În mai multe ţări trecute prin acest cumplit experiment de inginerie socială s-a iniţiat izolarea celor care au fost agenţii activi ai regimului totalitar. Asemeni oricărei terapii, identificarea şi combaterea factorilor patogeni era prioritatea absolută şi garanţia unei sănătăţi refăcute a corpului social. Lucrurile nu aveau să funcţioneze aşa. Legea lustraţiei – adică interdicţia pe un timp limitat a accesului la funcţiile publice ale statului de drept a celor care au susţinut statul de nedrept, cum spunea fostul preşedinte german Gauck – nu a putut fi implementată cu adevărat.

Cu excepţia Germaniei care, după reunificarea dintre Est şi Vest, avea să exporte masiv personal din partea occidentală în cea fostă comunistă, în toate celelalte ţări estice, cu nuanţe de la un caz la altul, noul democratic avea să se amestece din prima zi cu vechiul totalitar. Cu alte cuvinte, democraţia post-comunistă a fost servită spritz. Spre deosebire de combinaţia dintre vin şi apă, agreabilă mai ales în lunile de vară, amestecul dintre securişti şi democraţi, generic vorbind, s-a dovedit nu doar lipsit de gust, dar deosebit de toxic.

Confruntaţi cu aceste biografii la confluenţa de epoci şi sisteme, singura nădejde pe termen lung este schimbarea de paradigmă în materie de justiţie de tranziţie. Se ştie: mai curând lucrezi cu principiile decât cu oamenii. Cu aceştia din urmă poţi să lucrezi însă doar dacă normele sunt clare, eliberate de confuzii şi originate fără echivoc în dorinţa de dreptate şi echitate. Distanţa dintre teorie şi practică este foarte mică. De la regimul proprietăţii la despăgubirile pentru pierderile suferite – marea carte a unei democraţii se joacă în jurul aplicării exacte a legii corecte.

În pragul Centenarului Marii Uniri şi a celor treizeci de ani de la recâştigarea libertăţilor fundamentale, se impune un pas semnificativ: reabilitarea corifeilor şi actorilor relevanţi ai evenimentelor de acum un secol şi care, după venirea prin fraudă a comuniştilor la putere, au avut de suferit condamnări sau privări de libertate fără proces. Abia în momentul în care vor fi reabilitate juridic cele câteva sute de persoane de la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 care, după 1947, au înfundat puşcăriile şi lagărele de muncă forţată sau au fost împuşcate în lizieră de pădure, o să putem vorbi de împlinirea unei justiţii de tranziţie în România.