„Adevărul": Actorul Marius Turdeanu care-l interpretează extraordinar pe Cioran spune: „Omul ar trebui să trăiască şi să moară în locul în care s-a născut". Cum a suportat, totuşi, Cioran exilul de la Paris?

Gavriil Pinte: Plecarea din Răşinari încă din copilărie a fost resimţită ca o izgonire din paradis. Pentru Cioran acest loc era chiar paradisul, deşi şi în Răşinari a avut crize de anxietate încă de când era copil. Înstrăinarea sa a fost la fel ca cea a lui Adam, primul surghiunit, ca şi cum ar fi fost izgonit din rai. Raportul pe care Cioran îl are cu limba română e ciudat: deşi a hotărât să vorbească şi să scrie numai în franceză la maturitate, la apusul vieţii se pare că a uitat franceza şi s-a întors la limba română. La un moment dat, Cioran spune că engleza şi româna sunt cele mai poetice limbi din lume. Şi, totuşi, franceza l-a disciplinat, deşi câteodată filosoful regreta că şi-a temperat delirul. El spune undeva că odată cu îmbătrânirea a început să-i înţeleagă pe strămoşi.

Marius Turdeanu, în rolul lui Emil Cioran



De ce credeţi că Cioran nu s-a mai întors niciodată acasă?

Cioran a plecat în Franţa în 1936. La început, nu s-a întors în ţară din motive politice. Apoi regimul comunist a vrut să-l recupereze ca pe un capital politic în speranţa unui beneficiu de imagine, însă Cioran a refuzat, pentru că nu voia să facă acest joc. După 1989, când putea să revină acasă, din punct de vedere politic situaţia era aşa de schimbată, încât i-a fost teamă că odată cu reîntâlnirea paradisului ceva se va nărui definitiv.

Şi totuşi în „Ispita Cioran", filosoful îşi învinge teama şi revine la Coasta Boacii, atât de nostalgic pomenită în scrisorile de la Paris.

Paradoxal, în spiritul contradicţiilor lui Cioran, noi am construit călătoria cu tramvaiul ca pe o imposibilă întoarcere. Filosoful, în spectacolul meu, nu înţelege că s-a reîntors la Răşinari. Aici, el practic trece prin câteva zone marcate de obsesiile sale. E semnificativă replica: „Nu există infern în care eu să nu fi coborât". Iar în inima Răşinariului, el îşi înfruntă toate extremele şi temerile concentrate, care i-au făcut viaţa atât de infernală şi de dramatică.

Imagini din spectacolul „Ispita Cioran“, o călătorie care se desfăşoară pe o distanţă de 12 kilometri între Sibiu şi Răşinari



Ce anume arde Cioran în inima satului său natal?

E o replică: „Apără-mă, Doamne, de acest foc al meu sau al tău, nu ştiu". Am încercat să aprindem lumânarea la ambele capete, să nu se ardă numai partea pozitivă sau numai partea negativă a simbolurilor fiinţei, ci totul să ardă deopotrivă în scenografia atât de specială, semnată de Roxana Ionescu. Sunt mai multe straturi de semnificaţii şi niveluri de posibile lecturi ale acestei călătorii contradictorii. Imaginile expresioniste şi stihiile sunt, în spirit cioranian, simultan atât ­cruci, cât şi sperietori. E o dublă potenţă pe care am dat-o acestor instalaţii plastice pe care spectatorii din tramvai le întâlnesc pe drum. Eu am adus sperietorile, iar scenografa a chemat păsările. Sunt lucruri care se completează, atrăgându-se şi respingându-se în acelaşi timp.



Totuşi, în spectacol sunt citate emoţionante, în care Cioran face şi elogiul bucuriei.

Da, bucuria este starea de care avem cea mai mare nevoie. „Fără bucurie nu poţi să faci nimic viu", spunea Cioran. Numai că bucuria şi fericirea sunt inseparabile de anxietate, ele merg mână în mână. Aceasta este tocmai antinomia şi dihotomia continuă care îl caracterizează pe Cioran.

Cum l-aţi găsit pe interpretul Marius Turdeanu care întruchipează atât de sensibil emoţiile, tremurul şi angoasele filosofului?

Putem vorbi de nişte similitudini între cei doi. Marius are natural nişte gesturi foarte cioraniene. Un actor putea să studieze ani de zile şi să nu i se potrivească atitudinile filosofului. Marius poate însă să facă orice gest, iar acesta trimite la Cioran. Interpretarea lui Marius mi-aduce aminte de concursul cu imitarea lui Chaplin, la care a participat şi acesta şi, culmea, nu a ieşit pe primul loc.

Aţi surprins, în „Ispita Cioran“, şi ipostaza filosofului îndrăgostit nebuneşte, la 70 de ani, de nemţoaica Fried¬gard Thoma (35 de ani). Cum aţi privit povestea lor de iubire?

Nemţoaica Friedgard Thoma avea un aspect meridional, m-a surprins să-i văd fotografiile. Iubirea asta pasională şi târzie este explicabilă, dacă ne gândim la felul extrem în care a trăit Cioran. Povestea lor de iubire nu e din altă biografie sau din altă poveste.

Şi, totuşi, încheiaţi spectacolul cu imaginea devotată a lui Simone Boué, femeia care i-a rămas lui Cioran aproape până la capăt.

Simone era un om extraordinar: după ce a găsit „Caietele“, timp de doi ani le-a dactilografiat, după care le-a predat Editurii Gallimard. A plecat apoi într-o casă de vacanţă de la malul mării, acolo unde mergeau ea şi Cioran de obicei. A intrat în mare şi nu s-a mai întors. E un mister ce s-a întâmplat. Simone avea o anumită vârstă (n.r. 78 de ani), atunci în septembrie 1997, când a murit. Nu are sens însă să explicăm neexplicabilul.

În 1997, aţi adus de la Bucureşti la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ spectacolul „Un tramvai numit Popescu“, iar în 2008 aţi montat tot la Sibiu „Astăzi nu se fumează“, pe texte de Iustin Panţa şi Mircea Ivănescu. De ce aţi ales tocmai Sibiul pentru asemenea spectacole de autor?

 Da, am ales proiecte legate locuri şi personalităţi sibiene, precum Iustin Panţa, Mircea Ivănescu, Andrei Codrescu sau Emil Cioran. Spectacolul „Ispita Cioran“ l-am făcut acum, tocmai în anul centenarului naşterii  filosofului (care a văzut lumina zilei pe 8 aprilie 1911 la Răşinari). Însă poetul Cristian Popescu este un scriitor bucureştean get-beget, nu are nicio legătură directă cu Sibiul, a venit numai în vizită aici. Dramaturgul Matei Vişniec spunea că unui străin care ar vrea să vadă un spectacol foarte românesc  i-ar recomanda „Un tramvai numit Popescu“. Poetul Cristi Popescu a iubit enorm Bucureştiul, ar fi vrut să reediteze „Familia Popescu“, iar următorul lui proiect s-ar fi numit „Oraşul lui Popescu“. Însă tocmai Bucureştiul, oraşul lui Popescu, i-a nimicit visul. Operatorii culturali ai Primăriei au îngropat spectacolul „Un tramvai numit Popescu“ la Bucureşti, dar nu au reuşit să-l omoare, căci iată acesta trăieşte la Sibiu

„Ispita Cioran"

Teatrul Naţional „Radu Stanca“ Sibiu
Plecare: Muzeul în Aer Liber Astra – Răşinari şi retur
Reprezentaţii: 1 şi 2 iulie, ora 19.00 (Plecarea se face la ora 18:30, din faţa teatrului, cu autobuzul pus la dispoziţie gratuit).
Regia şi scenariul: Gavriil Pinte
Scenografia: Roxana Ionescu
Distribuţie: Marius Turdeanu, Veronica Arizancu, Mihai Coman, Simina Contras, Raluca Iani, Laura Ilea, Mariana Mihu, Adrian Neacsu, Cristina Ragos, Eduard Patrascu, Viorel Rata, Ciprian Scurtea, Cristian Stanca, Arina Trif
Preţ bilete: 30 de lei, redus 20 lei – (doar 30 de locuri din tramvai disponibile).