O aberaţie istorică: America şi-a internat în lagăre cetăţenii japonezi, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, 120.000 de cetăţeni americani de origine japoneză au fost mutaţi forţat în lagăre. Americanii le-au numit „tabere de relocare“, deşi condiţiile de trai erau degradante, arestările s-au făcut în masă, ilegal şi fără justificare morală. Erau consideraţi duşmanii din interior. SUA au încercat remedierea aberaţiei istorice, dar memoria e greu de şters, iar istoria se poate repeta, s-au mai cunoscut cazuri.

Arestările şi raziile au început în linişte, la mai puţin de 48 de ore de la atacul Japoniei de la Pearl Harbor, pe 7 decembrie 1941. Scopul anunţat de oficialii americani a fost de a proteja Coasta de Vest. Aici, era binecunoscut că se aflau numeroase instalaţii de apărare, precum şi fabrici importante, printre care şi fabrica Boeing din statul Washington.

Realitatea a fost totuşi radiografiată şi prezentată ca atare. În ianuarie 1942, un ofiţer de informaţii navale din Los Angeles a raportat că japonezii americani erau percepuţi ca un pericol aproape în totalitate „din cauza caracteristicilor fizice ale oamenilor“. Cu alte cuvinte, arătau diferit decât rasa albă, iar egoul caucazian era deja răvăşit de toate neajunsurile aduse de război. Orişicât, mai puţin de 3% dintre japonezi ar fi putut fi suspectaţi de sabotaj sau spionaj, continua raportul ofiţerului, iar US Navy şi FBI ştiau deja cine sunt acei indivizi.

Foto: Rasismul şi frica anilor de război. 

„Unii dintre ei, da; cei mai mulţi, nu“

Totuşi, autorităţile au adoptat poziţia rezumată de generalul de armată John DeWitt: „Un japonez e un japonez. Ei sunt un element periculos, indiferent dacă sunt sau nu loiali“.

Într-o discuţie, care a avut loc pe 4 ianuarie 1942, la sediul Comandamentului General al Apărării de Vest, generalul DeWitt spunea clar, în favoarea deciziilor sale (detalii pe Arhivele Naţionale ale SUA): „Există două pericole pe care trebuie să le luăm în considerare, iar acestea sunt serioase. Primul, prezenţa a aproximativ 288.000 de inamici străini pe care trebuie să-i urmărim. (...) Ameninţarea e una constantă şi va deveni din ce în ce mai periculoasă. Nu am încredere că inamicii străini se supun legilor şi că sunt loiali în orice sens al cuvântului. Unii dintre ei, da; cei mai mulţi, nu. Mai ales japonezii. Nu am niciun pic de încredere în loialitatea lor. Vorbesc aici de cei născuţi japonezi – 117.000 – şi 42.000, numai în California. Pentru a elimina acest pericol trebuie să facem două lucruri. Trebuie să putem intra în casele şi pe proprietăţile lor, să controlăm şi să confiscăm imediat, fără să aşteptăm procesele normale ale legii – obţinerea unui mandat de arestare. (...) Cu alte cuvinte, vreau un cec în alb de autoritate“.

Ordinul 9066: zece „centre de relocare“

Foto: Împachetarea. Înainte de a-şi părăsi casele, oamenii făceau o selecţie strictă a bunurilor de care aveau nevoie. 

Conform recensământului din 1940, în Statele Unite trăiau 127.000 de persoane cu origini japoneze, cea mai mare parte a populaţiei aflându-se pe Coasta de Vest. O treime dintre aceştia se născuseră în Japonia şi, conform legilor din anumite state, aveau drepturi limitate: nu puteau deţine pământ, nu puteau dobândi cetăţenia americană şi nici nu puteau vota.

Foto: Cozile. Un punct de control al civililor, unde sunt înregistrate datele personale ale oamenilor.

Pe 19 februarie 1942, preşedintele F.D. Roosevelt a semnat Ordinul Executiv 9066, prin care generalul DeWitt era împuternicit să emită ordine de evacuare din anumite părţi din California, Oregon, Washington şi Arizona a celor numiţi „issei“, adică a imigranţilor din Japonia care erau excluşi de la cetăţenia americană prin lege, dar şi a celor numiţi „nisei“ şi a copiilor lor, adică a cetăţenilor născuţi americani, de origine japoneză.

Foto: Evacuarea. Agoniseala era îngrămădită în câteva bagaje.

Oamenii au fost scoşi din casele, magazinele şi fermele lor şi câteva luni au fost ţinuţi în „centre de adunare“, organizate în hambarele pistelor de curse sau în centre expoziţionale. Apoi, au fost mutaţi în zece „centre de relocare“, care constau în tabere rudimentare, construite în localităţi izolate din Arkansas, California, Idaho, Utah, Arizona, Wyoming şi Colorado. Regimul era drastic: cu gărzi înarmate, gard de sârmă ghimpată, apel nominal zilnic. Numai japonezii au resimţit acut frigul, vântul şi praful izolării. Cetăţenii şi rezidenţii cu origini germane sau italiene – celelalte puteri ale Axei – nu au primit acelaşi tratament. În anii războiului, din lagăre, 5.589 de nisei au renunţat la cetăţenia americană, însă un judecător federal a hotărât, ulterior, că renunţarea în spatele gardurilor de sârmă ghimpată este nulă.

Foto: Barăcile. Viaţa la comun.

„Aţi câştigat!“

Ordinele de excludere au fost revocate în decembrie 1944, după ce şansele de victorie în război au trecut de partea Aliaţilor. În acel moment, Armata deja înrolase cetăţeni americani de origine japoneză să lupte pe fronturile din Africa şi Europa. Aproximativ 3.600 de japonezi americani internaţi s-au alăturat forţelor armate, dar şi 22.000 dintre cei care trăiau în afara zonei de relocare.

După război, preşedintele Harry Truman a declarat în faţa Regimentului 442, format exclusiv din japonezi americani şi care a primit numeroase decoraţii de război, luptând pe fronturile din Germania şi Italia: „Aţi luptat nu numai împotriva inamicului, ci aţi luptat şi cu prejudecăţile – şi aţi câştigat!“.

Foto: În barăcile construite drept locuinţe pentru evacuaţi au fost instalate săli de studiu pentru elevii de liceu. 

„Trebuie să te ridici şi să mergi mai departe“

Nu a fost întocmai aşa cum a sperat preşedintele. Japonezii americani au avut de înfruntat ostilităţile majorităţii populaţiei şi după război, încercând să revină la un trai normal. Mulţi s-au întors în libertate numai pentru a constata că proprietăţile lor fuseseră acaparate de alţii sau le fuseseră confiscate pentru neplata taxelor! S-au resemnat în faţa istoriei, şi-au reconstruit vieţile, însă au trecut zeci de ani până să se deschidă în faţa familiilor lor cu privire la viaţa în taberele de relocare. Paul Kitagaki Jr. este un fotojurnalist ai cărui părinţi şi bunici au fost internaţi. În Arhivele Naţionale din Washington, D.C., a găsit fotografii cu familia sa, aflată într-un centru de relocare din Oakland, California, printre cele aproape 1.000 de fotografii realizate în acele vremuri de Autoritatea de Relocare de Război. Paul i-a fotografiat şi a stat de vorbă cu unii dintre internaţii găsiţi în fotografii. Jane Yanagi Diamond, în vârstă de 77 de ani, din Carmel, California, i-a spus: „Cred că sunt în stare să vorbesc despre [acest episod] acum. Am învăţat asta când eram copil: pur şi simplu, nu poţi să trăieşti într-o stare permanentă de tristeţe şi să-ţi fie milă de tine. Trebuie să te ridici şi să mergi mai departe. Cred că asta m-a învăţat războiul“.

Răscumpărarea „pasului înapoi“

La mai bine de şapte decenii de la evenimentele dramatice ale războiului mondial, închiderea celor 120.000 de americani de descendenţă japoneză este considerată o aberaţie în istoria americană, o pată neagră în victoria Statelor Unite asupra militarismului şi a regimurilor totalitare. S-au adoptat diverse metode reparatorii în anii ce au urmat: în 1976, preşedintele Gerald Ford şi-a cerut iertare, public şi oficial, faţă de cei internaţi, spunând că închiderea lor a fost „un pas înapoi de la principiile fundamentale americane“, iar în 1988 Congresul a autorizat plătirea unor indemnizaţii reparatorii în valoare de 20.000 de dolari pentru fiecare supravieţuitor, decizie venită în urma unei anchete privind moralitatea măsurilor din timpul războiului, comandată de preşedintele Jimmy Carter în 1980. 

Imediat după începerea relocărilor, s-a vehiculat informaţia că Biroul de Recensământ a furnizat informaţii personale confidenţiale privind cetăţenii japonezi, ajutând astfel la arestarea unora. Conform anchetelor realizate, încheiate abia în 2007, acuzaţiile au fost demonstrate, în ciuda negărilor repetate ale instituţiei.