai mare atenţie care să fie acordată studierii istoriei contemporane, să zicem mai apropiată, recentă. Aş face o paranteză aici, amintind că în 2000, când lucram la redactarea cărţii respective, mă aflam, împreună cu Ambasadorul Vasile Şandru, fost ministru adjunct de Externe, şi profesorul universitar Miodrag Milin, invitaţi la o reuniune internaţională de amploare organizată de colegii bulgari la Plovdiv, unde istoria şi diplomaţia se îmbinau cu istoria serviciilor speciale din perioada recentă a Războiului Rece. Titlurile mari de ziare anunţau „toţi spionii s-au întâlnit la Plovdiv”. Era prima oară când se întâlneau şefii serviciilor de informaţii din fosta armată sovietică, din Rusia, Croaţia, Bulgaria, alături de cei din Franta şi din SUA, iar alături de aceştia, diplomaţi la final de carieră sau cum eram eu, în primul rând istorici şi apoi diplomaţi, fiindcă eram tineri în diplomaţie. Întrunirea a fost o confruntare deschisă (bulgarii au publicat un volum cu prelegerile de la această acţiune), cu multe date şi interpretări noi, cu multe învăţăminte într-un moment când se reconstruiau priorităţi şi noi căi pentru echilibrul, pacea şi securitatea în Europa, în sud-estul continentului. Din păcate, trebuie să spun că nici atunci şi nici acum o serie de idei exprimate de către diplomaţii români, şi avem diplomaţi de temeinică pregătire, şi cu bune intenţii, devotaţi ţării, nu sunt luate suficient în seamă sau deloc de factorii responsabili. Sau dacă nu e pe o zonă sau un interes politic imediat se fac uitate, iar schimbările prea dese de titulari, repet, nu duc la aceea continuitate de care vă spuneam. Doresc să subliniez că importanţa momentului ianuarie 2019, când România va prelua preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, va fi amplificată de alegerile din iunie 2019 pentru Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, candidatura noastră fiind depusă pentru intervalul 2020-2021. Am propus, cu mulţi ani în urmă, o lucrare de consistenţă România în cadrul Naţiunilor Unite, un studiu serios dublat de documentele care să concretizeze iniţiativele României în domenii de interes pentru activitatea şi poziţia sa în efortul general de a se aduce înnoiri unui sistem care s-a format acum şapte decenii, dar care trebuie să se reformeze în interesul întregii lumi. România cred că are o vocaţie constructivă şi trebuie să îşi facă mai simţită vocea pe anumite paliere unde este şi o tradiţie sau unde avem o expertiză superioară multora dintre partenerii noştri.

Mihaela Toader – Fiindcă tot vorbeam de istorie şi de cărţi, despre ce noutăţi în materie de apariţii editoariale ne puteţi spune? Ştiu că dumneavostră sunteţi autorul a peste 50 de volume, distinse cu premiul Academiei Române şi alte premii, că sunteţi un pasionat promotor al istoriei, inclusiv ca membru al unor organisme internaţionale de prestigiu, Comisia de Istorie a Relaţiilor Internaţionale sau Comisia de Istorie Militară.

Dumitru Preda – Istoria este nu numai o pasiune pentru mine, este un mod de viaţă care mă ţine racordat permanent la problemele Ţării şi ale Umanităţii. Am fost interesat cu precădere de Războiul Întregirii Neamului, momentul decisiv al unui efort multisecular de fundamentare a unui stat român unitar, independent şi suveran, care să-i unească aproape pe toţi fiii săi. Astăzi, spun, fiii noştri sunt peste tot în lume. În acest context am publicat la cea mai mare editură din Havana în colaborare cu Editura Militară din Bucureşti prima sinteză în limba spaniolă România în războiul de unitate naţională, lansată nu de multă vreme. Am donat misiunilor diplomatice latino-americane un număr de exemplare. Recent am publicat în limba franceză o contribuţie de a mea privitoare la relaţiile cu Aliaţii în Primul Război Mondial (La Roumanie et l’Entente 1916-1917), care analizează pe baza a multor izvoare de arhivă şi bibliografice pregătirea diplomatică a intrării României în Marele Război şi consecinţele acesteia în cel dintâi an. Continuând pe această linie, amintesc că, la deschiderea Târgului de Carte „Polemos”, în ziua de 18 octombrie, la palatul Cercului Militar Naţional, am lansat prima monografie ştiinţifică dedicată Bătăliei de la Mărăşeşti, cea care a deschis drumul spre Marea Unire înfăptuită în 1918.

 
18 octombrie 2017 la palatul Cercului Militar Naţional, lansarea primei monografii ştiinţifice dedicată Bătăliei de la Mărăşeşti, cea care a deschis drumul spre Marea Unire înfăptuită în 1918, FOTO Dumitru Preda Arhivă personală

O carte de suflet şi o datorie de conştiinţă, publicată la Editura Cavallioti este volumul 2 al memoriilor cărturarului-ostaş bucovinean, colonelul Octav Vorobchievici, Hotare şi Măşti, referitoare la misunea în Portugalia şi întâlnirea sa cu Lucian Blaga (1938-1939). Iar în domeniul relaţiilor internaţionale am aproape definitivat al doilea volum România-Turcia. Relaţii diplomatice (1938-1944) în seria de documente diplomatice româneşti pe care am iniţiat-o atunci când eram şi editor-coordonator al colecţiei naţionale, serie pe care am continuat-o şi după ce am plecat în misiune în străinătate. Şi ca să închei, se află în pregătire volumele doi şi trei din seria România la Conferinţa de Pace de la Paris 1919-1920. De altfel, Centenarul nostru, dacă comemorăm, celebrăm, serbăm, indiferent de termenii folosiţi, trebuie să cuprindă în mod firesc şi anii 1919 şi 1920, atunci când, apărându-ne Statul reunit, am adus pacea şi echilibrul pe continentul european, zădărnicind agresiunea bolşevică; un răstimp istoric în care, în acelaşi timp, ne-am afirmat şi apărat cu demnitate drepturile la viaţă proprie, poate că nu cu suficientă abilitate, dar cu succes, la Conferinţa de Pace care avea să ducă la recunoaşterea internaţională a sublimului efort naţional din 1918.

Mihaela Toader – În calitate de ambasador al României în Cuba cunoaşteţi cu obiectivitate relaţiile româno-cubaneze, ce ne puteţi spune sau ce ar trebui să ştie românii din ţară despre poporul cubanez şi despre viaţa de acolo. După cum bine ştiţi, percepţiile sunt diferite aici.

Dumitru Preda – Am marcat, în urmă cu doi ani, printr-o serie de acţiuni de amploare, printre care şi o expoziţie la Biblioteca Naţională a Cubei, 55 de ani de relaţii diplomatice. Am spus atunci că începuturile relaţiilor cu Republica Cuba se datorează iniţiativei şi dialogului pe care l-a întreţinut Nicolae Tititulescu cu importanţi diplomaţi cubanezi.

Mihaela Toader – Nu ştiam acest amănunt…

Dumitru Preda – Există o corespondenţă în acest sens şi încerc să îi dau de capăt. În 1927 în primul său ministeriat Titulescu a încercat să deschidă o legaţie (era titulatura de atunci) în ambele ţări. Cubanezii au desemnat misiunea lor de la Praga să gestioneze relaţiile bilaterale, din păcate, pe fondul crizei mondiale de la sfârşitul anilor ’20, ceva concret nu s-a reuşit. Astfel că întâlnire dintre Gheorghe Gheorghiu Dej şi Fidel Castro sub semnul Naţiunilor Unite a dus ca, la 26 octombrie 1960, să se deschidă oficial aceste relaţii diplomatice şi apoi să se concretizeze şi în plan economic, cultural, sportiv, etc. După victoria Revoluţiei cubaneze împotriva dictaturii şi a hegemonismului străin în 1959, Cuba a avut o evoluţie mult diferită faţă de statele din Europa intrate în orbita Moscovei şi formând apoi împreună sistemul socialist. Confruntată cu politica ostilă a Washington-ului şi ameninţată cu invazii şi o necruţătoare blocadă economică, ce se menţine până azi, conducerea revoluţionară a optat pe o cale socialistă proprie, consolidând relaţiile cu URSS şi celelalte ţări socialiste europene şi din Asia, cu noile state independente de pe continentul african. A fost o politică de construcţie politică internă şi în acelaşi timp un efort reformator remarcabil în domeniul educaţiei şi al sănătăţii. În Cuba revoluţia a venit din interior, puterea a fost câştigată de forţele progresiste naţionale, iar apoi a fost sprijinită de tot mai multe state, în acelaşi context complicat al Războiului Rece. Amintesc, că primul Congres al Partidului Comunist din Cuba a avut loc doar în 1976. Apoi, fără a intra în amănunte, pot să afirm, ca unul care timp de cinci ani am asistat şi am discutat cu diverse personalităţi cubaneze, şi nu numai, că procesul reformator profund declanşat îndeosebi după 2011 este destinat consolidării mersului înainte al societăţii cubane pe calea independenţei şi a prosperităţii; socialismul lor dacă este să dureze, chiar dacă va păstra nişte principii clasice (referire în primul rând la partidul unic), are nuanţe şi abordări specifice, iar ceea ce m-a impresionat pe mine este cultivarea mândriei de a fi cuban şi solidaritatea concretă cu popoarele de pe toate continentele.

Ambasador DUMITRU PREDA – Havana, Cuba FOTO – Arhivă personală

De aceea, eu invit pe toţi, înainte de a se pronunţa, la o mai bună cunoaştere a istoriei şi evoluţiei Cubei, iar cunoaşterea înseamnă înţelegere şi o fereastră spre dialog şi cooperare; apoi cred că nu trebuie să recurgem la etichetări stereotipe care nu fac decât să creieze confuzii şi tensiuni. Dar m-aţi mai întrebat despre unele reflecţii despre felul de a fi al poporului cubanez faţă de noi, românii. Am să vă spun că mergeam pentru prima oară în Cuba, în calitate de ambasador, şi ceea ce m-a surprins în toţi aceşti ani a fost faptul că, la nivelul oamenilor de pe stradă, nu am auzit niciun cuvânt rău la adresa poporului român. Inclusiv, la nivelul discuţiilor cu responsabilii politici şi cu intelectuali de diverse categorii, nu am auzit încriminări despre schimbarea de regim pe care am avut-o noi în 1989, singurul reproş fiind că o prea lungă perioadă am neglijat relaţiile bilaterale. Există o dorinţă de schimbare şi în Cuba, o ţară care avea foarte mulţi analfabeţi şi cu un efort care merită admiraţia noastră a dat educaţie şi sănătate unui popor. Dar acest popor care este altfel decât cel din momentul revoluţiei are nevoie de o nouă perspectivă, o nouă schimbare. Cuba se află, aşa cum am menţionat, într-un proces reformator, pentru unii poate prea lent, existenţa unui singur partid pe unii îi deranjează. Pe mine m-a interesat finalitatea acestui proces reformator şi îl urmăresc în continuare cu mare atenţie pentru că în orice proces pot să fie lucruri bune şi lucruri mai puţin bune, concepţii şi acţiuni care să nu fie aşa cum le gândim noi. Democraţia nu are un clişeu fix, ci are nişte valori care trebuie apărate, dar fiecare naţiune are dreptul să îşi aleagă ritmul, să îşi aleagă priorităţile. E o politică care se face şi astăzi în mod declarativ, pe de altă parte se încearcă să fie impuse. De aceea spuneam, inclusiv în Europa, fiecare ţară şi noi suntem o ţară cu un destin istoric şi o trăire istorică care semnifică experienţă, iar astăzi asistăm că ne dau lecţii ţări care nici nu existau pe harta Europei. Trecutul nostru multimilenar reprezintă o comoară de nepreţuit. Este o mândrie care se cere cultivată şi aici spun că e o mare greşeală faptul că numărul lecţiilor de istorie s-au redus. Am spus recent la colocviul de la Cluj-Napoca că trebuie făcută o presiune civică, deoarece argumente sunt prea numeroase, pentru ca istoria să fie introdusă obligatoriu indiferent de ce bacalaureat susţii. Astfel, ne pregătim cetăţenii în spiritul respectului, valorilor naţionale şi, în acelaşi timp, spre o deschidere largă către dialogul cu celelalte ţări ale lumii. Ca istoric şi diplomat, am trăit un lucru formidabil, şi anume am fost martor la deschiderea şi derularea negocierilor cubanezo-americane, iar ca decan onorific al Corpului Diplomatic UE (2015-2016) am fost şansa de a fi mai aproape de o serie de surse de primă mărime. Pentru mine, a însemnat un moment memorabil, când s-a reînălţat drapelul american la reşedinţa şefului de misiune, în prezenţa Secretarului de Stat John Kerry şi unei mulţimi de diplomaţi şi personalităţi publice, încrezătoare în relansarea relaţiilor cubano – nord-americane. Atunci am făcut cunoştinţă cu doamna Roberta S. Jacobson, subsecretar de Stat al SUA, care a condus negocierile cu partea cubaneză, şi căreia i-am spus: „Stimată Doamnă vă admir din două puncte de vedere: sunteţi o femeie puternică şi duceţi nişte negocieri în probleme care au cinci decenii de încrâncenare, de mentalitate formată şi nu în ultimul rând pentru că aveţi rădăcini de pe teritoriul românesc!”. Familia sa este din Bucovina. Domnia-sa mirată m-a întrebat imediat: „Domnule Ambasador dar de unde ştiţi!?” I-am răspuns atunci: „Doamnă, aşa sunt istoricii, scrutători!"

Şi, revin la prima întrebare a dumneavoastră, rolul nostru de Istorici trebuie să fie esenţial în cunoaştere şi în folosirea acestor cunoştinţe istorice în momente, în care ai un dialog cu colegi, cu responsabili politici, cu lideri care la rândul lor au datoria să înţeleagă această istorie şi să o folosească în interesele nu numai ale propriei ţări, dar ale păcii şi bunăstării, ale Vieţii.