Scriitorul Andrei Mureşanu, portret realizat de Mişu Popp

Anul viitor se împlinesc 170 de ani de când s-a zbătut Andrei Mureşanu să găsească cuvintele potrivite pentru poemul „Deşteaptă-te, române!“, denumit în timpul Revoluţiei din 1848 „Un răsunet“. Românii au intonat imnul naţional actual şi la Revoluţia din 1989. Până atunci, fusese interzis de comunişti. De 27 de ani, însă, se cântă negreşit pe 1 decembrie, de Ziua Naţională a României, şi n-a lipsit nici de la protestele din 2017.

Pe Câmpia Libertăţii, astăzi o stradă din Blaj, a ajuns şi Andrei Mureşanu în mai 1848. Alături de Ioan Popasu, Iacob Mureşianu şi Ioan Bran, a fost membru al delegaţiei Braşovului, la adunarea de-acolo, condusă de istoricul George Bariţiu. Mureşanu, „poetul generaţiei paşoptiste transilvane“, cum l-au supranumit biografii lui, şi-a aşezat în versuri impresiile despre eveniment: „Aceasta e ziua în care românul/ Pătruns de chemarea spiritului său/ Îşi scutură jugul, impus de păgânul/ Ce n-avu nici lege, nici chiar Dumnezeu“. A continuat să compună şi altele, iar noul poem, „Un răsunet“, în prezent „Deşteaptă-te, române!“, a mobilizat o grămadă de tineri în lunile ce-au urmat. După ce Mureşanu i-a citit poezia lui Bariţiu, în timpul unei plimbări, activitate obişnuită pentru ei, „Un răsunet“ a apărut în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură“, publicaţie a istoricului, pe 21 iunie 1848, alături de Proclamaţia de la Islaz, care marca începerea Revoluţiei în Ţara Românească. Românii s-au revoltat faţă de controlul imperiilor vecine: Otoman, Rus şi Austriac. Din acele zile, Nicolae Bălcescu a păstrat amintirea moţilor lui Avram Iancu, în Apuseni, când tinerii intonau: „«Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte» (…) chiar în mijlocul focurilor şi al urletelor de tunuri“. 

Geneza poemului „Deşteaptă-te, române!“

Diverşi intelectuali s-au întrebat apoi de unde au izvorât acele strofe. Într-o noapte, după o întâlnire cu personalităţi ca Bălcescu, Magheru şi Alecsandri, Mureşanu ar fi făcut câteva ture prin camera lui şi n-ar fi avut linişte până n-a scris textul. Aceasta este una dintre teoriile cu privire la originile poeziei, cel mai des adusă în discuţie. Cât despre melodia imnului naţional, unii considerau că autorul e necunoscut. În schimb, Bariţiu susţinea că „aria inventată tot de autor corespundea foarte bine textului“ şi nu era singurul, iar al treilea grup i-a atribuit-o lui Anton Pann. Gheorghe Ucenescu, elev al lui Pann, a lăsat informaţii despre melodie, iar omul de cultură Sterie Stinghe a publicat fragmente în 1933, în revista „Ţara Bârsei“: „Mureşanu, fiind rudă cu Parohul Bonifaciu Pitiş, venea adeseori seara mai ales în anotimpul cireşelor pentru a se plimba prin grădina bisericii (...) Am cântat «Din sânul maicii mele», pe care, auzindu-l, poetul s-a hotărât să-l adopte ca melodie pentru poezia lui. Melodia fusese alcătuită cu ani înainte de către Anton Pann, care funcţionase şi el ca psalt la biserica Sf. Nicolae“.  

Imnuri de odinioară 

Din 1998, la iniţiativa Senatului României, Ziua Imnului Naţional este 29 iulie pentru că atunci, în 1848, l-ar fi cântat la Râmnicu Vâlcea un grup de revoluţionari paşoptişti – ceea ce s-a întâmplat de fapt într-o grădină din Şchei, la Braşov. Despre „marseilleza românilor“, cum o numeau scriitori precum George Sion şi George Călinescu, a vorbit şi Octavian Goga, poet şi politician de extremă dreaptă, în 1911, la o conferinţă din Blaj: „Florile din familia monocotilidoanelor dau o singură floare în întreaga lunga lor viaţă“, spunea el. „«Deşteaptă-te, române!» a lui Andrei Mureşanu e expresia de înalt talent literar a curentului de idei care îndruma literatura ardeleană în acel timp“. 

După Revoluţia din decembrie 1989, prin Constituţia din 1991, „Deşteaptă-te, române!“ a devenit imn naţional, dar până atunci alte cântece au ocupat acest loc: „Marşul triumfal“, doar instrumental, din vremea lui Alexandru Ioan Cuza; „Trăiască Regele“ ale cărui versuri îi aparţin lui Vasile Alecsandri, între 1866 şi 1948; „Zdrobite cătuşe“, din 1948 până în 1953; „Te slăvim, Românie“, în perioada 1953-1977 şi „Trei culori“, între 1977 şi 1989, pe muzică de Ciprian Porumbescu. Prima strofă a întâiului imn al Republicii Populare Române suna aşa: „Zdrobite cătuşe în urmă rămân,/ În frunte-i mereu muncitorul,/ Prin lupte şi jertfe o treaptă urcăm,/ Stăpân pe destin e poporul“. Odată ce au venit comuniştii la putere, fredonarea sau intonarea cântecului „Deşteaptă-te, române!“ a fost interzisă în ţară. S-a cântat, însă, în 1987, la  iscarea revoltei de la Braşov şi, fireşte, la Revoluţia din ’89. Între 1991 şi 1994, a fost şi imnul naţional al Republicii Moldova, înlocuit din ’94 cu „Limba noastră“.

Patriotismul de la Blaj 

Bistriţeanul Andrei Mureşanu, născut pe 16 noiembrie 1816, în familia meşteşugarului Toader Mureşanu, şi-a trăit copilăria într-o casă joasă de lemn cu acoperiş de şindrilă şi o tindă.  Preocupat de educaţia fiului, tatăl a angajat un grănicer pentru a-l învăţa carte înainte de şcoală. După asta, a fost mai bine pregătit pentru anii de studii, care i-au adus experienţe în diverse instituţii de învăţământ: la Şcoala Normală săsească între 1825 şi 1826 – nu era niciuna cu predare în limba română –, iar apoi, la Gimnaziul Călugărilor piarişti, până în 1832. Făcea rime încă de-atunci şi prinsese drag de carte. N-ar fi avut însă bani de haine şi rechizite pentru şcoală dacă tatăl n-ar fi cumpărat o vacă, să vândă lapte. 

După moartea lui Toader Mureşanu, în anii adolescenţei viitorului poet, mama lui a vândut vaca şi l-a lăsat să

continue să înveţe, dar nu în oraşul natal, ci la Blaj, unde îl îndrumaseră dascălii. Acolo, pedagogul şi clericul greco-catolic Timotei Cipariu a fost unul dintre cei care au contribuit la formarea lui intelectuală. Dar ţineau cursuri şi alţi reprezentanţi din a doua generaţie a Şcolii Ardelene: Simion Bărnuţiu, Ioan Rus, George Bariţ sau Bariţiu, profesori de filosofie, teologie dogmatică şi istorie universală. 

În Blaj, Mureşanu a avut parte, ca mulţi alţii în acele timpuri, de educaţie patriotică. Când George Bariţiu a plecat din Blaj să preia conducerea şcolii române din Braşov, în 1837, şi-a propus să-l aducă şi pe Mureşanu. A reuşit, iar poetul a rămas 12 ani la Cetatea de sub Tâmpa. Pentru că atunci când a ajuns aici mai avea un an de studii, Bariţiu a obţinut o aprobare specială pentru a-l primi în învăţământ şi astfel Mureşanu a devenit institutor, adică învăţător, la şcoala română. A renunţat, aşadar, la preoţie, profesie pentru care se pregătise.

(FOTO: George Bariţiu, cel care a publicat poemul lui Mureşanu)

Ascensiuni literare

Mai târziu, a decis să se transfere la Gimnaziul românesc din Braşov, iar acestea sunt cuvintele din scrisoarea înmânată superiorilor: „Doresc cu toată dragostea de a vă înştiinţa acum că de la 17 septembrie a anului 1840 sunt hotărât a nu mai rămânea profesor în Şcoala Capelei: – care poftindu-vă progrese şi înaintare în cele începute, rămâi pentru totdeauna al Dumneavoastră prea plecat Andrei Mureşanu“. Şi a alimentat în continuare prietenia cu Bariţiu, căci şi-a început activitatea de gazetar şi a colaborat cu poezii şi articole la publicaţiile lui: „Gazeta de Transilvania“ şi la suplimentul literar „Foaie pentru minte, inimă şi literatură“ – a debutat în aceste pagini încă din 1838 cu poemul „Traducere“. În plus, pentru că i-a cunoscut pe Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu, Cezar Bolliac şi Dimitrie Bolintineanu, care veneau vara la băi la Vâlcele, la 25 de kilometri de Braşov, s-a simţit determinat să creeze necontenit. 

În august 1842, Mureşanu s-a căsătorit cu Susana Greceanu, fiica parohului din Scheii Braşovului, iar Bariţiu le-a fost naş de cununie. În ciuda necazurilor – mulţi dintre cei opt copii ai lor s-au îmbolnăvit – 

s-a ocupat mai departe de carieră. Şi în afara vieţii de familie a avut însă nemulţumiri; de exemplu, din funcţia de inspector şcolar şi-a dat seama de numărul mic de şcoli de la sate, precum şi de şansele slabe pe care le aveau să se dezvolte.

„Eremitul din Carpaţi“

După 1844 a scris mai multe versuri cu note naţionale, perioadă în care a colindat cu Bariţiu Ţara Românească. Acesta i-a sugerat să lucreze la câteva ode, iar pe întâia i-a închinat-o lui George Bibescu, când a avut loc înscăunarea. De fapt, Bariţiu voia să-l aibă pe domnitor de partea lui pentru a avea permisiunea de a-şi distribui gazetele în Principate. 

De-a lungul timpului, Mureşanu a folosit trei pseudonime pentru a-şi semna textele: Urziceanu, Eremitul (Eremitul din Carpaţi) şi Albion. Primul i-a fost la îndemână după 1850, când născocea satire ca „Elenuţa din Cetate“, iar cel mai des îşi spunea Eremitul din Carpaţi, cum a iscălit poezii precum: „La mormântul lui Ioan Mocioni“, „Locul fericirei“ şi „Anul Nou 1855“. Numele vechi al Angliei, Albion, se presupune că l-ar fi împrumutat când traducea din preromanticul englez Edward Young. 

Andrei Mureşanu: „o grădină de flori“ în tinereţe, deznădăjduit spre sfârşitul vieţii

Când trupele generalului Józef Bem, comandantul armatei revoluţionare maghiare, au pătruns în Braşov pentru a-l cuceri – Revoluţia de la 1848 a fost un bun prilej şi pentru revoltele antihabsburgice ale ungurilor – Mureşanu s-a retras la Ploieşti fie cu familia, fie cu Bariţiu; există mai multe anecdote. S-a scris în epocă că l-au luat ruşii prizonier de aici, după care l-au ţinut în Moldova. Cert e că după doi ani şi Mureşanu, şi Bariţiu au revenit la Braşov. Chiar atunci, în 1850, Bariţiu a publicat un articol despre cum cereau nişte inspectori saşi lemne de la cetăţeni pentru armata imperială, text care a i-a deranjat pe austrieci, căci, la scurtă vreme, revoluţionarii paşoptişti au fost defăimaţi într-o publicaţie germană. Situaţia îl neliniştea pe Mureşanu, aşa că s-a mutat cu familia la Sibiu pentru un post de translator la Guvernul militar şi civil al Transilvaniei. Superiorii i-ar fi interzis să mai colaboreze cu publicaţii româneşti, aşa că textele lui au fost din ce în ce mai rare şi anonime, în ziarul local „Telegraful român“, de exemplu.  

Concediat la 44 de ani 

Cu trecerea anilor, Mureşanu a devenit un bărbat încruntat, diferit de tânărul „vesel, glumeţ, cântăreţ şi dansator de frunte, supranumit în societatea românească de atunci «Grădina de flori»“, cum relata cândva Bariţiu. În octombrie 1852, în drum spre Viena, Bariţiu s-a oprit la Sibiu. Susana, fina lui, le-a pregătit cina, dar el simţea că buna dispoziţie de odinioară nu mai putea fi retrăită, căci Andrei Mureşanu era schimbat. Munca de birou era unul dintre motive – nu-l încânta şi salariul nici măcar nu acoperea cheltuielile familiei.

Cu toate astea, în 1855, când Simion Bărnuţiu, fostul său profesor, i-a propus să lucreze la Academia din Iaşi, la

catedra de limbă şi literatură română, a refuzat: „Cât pentru strămutarea mea în Moldova, trebuie să vă spun că deocamdată mă mulţumesc a rămâne la postul la care mă aflu, mai ales luând în consederaţiune şi împrejurarea că am servit statul austriac în calitate de translator şi concipist 6 ani, încât îmi mai lipsesc 4 ani ca să fiu capace de pensiune, atât eu, cât şi soţia şi copiii, la venirea unei morţi timpurii, mai încolo, precugetând şi la aceea, că deşi leafa anuală de 325 galbini este onorifică pentru un bărbat, mai ales necăsătorit, pe lângă toată scumpetea ce domneşte deocamdată în Principate, pentru un părinte însă cu familie numeroasă, cum sunt eu, crede domnul meu, că nu este deajuns“. 

Dar iată că după 11 ani în acea funcţie a fost concediat în 1861, când ajutorul a venit de la Contele Mikó Imre, care l-a invitat la Cluj, de data asta ca translator din limba maghiară şi conţopist. În ciuda noului loc de muncă, poetul se izola pe zi ce trecea. Totuşi, familia şi prietenii îşi puneau nădejdea în întoarcerea la Braşov, că acolo ar fi izbutit să-şi revină. N-a fost aşa. Mureşanu nu mai avea încredere în el şi nici în cei din jur. 

(FOTO: Susana, soţia lui Andrei Mureşanu)

„Proştilor, ce mai întrebaţi, îngropaţi-l şi tacă-vă gura“

Ca să-l îmbărbăteze, Bariţiu l-a încurajat să traducă scrieri de-ale lui Tacitus, istoric şi om politic roman, pe care avea să i le plătească din subvenţia pe care o primea de la Comitetul Scarlat Rosetti. Mureşanu a tradus, a publicat, dar elogiile nu l-au mai animat. De aceea, o parte dintre amicii şi revoluţionarii de la 1848 i-au adunat poemele într-un volum, apărut în Braşov, în 1862, însă cartea intitulată „Din poesiele lui Andrei Mureşanu“ nu s-a vândut, deşi presa a recomandat-o stăruitor. Bariţiu n-a renunţat şi a dat-o la citit unui comitet alcătuit din Timotei Cipariu, Pavel Vasici şi Sava Popovici, cu precizarea că autorul merită să fie premiat. În final, Adunarea Generală ASTRA i-a oferit o distincţie în valoare de 50 de galbeni. 

Anul următor, starea de sănătate a lui Mureşanu s-a înrăutăţit – avea afecţiuni ale sistemului nervos – , posibil şi din pricina alcoolului. Lipsea de acasă, se plimba ore în şir pe lângă Cetate şi cândva l-au găsit: „într-o stare jalnică, cu capul gol, cu pantalonii rupţi de la genunchi în jos, iar cu pălăria bea apă dintr-un izvor“, a consemnat istoricul literar Ion Buzaşi. 

Andrei Mureşanu a murit înainte să împlinească 47 de ani, în timp ce Bariţiu era în Viena. La înmormântare, enoriaşii ortodocşi nu au fost de acord cu înhumarea lui în cimitirul Biserica „Sf. Treime“ din Şcheii Braşovului, căci poetul era greco-catolic, aşa că fost nevoie de aprobarea mitropolitului Andrei Şaguna, care, indignat, a răspuns: „Proştilor, ce mai întrebaţi, îngropaţi-l şi tacă-vă gura“. Atunci au avut loc parastase şi în oraşe precum Bistriţa, Năsăud, Blaj şi Sibiu, iar în 1882 osemintele poetului au fost reînhumate în cimitirul Groaveri din Braşov.

Pe lângă poemul „Un răsunet“ şi diverse traduceri, Mureşanu a semnat şi o lucrare pedagogică, „Icoana creşterii rele“, în 1848 – o interpretare a volumului „Cărticica racului“ de Saltzmann şi Carol Hann. Un ghid pentru părinţi, dedicat cu precădere „mamelor române din toate provinciile unde se vorbeşte această limbă“. În Braşov, Muzeul „Casa Mureşenilor“, ridicat în 1968, după o donaţie din partea urmaşilor familiei, aminteşte de Andrei Mureşanu. Mobilierul de acum două secole, colecţia de picturi şi feluritele documente încă mai deschid uşi spre trecutul istoric al ţării.