Cum mi-am petrecut ziua de 22 decembrie 1989

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Îmi şi amintesc că, în acea zi teribilă, la Universitate, în Bucureşti, vitrinele librăriei Eminescu erau sparte şi că în faţa statuilor, o maşină de pompieri spăla asfaltul de sînge.

O zi ca niciuna alta, cu exact 25 de ani în urmă. Am povestit-o în „Viaţă şi cărţi“. Reiau povestirea mai pe scurt, fiindcă m-a izbit, când m-am recitit, amestecul inextricabil de istorie şi de elemente de viaţă personală, unele putând părea după atâta timp derizorii.

Cu o seară înainte, am reuşit să mă strecor afară din Piaţa Universităţii, imediat după ce s-au auzit primele împuşcături dinspre Palat. Un cordon de miliţieni bloca intrarea pe Bd. 6 Martie, azi Regina Maria. Ca să nu cad în mâna lor, chiar dacă nu ştiam în acel moment la ce să mă aştept, m-am refugiat în apartamentul lui C. Ţoiu, din blocul care maschează Biserica Doamnei, de la fereastra căruia am văzut dubele negre (le-am numărat: 400) care intrau şi ieşeau din clădirea de pe Beldiman a Miliţiei Capitalei, precum şi cordonul de militari din faţa Casei Armatei. Vacarmul împuşcăturilor era înspăimântător. Cu atât mai mult pentru unul ca mine care nu făcuse armata.

„Sânge, tovarăşe, sânge!“

Pe 22, dimineaţa la 5 şi jumătate, eram la Universitate. Vitrinele librăriei Eminescu erau sparte. În faţa statuilor, o maşină de pompieri spăla asfaltul. Un om în vârstă se ţinea după un miliţian să-i spună ce e cu bălţile roşii. „Sânge, tovarăşe, sânge!“, i-a răspuns miliţianul care îşi pierduse chipiul şi avea ochii injectaţi. Am coborît spre Unirii, ca să-mi aştept fiul la metrou. Valuri de oameni ţâşneau din gura metroului. Am luat-o pe lângă magazinul Cocor spre Universitate. Circulaţia maşinilor era oprită de două rânduri de miliţieni, respectiv, militari, nu şi a pietonilor, aşa că am ajuns în Piaţa Palatului, care se umplea încet, încet, de o mulţime încă tăcută, dar ameninţătoare. Am dat o fugă până la fratele meu, simţind nevoia să vorbesc cu cineva.

Abia intrat pe uşă, am văzut la televizor helicopterul care îi purta pe Ceauşescu şi pe Elena spre neant. Peste un ceas eram la televiziune. Am pătruns cu greu până în faimosul Studio 4, unde m-a ajutat să intru Răzvan Teodorescu, viitorul preşedinte al instituţiei (în locul meu - nu mă iartă până azi! -  care am refuzat propunerea lui Ion Iliescu pe motiv de…incompetenţă).

Apel către ţară

În înghesuiala dinăuntru, am apucat să-l rog pe Ioan Grigorescu să facă apel la membrii USR să vină a doua zi seara la sediul din Calea Victoriei. Habar n-aveam atunci că peste şaisprezece ani voi deveni preşedintele breslei noastre. Se Pe 22, Iliescu mi-a făcut altă propunere: avea nevoie, mi-a spus, de condeiul meu pentru redactarea unui apel către ţară. Nu mă simţeam, evident, nici îndreptăţit, nici capabil să scriu un asemenea apel. Culoarele televiziunii colcăiau, de altfel, de oameni dispuşi să-l scrie: Dumitru Popescu-Dumnezeu, Ecaterina Oproiu, Aurel Dragoş Munteanu, Alexandru Paleologu, Patriarhul, ministrul de externe Ion Stoian şi, ultimul, dar nu cel de pe urmă, Gogu Rădulescu. Aşa că am refuzat politicos. După ce a citit prima ediţie din „Viaţă şi cărţi”, Iliescu mi-a spus că nu-l solicitase, el, pe nici unul să scrie mesajul către ţară. 

Ploaie de gloanţe

Îl cunoşteam bine pe domnul Gogu, cum îi spunea toată lumea. În „Viaţă şi cărţi“ i-am făcut un portret. L-am descoperit şezând pe un scaun, pe culoar, înconjurat de un grup de tineri, care îi aminteau pe un ton agresiv că îl văzuseră cu o seară înainte la televizor alături de Ceauşescu. L-am scos din ghearele lor şi l-am condus în primul studiu neîncuiat. Fusese lovit, îi smulseseră căciula şi fularul, dar nu părea din cale afară de impresionat. „Lăsaţi baltă mesajul, e revoluţie“, am dat să-l descurajez. „Nu mă sperii eu de revoluţii, a declarat senin. Am trăit mai multe“. „Dar asta e o altfel de revoluţie“, m-am pomenit explicându-i. L-am încuiat pur şi simplu în studio şi am plecat după ajutor.

Trebuia să ajungem în Blocul Turn, unde erau Iliescu, Caramitru, Dinescu şi preşedintele în funcţie al Televiziunii. Împreună cu Z. Ornea şi cu soţia mea, care mă descoperiseră („ştiam eu că la televiziune trebuie să fii“, m-a ironizat Z. Ornea), l-am predat lui Ion Caramitru, care l-a expediat acasă cu o maşină. La 6 fără câteva minute, am plecat spre metroul din Piaţa Victoriei. Pe neaşteptate, a reînceput vacarmul din noaptea trecută: gloanţele muşcau din piatra cubică, făcând flame scurte, în jurul nostru. Am avut noroc să scăpăm neatinşi. Dar ne-am speriat îngrozitor. Unde pui că nu ştiam cine trage în cine. De terorişti, vom auzi peste o zi sau două.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite