O idee în flăcări

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Acum 29 de ani, la început de primăvară, Liviu Cornel Babeş îşi dădea foc pe pârtia Bradu din Poiana Braşov. Nu înainte de a plasa o pancartă galbenă pe care scria „Stop Morder! Braşov=Auschwitz!“.

Gestul electricianului cu înzestrare de pictor va fi imediat notat de presa românească din exil, cei de acasă aflând despre el mai ales de la Europa Liberă. Pentru o ţară aflată sub clopotul izolării totale, prizoniera unui regim crepuscular, dar nu mai puţin atent şi la nevoie brutal, chiar preventiv violent, răspândirea ştirii cu omul-torţă din Poiană s-a produs foarte rapid. Probabil că tocmai această promptitudine avea să pună în lumină adevăratul mesaj, anticomunist, al unui gest care putea fi muşamalizat şi să treacă drept o sinucidere, fie şi spectaculoasă.

În plus, conform imaginarului epocii, momentul de maxim eroism civic de la noi a fost plasat în seria deschisă de un Jan Palach, tânărul care s-a autoincendiat în ianuarie 1969 în semn de protest faţă de înăbuşirea de către armatele Tratatului de la Varşovia a primăverii de la Praga. Să nu uităm că în contextul ultimilor ani ai totalitarismului comunist din Europa de Est şi în consecventă linie a războiului rece, orice gest, remarcă sau formă de protest căpătau semnificaţii şi proporţii greu de înţeles astăzi. Tensiunii de atunci îi erau suficiente doar câteva scântei. La propriu.

Oameni asemeni lui Liviu Cornel Babeş reprezintă un real patrimoniu de demnitate, plămada unei posibile înnoiri a societăţii care, în ansamblul ei, s-a obişnuit în dictatura proletariatului cu întunericul încât poartă în libertate ochelari de soare.

Este meritul asociaţiilor „Braşov – Decembrie 1989” şi „15 Noiembrie 1987”, secondate de filiala braşoveană a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR), că nu lasă ca memoria lui Liviu Cornel Babeş să se stingă. Chiar şi în lipsa unei culturi memoriale pe măsură, asumată ca atare de autorităţile locale, insistenţa celor care văd în gestul lui Babeş urmarea revoltei din noiembrie 1987 şi prefaţa răsturnărilor din decembrie 1989 trebuie salutată ca atare. Dacă abia acum Elisabeta Rizea va fi onorată la Bucureşti printr-un bust, Babeş mai aşteaptă încă la Braşov.

Oameni asemeni lui Liviu Cornel Babeş reprezintă un real patrimoniu de demnitate, plămada unei posibile înnoiri a societăţii care, în ansamblul ei, s-a obişnuit în dictatura proletariatului cu întunericul încât poartă în libertate ochelari de soare. El nu fost un dizident, renunţând la carnetul de partid, ci un opozant. Nu a dorit îmbunătăţirea regimului ale cărui idealuri ar fi fost „întinate” de unii şi de alţii, ci dispariţia lui. Totală. Pe pârtia de la Bradu nu şi-a dat foc un om, ci avea să coboare cu schiurile o idee în flăcări.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite