Pentru prozatorul Constantin Stan, “Deadline”-ul a venit prea devreme

Scriitorul Constantin Stan s-a stins discret, la fel cum a ales să şi trăiască. N-au ştiut prea mulţi de ce n-a răspuns, pe 28 iulie, mesajelor de felicitare, la împlinirea vârstei de 60 de ani. Începuse deja scurta, dar intensa lui suferinţă. Prozatorul a trecut în lumea de dincolo marţi, 9 august, la spitalul fundaţiei "Sf Irina" din Voluntari. A fost depus a doua zi la Casa Monteoru (sediul Uniunii Scriitorilor), unde colegii ş

"Ce suntem, cine suntem? Suntem: ceea ce facem, ceea ce gândim, ceea ce cred alţii că suntem! De cele mai multe ori, suntem doar ceea ce cred alţii că suntem de îndată ce faptele, gândurile şi sensibilităţile noastre nu îi contrazic de niciun fel", spunea Constantin Stan. Faptele, gândurile şi sensibilităţile sale nu au fost contrazise. A fost ceea ce a făcut şi ceea ce a gândit. A trăit "Viaţa ca literatură". "«Domnule, eu toată viaţa am fost independent», zicea Moromete. Eu zic «Domnule, eu toată viaţa am fost prozator»", îi mărturisea Costi Stan lui Horia Gârbea într-un interviu. Cum era perceput? Legendar (deşi nu-i plăcea deloc cuvântul) printre scriitori pentru îndelungata elaborare a romanelor, un reprezentant de marcă al optzecismului literar, ce observa cu amărăciune cum se pierde generaţia sa.

"Generaţia asta văd că se întinde precum caşcavalul topit şi se va autodizolvă prin masificare. Unii dintre cei cu care am pornit în urmă cu patru decenii spre a schimba ceva în înţelegerea şi scrierea literaturii s-au grăbit să plece, lăsându-mi un mare gol sufletesc: Mircea Nedelciu, Ioan Flora, Gheorghe Crăciun, Ioan Lăcustă. Aerul, istoria şi prieteniile se resimt acut şi dureros in absentia", declara, cu tristeţe, Constantin Stan. Acelaşi gol l-a lăsat, la rândul său, plecând, frământat şi grăbit, de parcă ar fi avut de predat un manuscris. Din păcate, a fost cartea vieţii. La fel ca într-unul dintre romanele sale, acest "Deadline" a venit mult prea devreme. Constantin Stan avea o mulţime de proiecte în desfăşurare: în toamnă urma să-i apară un volum, lucra la următoarele volume din trilogia "Gde Buharest", desfăşura o bogată activitate la clubul de proză, avea în vedere o catedră de creativitate jurnalistică precum şi site-ul pentru prozatori bucureşteni, dorea să pună în practică ideea organizării Festivalului internaţional de proză în Capitală, integrat Zilelor Bucureştiului, şi încă multe altele.

Prozatorul a fost condus pe ultimul drum, dar parcă nimănui nu-i venea să creadă. Şi l-ar fi dorit aşa cum l-au ştiut dintotdeauna. Calm şi senin. "În aceste vremuri, numai nebunii şi visătorii rămân în literatură", spunea Constantin Stan. Şi va rămâne astfel unul dintre marii visători ai literaturii române. Ce visa? O viaţă mai tihnită în locuinţa pe care o tot proiecta în locul casei părinteşti şi unde să se bucure de dimineţile în care ar putea păşi cu picioarele goale pe iarba din curte. Tocmai de aceea, cunoscuţi şi prieteni au vorbit despre el mai mult la prezent. Sorin Preda l-a văzut având "un aer meditativ, nostalgic", alţii şi l-au amintit "grăbit şi îngândurat", "subţire ca un lujer", "slab, dar numai vână", "aparent plăpând şi vulnerabil, dar în realitate atât de puternic şi lucid", "grav" sau "concentrat", "gânditor" sau "visător", "fire rebelă, de mic predispus la o libertate totală", atât de liniştit încât calmul său ajunsese proverbial. Ştia cât de diferit ne percepem unii pe alţii şi totuşi, tuturor Costi Stan li s-a părut zorit.

Probabil spre a pleca spre alte zări. De altfel, scriitorul însuşi spunea, anul trecut, că raportul său cu timpul e "fundamental schimbat", că încercă să-l ocupe el pe timp, să-i mobileze fiecare secundă, fiecare clipă. Din păcate, n-a reuşit să-l mai ocupe. Timpul era singura avuţie a sa, dar timpul n-a mai avut răbdare, dându-i câteva semnale: au plecat înaintea sa sora şi fratele, iar dispariţia mamei l-a copleşit. Îşi reproşa că nu a fost lângă ea în ultimele momente ale vieţii, din acestă cauză 2010 i s-a părut "un an lung cât veacul". Fără să ştie că-l pândeşte nemiloasa boală, părea că-şi făcuse un fel de bilanţ. Şi obişnuia să spună vorbele cu care îşi încheia Tolstoi fiecare însemnare din jurnal - d.v.m.t.m - dacă voi mai trăi şi mâine. Va trăi prin cărţile pe care le-a lăsat, ne vor lipsi cele pe care nu le-a scris. Iar cei din "cenaclu" îl vor aştepta, în septembrie, la Clubului de Proză care îi va purta numele.