VIDEO INTERVIU Liviu Mihaiu: „Ultimii 68 de ani sunt cea mai mare tragedie care i se putea întâmpla României“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Liviu Mihaiu
Liviu Mihaiu

Despre „războiul om la om, instituţie la instituţie, firmă la firmă“ vorbeşte, în cadrul seriei ˜„Ce facem cu România“, jurnalistul Liviu Mihaiu. Cauzele sale, susţine fondatorul Radio Guerrilla, sunt de găsit în moştenirea nefastă a comunismului.

Jurnalistul Liviu Mihaiu e neobişnuit de calm la această discuţie. Se ajută doar de câteva gesturi largi pentru a-şi împinge argumentele, dar vocea îi rămâne perfect egală. De obicei, Mihaiu e exact invers, un vulcan de temperament pe care ţi-l imaginezi aruncându-şi mâinile a indignare când glasul său evadează cu forţă pe frecvenţele Radio Guerrilla.

Şi totuşi, în seara asta, vocea sa s-a îmblânzit. Efectul e paradoxal: calmul tonului e însoţit de o evaluare dură a cauzelor care, înlănţuite, au adus România în prezentul acesta ambiguu, lipsit parcă de repere şi perspective.

Liviu Mihaiu crede că există un vinovat principal – comunismul –, mai mulţi vinovaţi mai mici – birocraţia, lipsa de implicare civică, lipsa de solidaritate –, dar şi o soluţie – monarhia, pe care o vede ca fiind regimul cel mai favorabil puterii exemplului personal.

După Lucian Boia, Radu Ioanid şi Stelian Tănase, interviurile din seria publicistică derulată de Adevărul în colaborare cu platforma media “România de la zero” continuă cu Liviu Mihaiu. Ce facem cu România? Câteva răspunsuri mai jos.

A devenit un loc comun să spunem că, în istoria noastră din ultimii 150 ani, mai multe lucruri ne-au dezbinat decât ne-au unit. Ce ne-a ieşit bine, totuşi? Ce ne-a ajutat să evoluăm? 
Liviu Mihaiu: S-o luăm puţin după eficienţa pe care au avut-o diferite regimuri în ţara noastră. Teoria mea este că nicicând nu i-a fost mai bine României decât în monarhie. Toată perioada noastră renascentistă ca ţară, ca popor şi ca naţiune a avut loc în cei 80 de ani de monarhie. Mai precis, aşa cum spunea şi Eliade, cea mai fericită perioadă a României a fost în Interbelic. De acolo ne vin toate valorile. Nu există nimic mai bun în ce a creat această naţiune decât ce a creat în monarhie. Cei mai mari maeştri, cea mai tare monedă, cea mai puternică poziţionare ca ţară au fost în timpul monarhiei. Proiectul care a avut cel mai mare succes în istoria României a fost monarhia însăşi.

Un proiect care nu a reuşit, însă, să împiedice apariţia unor monştri ideologici, precum naţionalismul. Monştri care au produs, în ultimă instanţă, însăşi dispariţia monarhiei.
Noi avem acest tip de clişeu, această spaimă care astăzi ne face foarte rău: anume că strângerea unei naţiuni în jurul unor valori naţionale înseamnă, de fapt, naţionalism. Iar naţionalismul înseamnă un fel de patologie naţională. Fals. Elitele noastre monarhiste, care s-au născut după revoluţia de la 1848 şi până în 1947, toate au fost naţionale, naţionaliste şi religioase. Cei mai frumoşi şi înalţi români pe care i-a avut România în Paris se întâlneau la biserică, aveau fiecare scaunul lui în biserică sub care scria Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Brâncuşi. Sigur, poate nu mai e foarte trendy să fii creştin şi să fii naţionalist. Elitele noastre aşa au fost, aşa au avut succes.

Cred că putem să convenim asupra unui principiu: există o diferenţă între naţionalismul lui Eugen Lovinescu şi cel al lui Nae Ionescu.
Naţionalismul românesc nu sfârşeşte întotdeauna cu Holocaustul. Aia a fost o conjuctură europeană, care a costat România, care a culpabilizat România. Naţionalismul în partea lui benefică este strângerea unui popor în jurul valorilor naţionale. Un popor devine naţiune când se strânge, se coagulează în jurul unor valori naţionale. Ce este un popor fără valori naţionale ? Este o sumă de indivizi care îşi caută propriul destin aici sau aiurea. Cea mai mare tragedie a acestui popor este că timp de 45 de ani plus 23 de ani de după căderea comunismului elitele au fugit din ţară, au murit sau au îmbătrânit fără să joace vreun rol. Iar această ţară este condusă de orice numai de elite nu. Înainte de această tragedie care ne-a afectat genetic, numită comunism, elitele politice avea un traseu foarte bine stabilit. Nu te trezeai deputat numai pentru că puteai să îţi plăteşti locul în Parlament cum se întâmplă astăzi.

Ce înţelegeţi prin elite?
Managementul celor mai buni dintre noi. La ora asta România este o antimeritocraţie în care cei mai buni dintre noi, cei mai pregătiţi dintre noi nu au nicio şansă în a conduce destinele unui cartier, unei firme, unei entităţi administrative din România. Asta este de fapt ceea ce poporul identifică de ani de zile în sondaje la întrebarea “se îndreaptă târa către o direcţie bună sau greşită ?”. Poporul simte că România se îndreaptă către o direcţie greşită şi asta e şi părerea mea, a unui om care cunoaşte foarte bine devenirea României din ultimii 23 de ani. Pentru că ea este condusă de o aşa-zisă elită, un fel de pătură clienteră a sistemului. Iar sistemul înseamnă majoritatea entităţilor administrative care moştenesc puterea din generaţie în generaţie, nu pe criterii de merite, ci pe criterii de alt gen. Se observă zilnic oameni care ocupă posturi ce nu au nicio legătură cu meseria lor, într-un mod greşit, într-un mod pe care nicio altă ţară democratică nu l-ar accepta.

E posibil ca una din cauzele perpetuării sistemului să fie însăşi complicitatea noastră, a celor care nu spunem nimic, a celor care pleacă, a celor care refuză implicarea?
Eu întotdeauna am avut această obsesie a implicării, a faptului că democraţia se construieşte de jos în sus. La ora actuală România se construieşte de sus în jos. Noi nu avem nicio capacitate reactivă. Suntem un popor obişnuit să primească ceea ce i se dă de sus. Noi nu suntem obişnuiţi să ne revoltăm, să ne solidarizăm, să ne cartelăm pentru o cauză a unei bresle. România se va însănătoşi atunci când breslele şi comunităţile vor exista ca entităţi autonome. Până atunci, reacţia marelui public este o reacţie a unei mari mase de manevră, educate prin televizor, cu un sistem de valori totalmente inversat. La ora asta, a fi educat nu mai este o valoare în România, de aceea toţi oamenii instruiţi pleacă. Dacă vreţi, e cea mai mare criză a fondului în raport cu forma. Eu nu cred că există viitor în România fără o investiţie masivă în educaţie.

Propuneţi investiţia în educaţie ca proiect naţional pentru Romania actuală?
Dacă vă uitaţi în toate perioadele istorice de devenire a acestei ţări, România a fost excepţională numai când a avut oameni educaţi în frunte. Avem cei mai buni olimpici internaţionali din UE şi asta e o statistică cu care nici măcar nu ne mândrim. Investiţia în factorul uman înseamnă totul din toate punctele de vedere. Un popor educat e mai greu de manipulat. Nu există alt motiv pentru care un partid să vrea să guverneze ţara  decât sănătatea acelui popor, educaţia acelui popor, cultura acelui popor şi mediul în care trăieşte acel popor. De fapt, dacă e să simplificăm, este ceea ce îţi doreşti pentru copiii tăi.

Cel mai bun proiect pentru România este investiţia în educaţie şi oprirea exodului de creiere pe care România îl suferă de 68 de ani. Este un exod unic în istoria noastră în care cei mai buni dintre noi au fost persecutaţi, îndepărtaţi, umiliţi, omorâţi, exilaţi. Ceea ce trăim astăzi exprimă foarte bine această tragedie a ultimilor 68 de ani.

Am ajuns, poate, să trăim acest potenţial niciodată împlinit, de care vorbeaţi mai devreme, ca pe o fatalitate?
Brătianu spunea că capacitatea noastră de a ne regenera, de a ne reveni şi de a deveni un popor excepţional e foarte mare. Nu sunt atât de pesimist cum sunt foarte mulţi dintre noi, în ceea ce priveşte instinctul de conservare al acestei naţiuni. Cred că România trebuie recuperată din mâinile celor care sunt nevrednici de a-i conduce destinele. La ora asta România e condusă de cei mai slabi conducători din întreaga istorie. Asta înseamnă că cei care ne conduc sunt mai slab pregătiţi şi mai rău intenţionaţi decât au fost chiar comuniştii.

... ceea ce e o performanţă greu de egalat...
Este, pentru că lovitură fatală pe care noi am primit-o în istorie ne-a dat-o comunismul, care a umblat la configuraţia atomică a fiecărui individ. Uitaţi-vă la fotografiile dinainte de 1947. Românii sunt un alt popor, frumos, vesel. La ora asta românii nu mai sunt aşa, iar România nu mai este o ţară fericită. Un popor care nu se poate bucura timp de mai multe zeci de ani se află într-un mare pericol.

Insinuaţi, cumva, că regimul comunist şi-a atins ţintele? Că omul nou este printre noi?
Ceea ce trăim astăzi este patologic, o notă de plată istorică pe care comunismul ne-a pus-o în faţă. Toate tarele pe care le avem noi astăzi sunt boli profesionale ale comunismului. Să dau un singur exemplu: cel mai mare cancer al administraţiei noastre este politizarea, care se face până la cel mai mic nivel. Cel mai mare partid al României are vreo trei-patru sute de mii de membri. Nici în Germania cel mai mare partid nu cred că are atâţia membri. Un partid nu trebuie să aibă membri, ci simpatizanţi. Ei, toată această masă imensă electorală a corpului de partid trebuie satisfăcuta clientelar. Şi atunci cei trei-patru sute de mii care au lipit afişe în campania electorală, care au venit cu bani de acasă, trebuie să primească posturi. Asta este cel mai mare cancer al românilor.

Iar ţara, la toate nivele la care se poate gândi, are în entităţile administrative oameni care aparţin fostelor structuri. Vă dau un singur exemplu: ICR-ul. Atâta timp cât nu a fost politizat şi a avut în frunte un intelectual, a făcut performanţă. Mă refer la mandatul lui Horia Roman Patapievici. El a fost un simpatizant al preşedintului Traian Băsescu, eu nu, dar pe mine mă interesează performanţa pe care o instituţie o poate face atunci când nu este politizată. Acum acest institut a fost politizat, iar rezultatele vor fi realmente dezastruoase.

Bugetul ICR a fost redus.
Toate bugetele în materie de cultură în România au fost reduse. De ce? Nu pentru că România nu are bani, asta e o falsă problemă. România nu trebuie să aibă bani în puşculiţă ca să finanţeze. Trebuie să găsească manageri care să facă bani. Deci oamenii numiţi în fruntea unor instituţii apolitice au făcut performanţă nu pentru că bugetul lor a fost de super producţie, ci pentru că au avut criterii antipolitice în promovarea unor produse. Când criteriile s-au inversat, iar chestiunea s-a transformat într-o răfuială politică, ICR-ul nu va mai avea performanţă. Şi asta se întâmplă cu toată România în toate entităţile ei administrative. E atât de simplu. Toată lumea recunoaşte că politizarea e un cancer, dar nimeni nu face nimic ca să îl trateze.

Aveţi  o soluţie?
Soluţia, cel puţin pe subiectul politizării: o convenţie pe care toate partidele ar trebuie să o semneze, că nu vor politiza sub nivelul secretarului de stat. Elita politică trebuie să ocupe funcţia de viziune politică şi de ordonatori de credite, iar celelalte funcţii trebuie ocupate prin concurs. Ţara la ora asta e condusă de cei mai slabi dintre noi. Cu cât eşti  mai slab şi mai slugarnic, cu atâta ai mai multe şanse să supravieţuieşti în statul nostru pentru că eşti controlabil, şantajabil.

Credeţi că mass media poartă o vină în toată situaţia actuală?
Evident. Singura perioadă istorică în care media a fost cu adevărat liberă şi în care a spus exact ce a gândit, că de fapt ăsta e rolul ei, a fost perioada anilor 90. Dacă vă uitaţi în presa anilor 90 şi la formele de proprietate existente, o să vedeţi de unde s-a tras avântul romantic în anii 90 şi dacă vă uitaţi astăzi în media o să vedeţi că nu mai este nicidecum în mâinile ziariştilor. Şi media la ora asta este aliniată intereselor patronale. Este împărţită în două, o parte care aparţine opoziţiei şi o parte care aparţine puterii. Nu mai există o entitate media, cu excepţia Radio Guerrilla (post pe care el îl conduce, n.r.), care să reprezinte idealuri de educaţie, de valori publice, de interes public.

Media nu mai aparţine nici patronilor de presă, ci sistemului. Pentru că dacă vă uitaţi la profilul patronilor de presă o să vedeţi că majoritatea fac parte din establishmentul politic şi al serviciilor secrete. Media a intrat, a fost acaparată prin forţă de către sistem, ea nu mai este a patra putere în stat şi cea mai liberă dintre ele. Ea nu mai este un câine de pază al democraţiei, ci este un câine de ogradă al intereselor politice.

Puteţi identifica un moment care poate reprezenta declicul acestei schimbări în presă?
Dacă e să stabilesc un moment cronologic al acestei schimbări totale de polaritate şi intenţionalitate, cred că 2004 este. Atunci a început marele declin al presei, marea predare a presei, marea invadare a presei. La ora asta este într-o situaţie fără precedent, este industria care a suferit cel mai mult din punct de vedere economic, pe care statul a considerat-o inamicul public numărul 1 şi care, la ora asta, reprezintă o vulnerabilitate la adresa siguranţei naţionale, conform CSAT. Nu cred că există un stat european care să consideră presa un duşman organic al statului. Statul, evident în concepţia celor care conduc această ţară, reprezentând sistemul şi numai sistemul.  Pentru ei, interesul public reprezintă interesul lor, asta e tot o concepţie comunistoidă.

Sistemul e complet transpartinic?
Categoric.  Bătălia pe care o vedeţi în politică, în presă, este una intraregnus, în cadrul sistemului. Şi încrederea în media a scăzut la cote istorice, n-a fost niciodată aşa în ultimii 23 de ani. Publicul are instinct şi simte dacă acest câine îşi apără stăpânul său interesul public. La ora asta presa nu mai apără interesul public.

Totuşi, consumul de TV creşte.
Creşte perioada de captivitate a cetăţeanului în faţa televizorului. Televizorul este o entitate psihotică, hiptonizantă care lucrează la câţiva centri ai creierului nostru, în neurologic, asupra sentimentului de frică, de foame, asupra instinctelor sexuale. Faptul că publicul stă în faţa televizorului, nu înseamnă automat că îi acordă atenţie. Televizorul a trădat misiunea culturală în raport cu interesul marelui public. Şi nu numai în România. Media a fost liberă numai când a fost dependentă de discernământul ziariştilor care o scriu.

Dar isteria în această ţară a ajuns din zona conflictului politic în zona relaţiilor personale şi un rol aici l-a jucat mai ales televizorul.
E adevărat. Nicicând n-a fost mai atomizată societatea românească ca astăzi. Nici măcar în anii ’90, când lumea era împărţită în anticomunişti şi filocomunişti. Astăzi e împărţită în 20 de milioane. Deci efectul guvernărilor pe care le-a avut România în ultimii opt ani a fost atomizarea societăţii până la consecinţe patologice. Oamenii au fost înghiţiţi de un vârtej pe care televiziunile l-au creat. Dacă i-aţi fi întrebat cât ştiu despre actorii pe care îi iubesc sau îi urăsc, aţi fi avut marea surpriză să constataţi că nu ştiau mai nimic.

O societate nu poate merge înainte decât lucrând împreună şi iubindu-se. Nu există altă soluţie. Vrajba într-o societate, aşa cum a fost şi este încă în România, a fost cel mai nociv lucru care se putea întâmpla. Acest război psihologic om la om, instituţie la instituţie, firma la firma a dus la o patologie care a făcut ca ţara să regreseze. Faţă de acum 15 ani, în ceea ce priveşte relaţiile dintre noi, am regresat, nu mai ştim să lucrăm împreună. Una dintre cele mai mari probleme ale noastre este că lumea nu cooperează pentru atingerea unui obiectiv.

Putem să mai adăugăm o problemă: suspiciunea.
Da, face parte din acest război patologic pe care noi îl ducem unii cu alţii. Şi nu din vina noastră. Nu este vina noastră că politicienii noştri au început să se căsăpească din motive pe care nici acum nu le putem identifica. Una dintre marile greşeli ale conducătorilor acestor ţări este că nu au ştiut să administreze această ţară. Şi asta plătim la această oră cu vârf şi îndesat. Economic, social, politic, în politica externă, individual. Plus că nu mai avem clasă mijlocie, iar asta se vede în PIB-ul nostru precar.

Credeţi că ar fi fost mai benefic pentru România ca Traian Băsescu să nu treacă de referendumul din vara lui 2012?
Nu referendumul din vară ne-a adus pe noi în situaţia de astăzi. După părerea mea a fost bine că am avut această vară fierbinte, n-am mai avut în istoria noastră o preocupare atât de mare să discutăm lucruri constituţionale. Noi am învăţat ce e democraţia pe pielea noastră. Eu nu cred că plecarea sau rămânerea lui Băsescu a fost o miză. Alegerea lui da, de-aia sunt şi monarhist. Nu cred că a fost un preşedinte de republică în această ţară care să fi fost un bun manager de ţară. Iliescu şi Băsescu aparţin aceluiaşi corp al sistemului. Iar Constantinescu a fost un accident, un preşedinte bine intenţionat, dar care, până la urmă, a sfârşit printr-un eşec, neavând calităţi manageriale.

După părerea mea, republica nu ne-a adus nicio performanţă în materie de ţară. Sigur, noi o să mai alegem şi alţi preşedinţi, dar fac pariu cu voi că nici următorul preşedinte nu va scoate România din fundătură. Dacă întrebaţi în 1947 orice cetăţean al României despre republică, toată lumea ar fi spus: ce e aia?

Sunteţi convins că ar exista acum o majoritate care să nu reacţioneze la fel în faţa unei opţiuni pro-monarhice?
Cred că monarhia, după ultimele sondaje, a ajuns la un grad important de încredere.

Dar asta e altceva, încrederea nu indică neapărat intenţia schimbării formei de guvernare.
Cred că gradul de încredere e verişor primar cu acceptarea monarhiei. Gândiţi-vă la ce procent era monarhia în anii 90, la 5%. Astăzi e la 30% şi pot să vă spun că după doi ani promovare, monarhia s-ar putea instala cu 70% liniştită. Nu cred că poporul e o problemă în alegerea acestei forme de guvernământ. Poporul, dacă îi arăţi ce a însemnat monarhia pentru România şi ce înseamnă în general, cine sunt oamenii care constituie Casa Regală, ce au făcut ei pentru ţară, de ce e bine să rezolvăm acea uzurpare din 1947, atunci cred că mai puţine fantome ne-ar bântui decât ne bântuie azi. Sunt unul dintre puţinii jurnalişti monarhişti asumaţi. E foarte greu să faci predicţii pe România. Credinţa mea este că trebuie să ne luăm ţara înapoi şi după aceea avem şanse să ne revenim ca naţiune.

Acceptaţi un exerciţiu de imaginaţie: dacă mâine ar fi instaurată monarhia în România, cine ar putea să fie rege?
E un singur om care ar putea fi rege în România, cel căruia i s-a luat tronul în 1947, iar acela e Regele Mihai. Ce va urma după Regele Mihai e o altă discuţie naţională. Despre Rege se spunea în 1990 că e prea bătrân. Astăzi, după 23 de ani, aud acelaşi reproş: e prea bătrân. Dacă mai trăieşte23 de ani, acelaşi reproş va fi. Regele nu trebuie să joace fotbal, să bea whisky până la 5 dimineaţa, să se urce în remorcă sau să se ducă la podul de la Mărăcineni. Regele trebuie să fie un model de comportament şi mediere. Monarhia în România a fost strălucită pentru că a promovat elitele. Prin natura ei, Casa Regală promovează elitele, oamenii educaţi. Astăzi, cei mai needucaţi dintre noi conduc instituţii care altădată aparţineau celor mai educaţi dintre noi.

Interviul este parte a seriei publicistice "Ce facem cu România", realizată de Adevărul în colaborare cu platforma media independentă "România de la zero"

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite