INTERVIU Vlad Alexandrescu, ministrul Culturii: „Revoluţia m-a prins cu actele de emigrare pe masă“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Vlad Alexandrescu ocupă funcţia de ministru al Culturii din 17 noiembrie 2015 FOTO Eduard Enea
Vlad Alexandrescu ocupă funcţia de ministru al Culturii din 17 noiembrie 2015 FOTO Eduard Enea

Vlad Alexandrescu (50 de ani) vorbeşte despre decizia de a părăsi definitiv ţara înainte de Revoluţia din decembrie 1989. A purtat stigmatul de „trădător de ţară“ doar câteva luni, pentru că a venit repede vremea să strige „Jos comunismul!“. De-atunci a tot plecat din ţară, dar întotdeauna cu gândul că se va întoarce.

Vlad Alexandrescu este un om privilegiat. A crescut într-o casă în care numele bunicului său, Tudor Vianu, era simbolul valorilor sănătoase şi un apărător al tradiţiilor. A înţeles încă de mic copil, prin discuţiile cu părinţii, că există libertate – deşi nu ştia cum arată ea –, că România poate fi şi altfel decât un sistem opresiv, dar că nu putea lupta singur împotriva tuturor. S-a refugiat în cărţile de literatură universală, de istorie a religiilor, în dicţionarele de limba franceză, a inspirat oxigenul de pe şantierele arheologice unde mergea împreună cu tatăl său, iar traiul parcă n-a mai fost aşa greu. A crezut că îi va fi şi mai uşor să aibă o „deschidere“ către culturile europene dacă va fi membru în partidul comunist, dar s-a înşelat aşa grav, încât a hotărât să părăsească definitiv ţara. Câteva luni mai târziu, a venit Revoluţia. Anii ’90 l-au purtat pe Vlad Alexandrescu la studii de masterat şi doctorat în Franţa, a fost perioada în care a urmat stagii de cercetare în Londra şi în Bucureşti. A fost ambasadorul României în Marele Ducat de Luxemburg vreme de cinci ani, iar de o lună este ministrul Culturii. Vlad Alexandrescu a aflat în ce constă libertatea, dar crede cu tristeţe că România încă nu şi-a asumat-o pe deplin nici după 26 de ani. Speră, măcar din noul său fotoliu, ca artiştii să devină mai stăpâni pe propria lor libertate.

„Adevărul“: V-aţi născut într-o familie pasionată de istoria Antichităţii. Tatăl dumneavoastră, Petre Alexandrescu, a fost arheolog, iar mama, Maria Alexandrescu Vianu – istoric al artei antice. Nu v-a tentat să urmaţi exemplul vreunuia dintre părinţi?
Vlad Alexandrescu: Tatăl meu şi-ar fi dorit foarte mult să fiu arheolog. El era un istoric foarte pasionat de Antichitate şi-l însoţeam în multe vacanţe din copilărie prin şantierele arheologice din Histria. Eram fascinat de vestigiile civilizaţiei greceşti care acolo sunt foarte vizibile. Simţeam că trăiam într-un fel de „contemporaneitate“ cu lumea greacă. E un sentiment pe care nu-l mai ai niciunde altundeva în România. Cred că o perioadă am visat să urmez exemplul tatălui, dar mai târziu am cârmuit-o spre studiile de filologie. Totuşi, iubirea pentru lumea veche mi-a rămas. Ca profesor universitar mă ocup de o perioadă mai veche, cea din secolele XVI-XVIII, când civilizaţia europeană arăta diferit faţă de cea de-acum.

Tudor Vianu, figura tutelară a familiei

Nu aţi apucat să vă cunoaşteţi bunicul, pe Tudor Vianu. Vă povestea mama dumneavoastră – fiica lui – despre el?
Nu l-am cunoscut, el a murit cu un an înainte de naşterea mea. Totuşi, a fost tot timpul un personaj foarte viu în casă. Părinţii mei l-au iubit mult şi vorbeau permanent despre el. Mi se revela, din povestirile lor, că Tudor Vianu era un apărător al valorilor şi al tradiţiilor, un om care credea în dimensiunea universală a literaturii şi un protector faţă de nivelarea ideologică pe care regimul comunist a practicat-o şi a impus-o. Şi a rămas o figură tutelară a familiei în perioade foarte grele pentru noi. Am trăit cu aceste valori în casă încât mă consider un om privilegiat.

În perioada regimului comunist, familia a avut probleme din cauza Securităţii? Unchiul dumneavoastră a fost implicat în „Mişcarea Paul Goma“ din ’77…
Într-adevăr, fratele mamei, Ion Vianu, cunoscut psihiatru, s-a ridicat împotriva regimului comunist în 1977, acuzând faptul că se făceau internări psihiatrice unor persoane care-şi exprimau alte opţiuni politice decât cele ale partidului comunist. El a părăsit România tot în ’77,  iar acest lucru a declanşat o urmărire a Securităţii asupra întregii familii. Simţeam această presiune care n-a trecut neobservată în adolescenţa mea.

Înţelegeaţi încă de la 12-13 ani politica restrictivă a regimului?
Da, pentru că acasă vorbeam foarte deschis cu părinţii despre ce se întâmpla atunci. Cred că acest lucru a fost foarte benefic pentru educaţia mea pentru că am crescut, în casă, cu sentimentul că România poate să fie şi altfel. Într-un fel, îmi crea o conştiinţă pe care o puteam opune, de pildă, şedinţelor de învăţământ politic de la şcoală, care provocau o îndoctrinare masivă. Chiar dacă noi, copiii, nu credeam în aceste doctrine, exista totuşi un conformism ambiant pe care-l puteam depăşi graţie acestui oxigen pe care-l aveam acasă. Asta mi-a permis mereu să păstrez o dimensiune, să zicem, europeană. Poate de aceea am urmat şi Facultatea de Limbi Străine. Mi se părea mult mai important să mă racordez la cultura universală decât doar la cea românească. Au fost câteva opţiuni în viaţa mea care sunt legate de această moştenire de familie.

Absolvent de liceu de nota 10

Totuşi aţi urmat un liceu cu profil de matematică-fizică. De ce?
Liceul „I.L. Caragiale“ era destul de aproape de casă şi era un liceu în care mă simţeam bine. E adevărat că, la sfârşitul clasei a X-a, la treapta a doua, am avut tentaţia să mă mut la un liceu pe partea de filologie-istorie. M-am răzgândit în ultimele luni pentru că nu eram sigur că într-un liceu cu profil uman mediul şi pregătirea ar fi mult mai bune decât cele dintr-un liceu specializat pe matematică. Aşa că am preferat să rămân la „Caragiale“ şi am făcut faţă cu bine materiilor de ştiinţe exacte. Am trecut examenul de Bacalaureat cu nota 10.

vlad alexandrescu ion vianu

Cei doi fii ai lui Tudor Vianu: Ion Vianu şi Maria Alexandrescu-Vianu FOTO: Arhivă personală Vlad Alexandrescu

Puteaţi, aşadar, să aveţi opţiuni variate pe lista scurtă pentru alegerea facultăţii.
Mi-am dat seama încă de la începutul liceului că voi aprofunda disciplinele umaniste sau filosofice. Nu ştiam exact ce anume dintre ele. Filosofia era exclusă pentru că trăiam totuşi într-o dictatură. Pentru istorie nu mă simţeam destul de pregătit, pentru că aveam complexe cu memoria mea. Simţeam că un bun istoric trebuie să aibă o memorie perfectă şi aici mă îndoiam de mine. Am renunţat şi la ideea de a urma Facultatea de Teologie. A fost o idee cu care am convieţuit o perioadă pentru că mi se părea fascinant acest domeniu, mai cu seamă din perspectiva unui exerciţiu intelectual. Am avut totdeauna o pasiune pentru grupările spirituale, pentru credinţă, pentru ideea de a te retrage în contemplaţie. Şi acum cred că meditaţia e importantă pentru că îţi dă o identitate. În plus, Teologia părea atunci un fel de frondă faţă de sistemul opresiv pe care statul comunist îl impunea. Au fost alte considerente care au prevalat şi, până la urmă, am ales calea deschisă către limbi străine, franceza şi germana, care aveau un peisaj mai vast şi-mi ofereau legătura – foarte preţioasă în perioada aceea de închistare maximă – cu principalele culturi europene.

Portret de familie. Faţă-n faţă, părinţii lui Vlad Alexnadrescu FOTO: Arhivă personală Vlad Alexandrescu

vlad alexandrescu arhiva

„Vlad, tot ce aţi trăit voi a fost inutil“

Aveaţi acasă mediul în care vă puteaţi educa şi forma fără să simţiţi presiunile politice. Ce simţeaţi la şcoală, când trebuia să recitaţi poezii patriotice? Vă revoltaţi în vreun fel? Unii purtau plete ca o formă de disidenţă...
Eu purtam barbă! (râde) Poate nu era neapărat un protest, dar cu siguranţă era nonconformism. Au fost câteva persoane care m-au văzut aşa în facultate şi m-au dezaprobat instant.

Înscris în partid, exclus din partid

Aţi călătorit în străinătate înainte de ’89?
Am plecat o singură dată, prin ’82, în Elveţia, într-o excursie de trei săptămâni cu tatăl meu. Era incredibil! O societate total diferită, colorată, prosperă. Atunci mi-am revăzut unchiul, verii şi ţin minte că eram impresionat de tipul de viaţă pe care-l aveau. După aceea, n-am mai putut pleca deloc, nici eu, nici părinţii mei.

Ce restricţii vă afectau cel mai tare în acele vremuri?
Libertatea îmi lipsea fundamental. Simţeam atunci că ea ar putea să existe, dar nu ştiam în ce constă. De altfel, prin ’88, am luat hotărârea împreună cu părinţii mei să părăsim ţara. Voiam să plecăm în Franţa. Cu câteva luni înainte, eu făcusem cerere să intru în partid. Toată lumea îmi spunea că nu voi putea face nimic după terminarea studenţiei, că nu voi obţine o repartiţie bună, că n-o să pot face doctoratul. Credeam că nu voi reuşi altfel decât dacă mă înscriu şi eu. De fapt, erai şi mai posedat şi mai obligat să urmezi o linie oficială, iar din punct de vedere al deschiderii culturale la care visam eu, carnetul de partid nu-ţi oferea niciun avantaj. Era o cale închisă. Iar în Securitate nu eram dispus să intru...

vlad alexandrescu arhiva

Februarie 1989, Vlad Alexandrescu avea barbă şi era fericit FOTO: Arhivă personală Vlad Alexandrescu

Ce urmări a avut decizia de a părăsi ţara?
Am apucat să fiu membru doar câteva luni pentru că, după ce am depus actele pentru părăsirea ţării, am fost exclus din partid. Era ceva normal, mă aşteptam la asta. Mai târziu, când am terminat facultatea, în iunie 1989, au venit repartiţiile. Eu terminasem al doilea pe facultate şi ar fi trebuit să prind un post bun. A venit responsabila de partid la mine şi mi-a zis: „Vlad, tu ai făcut cerere de plecare, nu vei mai putea să-ţi alegi locul al doilea, va trebui să rămâi pe ultima poziţie“. Devenisem un fel de paria, aşa că trebuia să-mi asum consecinţele. Era vorba de un sat din judeţul Tulcea, Luncaviţa, în care nu puteai ajunge decât cu barca!

Prima dată când s-a strigat „Jos comunismul!“

Şi-aţi mers cu barca la ore?
N-am mai ajuns la Luncaviţa, dar trebuia să lucrez ceva. Legea de atunci nu permitea să stai degeaba. Am avut norocul că o cunoştinţă m-a ajutat şi mi-a oferit nişte ore de franceză la Universitatea Populară „Ioan I. Dalles“. Am continuat să predau acolo şi după Revoluţie, dar mai uitam când erau cursurile pentru că petreceam mult timp în Piaţa Universităţii. (râde)

Ce aţi făcut la Revoluţie?
Am fost pe stradă! Chiar în noaptea din 21 decembrie, am ajuns la Universitate cu metroul şi am stat până când a început să se tragă serios şi am văzut sânge. Cred că cea mai puternică senzaţie pe care am avut-o în toată acea perioadă a fost a doua zi, când am auzit pentru prima dată pe cineva strigând în Piaţa Romană: „Jos comunismul!“. A fost un sentiment unic, oricât de banal ar suna el acum. Dar atunci, în opresiunea şi în starea de urgenţă în care ne aflam, acest strigăt a venit ca un mod de a lua în primire libertatea. Până la execuţia soţilor Ceauşescu mi-am petrecut zilele într-o asociaţie franţuzească, Médecins Sans Frontières (MSF), care venise în România să acorde asistenţă răniţilor din spitale.

vlad alexandrescu arhiva

Bucuria libertăţii din august 1990 FOTO: Arhivă personală Vlad Alexandrescu

Cum aţi gustat libertatea de după ’90 despre care spuneaţi că v-a lipsit atât de mult în anii de dinainte? Aţi băut Cola?
(Râde) Călătorisem în Elveţia! Da, până la urmă aşa s-a tradus această liberalizare, printr-o diversificare, dar şi printr-o reducere drastică a mijloacelor economice pentru majoritatea populaţiei. Perioada de euforie din anii ‘90 a început încet, încet, să cedeze printr-un recul către o stare de precaritate. Oamenii simţeau că şi-au câştigat libertatea politică, dar pierdeau în acelaşi timp o anumită independenţă materială. Eu eram încă buimac în acele vremuri, dar m-a marcat o conversaţie pe care am avut-o pe aeroportul din Paris, în toamna lui ’90.

Când aţi plecat pentru studiile de masterat.
Am fost întâmpinat de un prieten francez de-al tatălui meu, profesor de Istorie Antică, care era deja la pensie. M-a aşteptat pe aeroport şi chiar acolo eu i-am spus: „Nu se poate ca 45 de ani de experienţă comunistă ai acestui popor să fie în van. Trebuie ca sufletul românesc, care a fost modelat şi plăsmuit de această experienţă tragică, să transmită într-un fel un mesaj de trăire a acestei perioade către Occident“. Şi el s-a uitat la mine şi mi-a zis: „Vlad, mi-e teamă că tot ce aţi trăit voi a fost inutil. Trebuie să o luaţi de la capăt acum“. Mi-a fost teribilă această remarcă venită de la un om de 75 de ani, care n-avea niciun fel de parti-pris sau de prejudecăţi. M-am gândit mult dacă experienţele pe care le-au avut scriitorii români, de pildă, care încercau să-şi facă o ambianţă intelectuală literară în anii ’70-’80, vor rămâne în literatura universală mai târziu. Sau dacă tragedia pe care a suferit-o poporul român are un fel de semnificaţie, vreo vocaţie universală, dacă ceva din această experienţă poate fi salvat în perspectiva unei societăţi democratice. Înclin din ce în ce mai mult să cred că acest bătrân prieten al tatălui avea dreptate. Pentru că oamenii au rezistat şi au trăit cum au putut atunci. Dar faptul că au reuşit să facă asta a fost în ciuda regimului, nu graţie lui. ;

Soldatul care citea „Jurnalul de la Păltiniş“, urmărit de Securitate

Eraţi, deci, în ţară la Mineriada din 13-15 iunie ’90.
Mă duceam la Universitate, aveam cursuri şi aveam barbă... M-am întâlnit cu o profesoară mai în vârstă, o doamnă foarte distinsă, care se ducea tot la cursuri. Ne-am întâlnit în dreptul fântânii de la Universitate cu nişte mineri foarte severi. Mi-am dat seama că se va întâmpla ceva teribil. Minerii au început să i se adreseze doamnei profesoare într-un mod destul de necuviincios şi de brutal, iar ea protesta că trebuie să-şi ţină cursurile. Cu greu am convins-o că ar fi mai bine să ne întoarcem. Atunci au fost momente în care mi-am dat seama că fibra libertăţii şi a democraţiei româneşti e coruptă. A fost un şoc pentru mine momentul în care l-am văzut pe Corneliu Coposu în tanc – el era acolo ca să fie protejat, dar faptul că era apărat într-un tanc mi se părea inadmisibil. Au fost locurile cele mai de jos pe care le-am atins ca tânără democraţie, dar, paradoxal, au fost şi cele care au permis o relansare a democraţiei. Au existat multe astfel de momente, chiar în ultimii ani, când a trebuit să se ajungă foarte jos ca să se reînceapă o nouă mişcare, un nou suflu. Într-un fel, mi se pare că şi acum s-a întâmplat acelaşi lucru. A fost „nevoie“ de tragedia din clubul Colectiv pentru o resetare şi o nouă strategie în mediul social-politic românesc.

vlad alexandrescu arhiva

Aţi mai vrut să plecaţi definitiv din ţară după Revoluţie?
Aşa m-a prins Revoluţia, cu actele de a pleca definitiv din ţară, dar, după aceea, n-am mai îmbrăţişat această idee. Mi se părea că aş fi tăiat de ceva de la care mi-aş pierde complet identitatea.

Aţi avut curiozitatea să vă consultaţi dosarul de la CNSAS?
Da, şi am găsit un dosar din perioada în care eram soldat (foto). După terminarea liceului, am făcut armata nouă luni, la Ploieşti, într-o cazarmă. I-am scris atunci – se întâmpla prin 1984 – o scrisoare vărului meu, Ştefan, din Elveţia, cu care corespondam de ani buni. Scrisoarea, pusă de mama la poştă, a fost interceptată şi asta a declanşat o urmărire a mea pe toată perioada stagiului militar. Au venit şi mi-au căutat prin valize, se uitau la ce citeam. Ţin minte că atunci citeam „Jurnalul de la Păltiniş“ al lui Gabriel Liiceanu, care tocmai apăruse. N-am aflat care au fost colegii de armată care au oferit informaţii despre mine, deşi am avut unele bănuieli.

„Am acceptat imediat să fiu ministrul Culturii“

vlad alexandrescu

Nu v-a tentat să intraţi în politică după ’90?
Bunicul meu patern, Petre Alexandrescu-Roman, a fost un membru marcant al Partidului Naţional Liberal. A fost secretar de stat la Ministerul Muncii şi a făcut parte din câteva guverne liberale înainte de desfiinţarea partidelor politice sub Carol al II-lea. Deci am legături în familie cu PNL şi, din punct de vedere ideologic, am fost întoteauna liberal. Dar nu am vrut neapărat să intru în vreun partid. Să zicem că sunt ca un tehnician, pentru că apelativul tehnocrat nu-mi place, care a venit în funcţie într-un moment de criză şi vrea să arate că lucrurile pot fi conduse fără să fac parte neapărat din vreun partid.

Cum aţi primit propunerea de a fi ministru?
Am primit un telefon de la domnul Dacian Cioloş (n.r – actualul premier). Ştiam că fusese deja desemnat pentru a forma noul cabinet. M-a sunat într-o dimineaţă, cu două zile înainte de a face nominalizarea mea în direct. Îl cunoşteam dinainte. Pe vremea când am fost ambasador la Luxemburg, el nu era pe atunci comisar european, dar era candidat –,  a venit în Luxemburg să discute cu câţiva dintre responsabilii Comisiei Europene. Cu acel prilej, am stat de vorbă, am schimbat idei – a fost o seară plăcută. Dacian Cioloş mi s-a părut un om foarte pregătit şi extrem de deschis. De atunci, însă, nu l-am mai văzut.

Prima experienţă de profesor am avut-o ca student, când, conform programei de atunci, studenţii făceau practică în şcoli. Predam limba franceză elevilor din clasa a VI-a. Am avut o relaţie cu copiii atât de directă, de plăcută, fără constrângeri, încât mi-am dat seama că asta e vocaţia mea. E un sentiment care nu m-a părăsit nici acum.

„Deschidem capitole care n-au fost niciodată accesate“

V-a surprins telefonul premierului?
Într-un fel, da. Dar, ştiţi cum se întâmplă, în viaţă sunt multe ocazii în care tinzi să te bazezi pe un anumit context sau pe o experienţă din trecut. Îţi aduci aminte de o întâlnire. Pe de altă parte, şi experienţa de ambasador m-a recomandat pentru că fusesem în funcţie în perioada în care Sibiul era capitală culturală europeană, alături de Luxemburg. În această conversaţie telefonică, am acceptat postul imediat, înainte să-mi consult familia.

Ce o să fie nou în planurile Ministerului Culturii în anul următor?
Încercăm să deschidem nişte linii de finanţare care n-au fost deschise până acum. În general, în Cultură, accesările de fonduri europene au fost practic nule. Acesta este un challenge (n.r. – o provocare) pe care mi-l iau – să deschidem capitole care n-au fost niciodată accesate. Va depinde foarte mult de management, de creaţie, de scrierea de proiecte.

Aţi menţionat, într-o conferinţă de presă dedicată ediţiei din 2017 a Festivalului Internaţional „George Enescu“, că a devenit în sfârşit o prioritate pentru Guvern construirea unei noi săli de concerte în Bucureşti.
Proiectul unei noi săli de concert a fost anunţat de mine ca o iniţiativă personală. Ştiu că el a mai fost evocat în ultimele ediţii ale festivalului, inclusiv la plecarea fostului preşedinte, Ioan Holender, care a declarat că îi pare rău că se desparte de spectatori într-o „sală de congrese de partid“. Totuşi, de-a lungul anilor, la nivel guvernamental, nu s-a făcut niciodată nimic. Când am vorbit la telefon cu dirijorul Zubin Mehta, pentru a-l invita să fie preşedintele de onoare al Festivalului „George Enescu“, mi-a spus că publicul românesc este „unul dintre cele mai extraordinare“ din Europa şi că merită o nouă sală de concerte.

image

„Finanţările Culturii să fie mai accesibile pentru creatori“

Care este cel mai important obiectiv pe care vreţi să-l îndepliniţi în acest mandat?
Îmi doresc un alt raport între oamenii de arte şi Ministerul Culturii, în sensul în care finanţările instituţiei să fie mai accesibile pentru creatori. Am trecut printr-o perioadă în care au fost foarte încurajaţi operatorii culturali, ONG-urile, fundaţiile, adică mediatorii între instituţiile statului şi creatori. Din experienţa pe care o am, în general, oamenii de artă se simt în dificultatea de a intra în legătură cu astfel de fonduri, de a avea o relaţie nemediată cu sursele de finanţare. Acest lucru mi se pare foarte preocupant. Până la urmă, noi pentru cine lucrăm? Lucrăm pentru intermediarii culturali sau pentru creatori? Lucrăm pentru actori sau pentru companiile care ni-i propun pe actori? Sigur că e nevoie de mediatori culturali, nici nu-mi pot imagina o funcţionare fără ei, dar nici nu cred că trebuie să ne îngropăm în birocraţie, în formule greu imaginabile şi rezolvabile pentru oamenii care chiar creează artă.

„Ar trebui să existe un statut special al artistului“

Şi cum ar putea fi ei sprijiniţi?
Ei trebuie să fie sprijiniţi prin proiecte, dar acestea trebuie să fie mai uşor finanţabile. Toată partea de birocraţie cred că trebuie simplificată astfel încât să poată fi la îndemâna unui artist. Şi mă gândesc în special la tinerii artişti care, deşi au primit două-trei premii, n-au primit consacrarea. Până la urmă, creatorul, faţă de omul obişnuit care trebuie să-şi rezolve probleme din traiul zilnic, are în plus drama propriei creaţii. Ministerul Culturii trebuie să înţeleagă că, în cazul lor, problemele se pun puţin diferit decât în cazul unor funcţionari publici. În actuala legislaţie, artiştii „funcţionează“ ca nişte funcţionari. Se pensionază la fel, au acelaşi tip de îngrijire ca ei, şi cred că ar trebui să existe un statut special al artistului. Ca statul să-l poată distinge de categoria cea mai largă.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite