Desen de Vali Ivan. Fotografii: Dinu Zară, Eduard Enea, Mediafax, Fototeca online a comunismului românesc, Adevărul

Statuile foştilor lideri comunişti ori ale figurilor reprezentative ale regimului încă pot fi găsite pe străzile şi în parcurile din România. Vestigii de eroism târziu, anacronic, şi reziduuri ale propagandei comuniste care încă există.

29.11.2001. Senatul României avizează înfiinţarea comunei Iaslovăţ (judeţul Suceava), formată din satale Iaslovăţ şi Bodnăreni. Prima decizie importantă, oricum istorică, a noului primar ales al comunei, Toader Strugari, şi a consilierilor locali: reamplasarea bustului fostului lider comunist, reper spritual al comunei, Emil Bodnăraş, pe soclul gol din centru, de la şosea.

Emil Bodnăraş, născut în satul Iaslovăţ, a dezertat din Armata Regală în 1932. A renunţat la onoare şi a fugit în URSS. A jurat credinţă Moscovei bolşevice, iar jurământul i-a fost răsplătit, căci a fost ales să aibă cea mai mare putere între militarii români. Urmarea: în 1955, mai bine de jumătate dintre ofiţeri nu aveau mai mult de patru clase. Bodnăraş e dezertorul, cel mai probabil spion sovietic, care a îndobitocit Armata Română. Una dintre lozincile propagandistice din epoca de tristă amintire era: „La Armată, Bodnăraş are grijă de ostaş!“. A avut Bodnăraş grijă de ei!

Când i-a bătut clopotul lui Bodnăraş
Oricum, imaginea de chip cioplit a lui Bodnăraş nu era o noutate în comună: în 1976, după moartea fostului ministru al Forţelor Armate, Emil Bodnăraş fusese îngropat, respectându-i-se ultima dorinţă, în cimitirul bisericii din Iaslovăţ, satul său natal. În scurt timp, prin grija activiştilor de partid şi prin graţia divină ceauşistă, în faţa căminului cultural din Iaslovăţ fusese dezvelit şi un bust al lideului comunist.

După Revoluţia din ’89, ca un gest reparatoriu util memoriei locale, câţiva localcnici, în frunte cu preotul de atunci, Dan Mihoc, au dat jos de pe soclu chipul cioplit. Preotul îi mobilizase pe săteni spunându-le că va face clopote noi pentru biserică din bronzul statuii, că Bodnăraş nu mai e un simbol pentru comună, că o să fie altfel, că o să fie bine. În clopotniţa bisericii n-au bătut însă niciodată alte clopote, iar fostul monument de propagandă comunistă a dispărut la fel de nefiresc precum apăruse.

Au adus sicriul pe un car cu patru boi. A fost frumos, multă lume. Nicolae Cociorvan, sătean

A înviat Bodnăraş!
În 2001, după ce satul capătă o nouă identitate, primarul începe să se preocupe de recuperarea gloriosului trecut al locului. E vorba aici de un profund patriotism local, nicidecum de un provincialism ţanţos, încă necenzurat de necesare reevaluări ale istoriografiei române. Oricum, în podul şcolii din localitate este găsit prototipul din ipsos după care fusese turnat bustul original. Bustul lui Emil Bodnăraş este repus la locul lui, la şosea.

Emil Bodnăraş a înviat sub privirile satisfăcute ale sătenilor, împliniţi că satul a recăpătat importanţa, chiar eroismul de altădată. Împliniţi că şi-au redobândit moştenirea istorică, eroismul de masă. Stafia comunismului se întorsese să le bântuie uliţele din pământ bătătorit, însă acesta părea un preţ prea mic pentru simbolistica locală a grotescului monument: stabilitate şi tradiţie

A făcut căminul, biserica, moara, a fost om de treabă,domn, ne mândrim, de ce să nu ne mândrim. Agafia Solovăstru, săteancă mândră, mergând

Astăzi, sătenii explică bio­grafia lui Emil Bodnăraş şi a statuii care-l reprezintă cu aceleaşi mijloace discursi­ve ale propagandei comuniste. Trăiesc, carevasăzică, încă ghidaţi de mistica doctrinei care-a fost, ca şi când ar mai fi. Vorbesc despre realizările locale ale acestuia pentru că pot vorbi despre realizările acestuia. Alte detalii nu cunosc, deci e probabil nici să nu existe. „Toată lumea a fost de acord să fie pus înapoi. A fost ministru, om mare la Bucureşti, la armată. El din familie se trage din satul nostru. Aici e şi îngropat. A făcut căminul, biserica, moara, a fost om de treabă, domn, ne mândrim, de ce să nu ne mândim că e de-al nostru“, spune Agafia Solovăstru, în calitatea sa de săteancă mândră, locuitoare a Iaslovăţului.

„Jos comunismul!“

În noua comună Iaslovăţ din judeţul Suceava, timpul parcă a stat în loc. Nu vorbim aici despre nostalgii marginale, readuse în prezent fără o reevaluare competentă, deşi se poate vorbi şi despre asta. E vorba că, în anul 2015, la mai bine de 25 de ani de la căderea oficială a comunismului, sloganul „Jos comunismul!“ poate avea o reprezentare cât se poate de concretă. „Jos comunismul“ de pe soclurile ascunse prin parcuri şi prin sate uitate de lume, de pe plăcuţele cu nume de străzi, de pe tricourile adolescenţilor şi, în fine, dacă nu e exagerat, „jos comunismul“ din sufrageriile nostalgiilor de duminică.

Oamenii din Iaslovăţ nu ştiu istorie politică şi poate că nici n-au nevoie să ştie. Poate că, pentru ei, bustul lui Bodnăraş nu reprezintă nicio legătură cu trecutul ideologizat, ci, mai degrabă, afirmarea publică a potenţialului local. Lucru firesc. Numai că prezenţa, în piatră, a unei personalităţi comuniste de rangul lui Bodnăraş e cel puţin stranie în vreme ce, în cel mai oficial mod, regimul comunist a fost condamnat şi condamnat din nou, în vreme că se câştigă voturi bune din manifestarea grandilocventă a neimplicării comuniste în biografia personală a politicienilor, în vreme ce un act legislativ relativ sedundar precum aşa-zisa Lege antilegionară stârneşte întregi coruri de îngrijitoare ale istoriei României. Şi, cumva, dreptate au şi sătenii şă-şi preţuiască ceea ce găsesc a fi valoros pentru specificul local, dreptate au şi oamenii care ies la paradă cu anticomunismul lor.

Sacralizarea oficială a unui criminal
În lipsa unei infrastructuri cuprinzătoare a administrării memoriei, comunismul va rămâne un tabu mental şi moral. Pesemne că memoria românilor n-are capacitatea de a se regla prin mecanisme proprii, astfel că, indiferent că e vorba despre memoria locală sau naţională, totul pare un dezechilibru firav între repudierea răului şi acceptarea răului autorizat. Poate că e normal: o graniţă rigidă în ce priveşte imperativul moral al amintirilor nu există. Şi nici nu e bine să existe. Dar, dincolo de orice introspecţii individuale, simbolisticii oficiale îi este necesară o sistematizare. Comuna Iaslovăţ este, poate, cel mai relevant exemplu despre sacralizarea oficială a unui criminal.

Actualul primar al comunei, Ion Cotoară, este la fel de ferm precum sătenii lui: „Mă mai întreabă unii şi-alţii de ce nu-l dau jos. Dacă nu eu l-am aşezat acolo, consider că nu am acest drept. Lăsăm să-l judece timpul, istoricii, cu cele bune şi cele rele. Adevărul însă e că a ţinut mult la comuna noastră, oamenii mai în vârstă pot să vă confirme asta“.

Are dreptate primarul. Oamenii de aici îşi amintesc cu precizie momentul când Emil Bodnăraş a murit. „A fost o iarnă foarte grea. Drumurile erau înzăpezite, a fost viscol mare. Au adus sicriul pe un car cu patru boi. A fost frumos, multă lume“, îşi aminteşte Nicolae Cociorvan, sătean. Petru Cotoară, sătean şi el, fost militar şi şofer la sediul central al Securităţii din Bucureşti s-a întors, din Capitală, în satul natal, pentru a raporta superiorilor ce-a văzut. „Multă lume, din toate satele din jur. Era viscol, frig. Au stat oamenii, au îndurat şi s-au uitat şi ei, gură cască“, raportează astăzi şoferul în rezervă Cotoară. Bărbatul îşi aminteşte că, într-o vreme, Bodnăraş venea des la ei în comună, cu elicopeterul, ca să-şi viziteze bunica şi alte rude din satul Bodnăreni. Vizitele s-au rărit după colectivizare, spune Cotoară. „Mergeau oameni din sat la el şi cereau pământul, pădurea înapoi. O perioadă, s-a detaşat de Iaslovăţ“.  (A transmis din satul Iaslovăţ corespondentul „Adevărul“ Suceava, Dinu Zară)

<strong>Cine este Bodnăraş, comunistul puşcăriaş</strong>

„După 42 de ani de activitate revoluţionară în mişcarea comunistă, din care 40 de ani în Partidul Comunist Român şi 30 de ani în conducerea sa [...], vreau doar ca vremea care mi-a rămas să o trăiesc cu rost, în limita puterilor mele, ca simplu cetăţean, ca simplu soldat al partidului fără apăsătorul sentiment, din ultimii ani, al unei utilităţi îndoielnice“, scria Emil Bodnăraş, la 10 noiembrie 1974, membrilor Comitetului Central al PCR. Ultima sa cerere: să fie înmormântat la Iaslovăţ, în nordul Moldovei, în comuna sa natală. Adică nu în marele Mausoleu din Parcul Libertăţii, alături de tovarăşii săi de luptă şi de drum. Documentul este extras din volumul II al trilogiei „Apostolii lui Stalin“, semnată de jurnaliştii Laurenţiu Ungureanu şi Radu Eremia.

Mai întâi a fost de extremă dreapta
Bodnăraş s-a născut la 10 februarie 1904. Tatăl său, Ion Bodnăraş, era de etnie ucraineană şi lucra ca funcţionar de Judecătorie, în timp ce mama sa, Elisabeta, femeie de etnie germană, era casnică. După terminarea liceului, Bodnăraş merge la Iaşi şi face câteva luni la Facultatea de Drept a Universităţii. Intră în Facsiile Naţionale Române, formaţiune de extremă dreapta, fiind în 1924-1925 membru al grupării lui A.C. Cuza, Liga Apărării Naţional Creştine.

Spion sovietic la Bucureşti
E însă exmatriculat de la Iaşi şi pleacă la Timişoara, unde intră la Şcoala Militară. În 1930 e şef de promoţie. Bodnăraş se diferenţiază de clişeul comunist al muncitorului promovat de propaganda sovietică. Trece printr-o şcoală de elită, e vorbitor al mai multor limbi străine, nu e doar cizmar.

La 16 februarie 1932, Emil Bodnăraş dezertează din Armată şi fuge în URSS. Cele mai multe voci spun că Bodnăraş ar fi devenit spion sovietic în cei doi ani în care a rămas în URSS. Altfel, de ce s-ar mai fi întors în ţară, în 1934, în condiţiile în care era căutat de autorităţi? Oricum, la 21 iulie 1934, în trenul Iaşi-Bucureşti, Bodnăraş se întâlneşte în compartiment cu numitul Apostolescu, fost coleg de şcoală militară românească. În faţa fostului camarad, se scuză: că nu a fugit din armată, că a fost trimis ca ofiţer de informaţii. Degeaba. În Gara de Nord e arestat. 8 ani. Se alătură grupului lui Gheorghiu-Dej din închiori şi supravieţuieşte. La 8 noiembrie 1942, de ziua lui Dej, e eliberat.

Treburile murdare ale lui Bodnăraş
Emil Bodnăraş reuşete să fie mereu actor principal în cele mai importante momente ale Partidului Comunist şi are parte de încrederea tuturor comuniştilor. Participă la înlăturarea secretarului general al partidului, Ştefan Foriş, şi devine una dintre cele trei persoane care asigură conducerea provizorie a partidului, alături de Iosif Rangheţ şi Constantin Pârvulescu. E implicat în înlăturarea şi arestarea mareşalului Antonescu în august 1944, dar urmăreşte cu atenţie şi abdicarea regelui Mihai la 30 decembrie 1947, fiind pregătit să intervină cu efectivele forţelor armate pe care le conducea, în caz de nemulţumiri politice şi sociale. Tot Emil Bodnăraş reorganizează serviciile de spionaj din România şi tot el e artizanul sovietizării Armatei Române.

În partid, Bodnăraş se menţine mereu deasupra liniei fine care stalibeşte puterea. E membru al Biroului Politic al CC al PCR din ’44 până în ’48 şi rămâne în aceeaşi funcţie până în ’65 în nou-înfiinţatul Partid Muncitoresc Român (PMR). Apoi, devine membru şi în Prezidiul Permament al CC al PCR, fotoliu pe care-l ocupă până 1974.

<strong>Curiosul caz al intelectualilor comunişti</strong>

Vasta cantitate de artă comunistă oficială, produsă între 1945 şi 1989, este distrusă, pierdută sau, pur şi simplu, ignorată. Vă prezentăm patru exemple de personaje care fie au fost furate de propaganda comunistă precoce şi supravalorizate pentru a legitima o oarecare efervescenţă culturală în sânul mişcării, fie au tămâiat regimul naţional-comunist şi au continuat, şi după ’89, să promoveze, uneori voalat, alteori făţiş, imaginea pozitivă a naţionalismului şi şovinismului de sorgine ceauşistă. Acestea sunt: Alexandru Sahia (foto 1), Theodor Neculuţă (foto 2), Adrian Păunescu şi Sergiu Nicolaescu.

Busturile lui Alexandru Sahia (1908-1937) şi Theodor Neculuţă (1859-1904) se află, în mod ironic, în Parcul Carol I din Capitală. Ironic, pentru că parcul a fost inaugurat în anul 1906 pentru a sărbători 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Prezenţa celor două busturi a fost semnalată de profesorul Nicolae Constantinescu (79 de ani), medic chirurg: „Theodor Neculuţă, de profesie  cizmar, este considerat primul poet proletar din literatura română. În 1948, la restructurarea Academiei Române, în timp ce membri ca Rădulescu-Motru şi Luian Blaga erau excluşi, Neculuţă era primit ca membru post-mortem. Bustul lui în Parcul Carol I, ca şi existenţa unor străzi care-i poartă numele cel puţin în Bucureşti, Oradea şi Galaţi îmi arată mie slabul interes pentru simboluri, pentru
modelele oferite azi tinerilor“.

Theodor Neculuţă a fost recuperat drept comunist deşi şi-a desfăşurat activitatea cu mult înainte de conturarea unei mişcări socialiste coerente în România. Totuşi, în interes propagandistic, în perioada realismului socialist, Neculuţă era studiat în manualele de liceu drept unul dintre proletcultiştii de seamă tributari ideologiei.

Alexandru Sahia, care a dat şi numele Studioului Cinematografic „Alexandru Sahia“, cel mai mare studio producător de film documentar din România comunistă. Adoptarea lui Sahia de către comunişti este, totuşi, paradoxală, dacă nu chiar absurdă: cu numai câteva zile înaintea morţii sale, era clasat dreptu „duşman al poporului“ şi exclus din PCdR, aflat în ilegalitate. A fost însă folosit după 1945 pentru consolidarea regimului la care a visat. A devenit obiectul unui cult: mare scriitor, trăind în mizerie, lucru care nu era chiar adevărat, sacrificat oricum pentru cauza proletariatului. Era lectură obligatorie printre clasicii literaturii române, tipul de scriitor şi jurnalist care scrie despre necazurile celor mulţi. A fost, de asemenea, ales membru post-mortem al Academiei.

Adrian Păunescu, fost membru în CC al UTC, este unul dintre eroii recenţi ai unei Românii prea îndepărate de ideile lui ca să-l mai merite. A fost un prieten apropiat al puterii comuniste, pe care a lăudat-o şi a criticat-o deschis. După ce a asistat, izolat, la Revoluţie, a îmbrăţişat, din nou, „lirismul“ politicii. Păunescu a continuat să scrie versuri. Câte dintre ele sunt poezii e greu de spus. Un lucru e însă sigur: relaţia sa privilegiată cu sistemul comunist i-a conferit un statut special, care şi-a pus, incontestabil, amprenta şi pe creaţia sa literară. Poeziile patriotice şi cele adresate Elenei şi lui Nicolae Ceauşescu există şi fac parte din uriaşa uzină de poezie care l-a consacrat pe poet. Adrian Păunescu e liantul care leagă România comunistă de cea postcomunistă şi, apoi, de cea democrată. Adrian Păunescu a rămas poetul unei generaţii, chiar dacă aceasta este polarizată de păreri „pro“ sau „contra“, iar trecerea lui în nefiinţă a urmat tiparul după care s-a desfăşurat întreaga viaţă: cu zgomot, emoţii, mulţimi, elogii, kitsch şi contestări. Un bust al poetului a fost dezvelit, în 2012, în parcul Grădina Icoanei
din Bucureşti.

Sergiu Nicolaescu e, poate, unul dintre cei mai controversaţi foşti susţinători ai regimului comunist. Românii au crescut cu filmele sale fără să-şi dea seama de grosolăniile mincinoase care erau promovate în peliculele maligne. Sergiu Nicolaescu a cultivat gigantismul, spiritul faraonic al lui Nicolae Ceauşescu, dar nu e doar asta. Nicolaescu a fost, mult timp, secretarul de partid al Asociaţiei Profesionale a Cineaştilor, funcţie care-i legitima puterea neţărmurită în cinematografia regretabilă. La Revoluţie, prezenţa lui Sergiu Nicolaescu pe holurile Televiziunii şi în centrele de comandă a lăsat, pe bună dreptate, loc pentru o seamă largă de teorii ale conspiraţiei. La aproape un an de la dispariţia sa, edilii din Târgu Jiu au dezvelit, în centrul oraşului, un bust al fostului cineast. Întru aducere aminte. Prima reacţie a venit din familiei: „Fratele meu nu a fost aşa de urât“, a spus sora lui Sergiu Nicolaescu. „L-am redat într-o postură de forţă“, a explicat artistul care a realizat lucrarea. Într-adevăr, Sergiu Nicolaescu a avut o putere aparte în România.

Cazul Emiliei Irza, eterna eroină. Bustul Emiliei Irza a fost inclus pe Lista Monumentelor Istorice în 2010. Se găseşte pe Bulevardul Lacul Tei din Capitală, la numărul 120. E amplasat, strategic, în faţa unui spital de copii ridicat în 1950 de regimul comunist. Atunci, în perioada stalinizării, când totul se comuniza, spitalul se numea „Emilia Irza“ – revoluţionară căzută după o mare manifestaţie comunistă, îngropată ca eroină a clasei muncitoare în 1945. Din 1990, se numeşte, sofisticat, Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „Alfred Rusescu“. S-a schimbat ambalajul, dar bustul a rămas. Monument istoric, nu mai puţin.

<strong>Cazul Lucreţiu Pătrăşcanu</strong>

Poate fi măcar caraghios faptul că Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 3 Bucureşti se află pe strada Lucreţiu Pătrăşcanu, numărul 3-5. La fel, Administraţia Sectorului 3 a Finanţelor Publice pentru Persoane Fizice – la numărul 10. Dar orice om câtuşi de puţin rezonabil nu poate să nu considere o blasfemie faptul că Liceul Teoretic „Nichita Stănescu“ află pe aceeaşi stradă din cartierul bucureştean Titan.

Lucreţiu Pătrăşcanu a fost primul ministru comunist în guvernele postbelice, omul care a controlat justiţia în perioada ’44-’48 şi care n-a ezitat să-i trimită în închisoare, pe rând, pe toţi liderii partidelor istorice. Lucreţiu Pătrăşcanu a fost iubit de femei, apreciat de intelectuali şi urât de tovarăşii din partid. Istoria contrafactuală încă îi face mari servicii şi construieşte în jurul său o altfel de Românuie comunistă, mai puţin criminală. Dar istoria contrafactuală nu e istorie.

Lucreţiu Pătrăşcanu a fost unul dintre martorii implicaţi ai celor mai ruşinoase momente din România comunistă. La 12 septembrie 1944, a semnat armistiţiul dintre România şi URSS. Din punct de vedere economic, documentul îngenunchea România şi o transforma în vaca de muls a bolşevicilor, obligată să dea mai mult lapte decât poate.

FOTO 1. Lucreţiu Pătrăşcanu (primul), alături de Gheorghiu-Dej (ultimul) şi Ana Pauker. FOTO 2: Lucreţiu Pătrşcanu, la dreapta lui Teohari Georgescu

Din 24 august 1944, Pătrăşcanu e însă ministru interimar al Justiţiei, iar din noiembrie ’44 devine ministru plin. Din acest fotoliu, comunistul de salon, asigură pregătirea structurilor legislative în vederea sovietizării României. Primele ţinte: adversarii politici şi reprezentanţii vechiului sistem. În Monitorul Oficial încep să apară decrete cu privire la epurarea Justiţiei şi a aparatului de stat central. La 20 septembrie, Pătrăşcanu depune un proiect de lege pentru „arestarea şi judecarea celor care poartă răspunderea materială şi morală a dezastrului ţării“. Exhaustivă acuzaţie! Proiectul însă nu e decât o prelungire a unei prevederi a Convenţiei de Armistiţiu, care obliga partea română „să dizolve formaţiunile de tip fascist, cât şi orice organizaţii care duc propagandă ostilă Naţiunilor Unite şi în special Uniunii Sovietice“.

În 1945, Pătrăşcanu anunţă înfiinţarea de Tribunale ale Poporului, menită să-i trimită la puşcărie pe toţi cei asupra cărora plana suspiciunea adeziunii la fascism. Cercetarea învinuiţilor era făcută de acuzatori publici, numiţi la propunerea Ministerului de Justiţie, fără vreun criteriu de selecţie: oamenii n-aveau nevoie nici să fie magistraţi, nici să aibă studii de specialitate. Trebuia doar să încuviinţeze ordinele de partid. Hotărârile tribunalelor erau inatacabile. Justiţia se transforma în justiţie populară. Ca şi când un scaun s-ar transforma în scaun electric. În scaunul electric s-au aşezat oameni politici jurnalişti, foşti angajaţi ai Siguranţei Generale, membri ai unor organizaţii numite „teroriste“, partizani din munţi, dar şi cei vinovaţi de deportarea românilor şi a evreilor în Răsărit sau cei vinovaţi de pogromuri.

Tot Pătrăşcanu se numără printre cei care reprezintă România la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1946.  Oricum, popularitatea sa în rândul mulţimii stârneşte invidia secretarului general al Partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej. La 28 aprilie 1948, chemat telefonic, comunistul pleacă spre Ministerul de Justiţie. Este arestat. Bănuia ce i se va întâmpla şi avea asupra lui, cusut în tivul pantalonilor, un tub de otravă. N-are însă curaj, iar otrava se strică din cauza căldurii şi a umezelii. Încearcă, oricum, să-şi ia viaţa: îşi taie venele cu o lamă de ras, dar nu moare. Anchetarea lui durează şase ani. Nu e găsit cu nimic.

La 6 aprilie 1954, începe procesul. La 14 aprilie, sentinţa. Pătrăşcanu: „Scuip pe acuzaţiile care mi se aduc“. În noate de 16 spre 17, la ora 3.00, Pătrăşcanu e executat cu un glonţ în ceafă. Memoria lui este reabilitată de către Nicolae Ceauşescu în 1968, însă contextul era o răfuială politică. Oricum, numele lui Pătrăşcanu devine din nou uşor de pronunţat. Străzi din România îşi schimbă denumirea în cinstea celui care a fost, celui care ar fi putut fi.

<strong>„Statuia Foamei“ încă-i reprezintă pe români</strong>

În 2007, Parcul Florilor din cartierul Pantelimon a fost înnobilat peisagistic cu monumentul sculptural „1907“, ridicat din zona halei Obor în 2004 şi păstrat o vreme la întuneric. Dezvelirea statuii a fost eveniment cu fast, la care a fost invitat special preşedintele Ion Iliescu (foto) şi la care s-au servit şi mici, şi cârnaţi şi bere. Aşa a fost atunci.

S-a impus ca monumentul dedicat Răscoalei Ţărăneşti de la 1907 (n.r. – care a început la 21 februarie în Flămânzi, Botoşani, şi-a cuprins până în primăvară toaţă ţara) să reintre în peisajul urban al Capitalei: „La sugestia oamenilor de cultură şi a altor cetăţeni, edilul (n.r. – primarul Neculai Onţanu) a ales acest amplasament pentru punerea în valoare a monumentului“, relata presa vremii.

Monumentul în cauză este lucrarea sculptorului Naum Corcescu, artist cu viziuni realiste şi compoziţii eroic-monumentale. Grupul statuar de bronz ce reprezintă, practic, emanciparea ţăranului român a fost turnat la Combinatul Fondului Plastic în 1972. S-au topit atunci mii de linguri, ţevi şi robinete. În total, 36 de tone de obiecte casnice susţinute pe un soclu de beton armat.

În perioada comunistă, când statuia se înălţa 15 metri spre cer în faţa halei de carne de la Obor, valoarea artistică era perfect complementară cu folclorul. I se zicea „Statuia Foamei“, de ciudă că românii găseau la hală numai copite de porc şi gheare de pui – „tacâmuri“ vasăzică, iar când se stătea la coadă, câte-unul mai ghiduş îşi amintea acest banc, cu umor amar:

„Staţi aşa, nu daţi năvală!
Nu mai este carne-n hală.
Îl vedeţi pe-ăla de jos?
A murit rozând un os!“.

Cazul străzii Erou Ion Călin. „Au crezut că e erou din Primul sau Al Doilea Război Mondial“

Istoricul Mihai Burcea semnalează şi alte denumiri din nomenclatorul străzilor bucureştene care amintesc de acelaşi trecut comunist, într-un studiu realizat în proiectul „Membri, simpatizanţi, conspiratori şi «tovarăşi de drum». Componenţa Partidului Comunist din România în perioada ilegalităţii – studii prosopografice“, derulat prin Centrul de Cercetări în Istorie Contemporană „Cont*texte al Universităţii din Bucureşti.

Strada Erou Ion Călin este unul dintre locurile care păstrează, prin denumirea sa, amintirea marilor realizări ale regimului comunist. „Cel mai probabil, edilii Capitalei au considerat că acesta a fost un erou din perioada Primului sau a celui de-Al Doilea Război Mondial. În fapt, Ion Călin a fost un comunist român care s-a înrolat voluntar în Brigăzile Internaţionale din Spania şi, ulterior, a luptat în cadrul Mişcării de Rezistenţă Franceze“, scrie Mihai Burcea în lucrarea „Recuperarea memoriei interbrigadiştilor şi maquisarzilor români. Studiu de caz: Ion Călin“, publicată în două părţi, I şi II.

Scurt excurs istoric: Războiul Civil din Spania izbucneşte la 17 iulie 1936 şi ia sfârşit la 1 aprilie 1939. Părţile combatante sunt republicanii (susţinuţi de URSS şi Mexic) şi gruparea de extremă dreapta condusă de generalul Francisco Franco (susţinută de Italia fascistă, Germania nazistă şi Portugalia vecină). Războiul a pornit ca urmare a acţiunii generalului Franco (poreclit în grupul său „Miss Insulele Canare 1936“ pentru că a ezitat să declanşeze lovitura de stat: să transmită la staţia de radio din Ceuta, enclava spaniolă de pe coasta marocană a Africii, celebra frază: „În toată Spania cerul e fără nori“). Voluntarii republicani erau organizaţi în Brigăzile Internaţionale şi erau susţinuţi de Moscova să lupte împotriva lui Franco. Brigăzile fuseseră create la ordinul lui Stalin în 1936 şi cuprindeau, în cea mai mare parte, membri ai unor partide comuniste, de la simpli activişi la comisari politici. Războiul din peninsuloă se termină cu victoria franchiştilor. Învinşii vor alege fie calea exilului în Franţa sau URSS, fie vor ajunge în închisori sau vor fi puşi în faţa plutonului de execuţie.

Istoricul Mihai Burcea mai numeşte, printre locurile din oraş care, în mod inexplicabil, au reşit să-şi păstreze denumirea până în zilele noastre, strada Alexandru Făclie (decedat în 1938 în luptele din Spania), Ştefan Megyeri (decedat în martie 1938 în luptele din Spania) şi Piaţa „16 Februarie“ din cartierul Bucureştii Noi.

<strong>Cazul soldatului căruia îi miroseau picioarele</strong>

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Europa de Est a fost împânzită de statui simbolice ale soldatului rus. În România, momentul marcant al lui 23 august 1944, când Armata Sovietică a „eliberat Patria de sub jugul fascist“, a fost comemorat în 1946. Monumentul Ostaşului Sovietic a fost dezvelit după o ceremonie fastuoasă, în prezenţa oficialităţilor române şi sovietice, printre care s-au numărat regele Mihai I, preşedintele Consiliului de Miniştri, Petru Groza şi generalul Ivan Susaikov, preşedintele Comisiei Aliate de Control (foto). A fost amplasat, la loc de cinste, chiar în Piaţa Victoriei, în scuarul format între Bulevardul Kiseleff şi Bulevardul Aviatorilor (atunci, şoseaua Jianu). Bucureştenii nu şi-au înălţat privirile a mulţumire către statuia cocoţată pe un soclu indecent de mare. Din contră. Atitudinea era mai degrabă zeflemitoare, după cum exprima şi epigrama lui Păstorel Teodoreanu: „Soldat rus, soldat rus,/ Te-au ridicat atât de sus/ C-ai eliberat popoarele/ Sau că-ţi miros picioarele?“. La începutul anului 1990, manifestanţii revoluţionari au cerut demolarea ei. Statuia a a migrat din Piaţa Victoriei într-un spaţiu vecin de pe şoseaua Kisselef, spre a ajunge, după '90, în Cimitirul Militar de la Pipera, soclul pierzându-se pe parcurs.

<strong>Cazul generalului Vasile Milea</strong>

Zece străzi, pieţe şi bulevarde din România poarte numele generalului Vasile Milea, ridicat fără temei la rangul de erou. Situaţia lui Milea din nomenclatorul urbanistic este însă un pic mai complicată. Declarat trădător de Nicolae Ceauşescu, lui Vasile Milea i s-a creat imaginea unui adevărat erou, care şi-a pus capăt zilelor pentru a nu executa porunca dictatorului de a da ordin Armatei să tragă în populaţiei. Circula, de altminteri, zvonul conform căruia generalul fusese, de fapt, asasinat din ordinul lui Ceauşescu.

Totuşi, Vasile Milea este unul dintre principaliivinovaţi de crimele săvârşite de Armata Română în represiunea de la Timişoara sau în lichidarea baricadei de la Hotelul Intercontinental. Vasile Milea era ministru al Apărării Naţionale din 16 decembrie 1986. Dintre toate evenimentele care i-au marcat cariera, cel mai compromiţător este ultimul la care a asistat: Revoluţia română.

Fostul ministrul a fost cel care a emis ordinul de intervenţie, inclusiv cu arme de foc, la Timişoara, în ziua de 17 decembrie 1989. Tot el a ordonat, în aceeşi zi, scoaterea a zece tancuri de instrucţie pe străzile Timişoarei. În jurul orei 17.00, Armata a deschis focul asupra demonstranţilor în urma ordinului de alarmă paţială de luptă, dat tot de Milea. Rezultatul: 159 de morţi. Apoi, generalul s-a deplasat în Capitală, în zona Intercontinental, alături de mai multe cadre superioare, unde a condus personal spargerea baricadei făcute de revoluţionari. Se întâmpla în noaptea dintre 21 şi 22 decembrie 1989. În dimineaţa următoare, Milea a fost găsit de comandantul Gărzilor Patriotice, Corneliu Pârcălăbescu, împuşcat în zona pieptului. Cei mai mulţi spun că s-a sinucis.

În momentele oricum tensionate de după Revoluţie, lumea a uitat care fusese rolul adevărat al generalului Vasile Milea, iar acesta a fost declarat erou. În amintirea sa, mai multe străzi, bulevarde şi pieţe au fost rebotezate cu numele său. Cele mai multe încă îi poartă numele.

„Adevărul“ a derulat, în 2010, o campanie pentru schimbarea denumirii străzilor şi pieţelor publice care poartă numele generalului Vasile Milea. Degeaba.

<strong>Legile memoriei de scurtă durată</strong>

Parlamentul României este încă unul dintre terenurile de joacă ale administratorilor voluntari, autoproclamaţi, ai memoriei colective. Totuşi, cele mai multe iniţiave nu sunt altceva decât materializarea unor obsesii episodice, cu potenţial efect electoral.

Marţi, 22 septembrie 2015, a fost votată de Senat, în calitate de primă cameră sesizată, aşa-numita propunere legislativă pentru condamnarea totalitarismului comunist şi pentru cultivarea memoriei naţionale antitotalitare. Practic, propunerea iniţiată de soprana anticomunismului naţional, Sorin Ilieşiu (foto), stabileşte prezentarea unui raport de condamnare de către Academia Română (cu limită de spaţiu, 300 de pagini, şi timp de elaborare demn de un inginer-constructor, 150 de zile) şi înfiinţarea unui „Muzeu Naţional al Totalitarismului Comunist“. Sorin Ilieşiu, autor, printre alte năzdrăvănii publice fervente, al unui raport personal de condamnare a comunismului, a speculat legislativ dezbaterea privind Muzeul Comunismului, relansată de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) şi susţinută de ziarul „Adevărul“. Printre propunerile sale se numără una cu adevărat tulburătoare: construirea unei cruci de oţel, înaltă de 20-25 de metri, amplasată în intersecţia din Piaţa Universităţii. Pe soclul crucii, potrivit legii adoptată de Senat, vor fi scrise următoarele două texte: „Acest monument a fost înălţat din iniţiativa Parlamentului, în memoria milioanelor de victime ale totalitarismului comunist din Româani“ şi „Să nu uităm crimele comunismului, pentru ca acestea să nu se mai săvârşească vreodată!“. Virgula nu e neapărat necesară, dar aşa scrie-n lege. Oricum, pesemne că monumentul va fi un soi de cruce-discotecă.

„Cel mai criminal regim“
Dar nu e doar atât: după ce legea antilegionari a agitat puţin apele în societatea civilă, acelaşi Sorin Ilieşiu, agresiv câine de pază al propriei democraţiei, fost liberal anticomunist, pesedist recent, a trântit două paragrafe pe hârtie, a convins alţi 26 senatori cu semnătură de primar şi a trimis acest text în Parlament: „Art. 1. Prin prezenta lege, organizaţiile politice cu caracter comunist sunt interzise. Scopul acestei interdicţii este prevenirea reinstaurării în România a regimului totalitar comunist care a funcţionat în ţara noastră între anii 1945 şi 1989, acesta fiind cel mai criminal (sic!) regim politic din Europa postbelică – cu un număr de victime situat oficial între 500.000 şi 2.000.000, cifră record dacă o raportăm la numărul populaţiei (sic!)“.

„Tentativa se pedepseşte“
Aparte de insuficienţa grosolană a acestei legi, atât din punct de vedere gramatical, cât şi conceptual, e clar că un for legislativ responsabil n-ar putea vota o propunere care sună aşa: „Art. 2. (1) Constituirea unei organizaţii politice cu caracter comunist se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani. (2) Aderarea la o asemenea organizaţie politică se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 6 ani. (3) Sprijinirea sub orice formă a unei asemenea organizaţii politice se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 4 ani. (4) Tentatativa se pedepseşte.“ Atât. 2 articole. Fără explicaţii, fără definirea termenilor, fără existenţa unui suplu aparat conceptual.

Apoi, orice persoană care nu este cu adevărat naivă sau obişnuită cu incoerenţa legislativă ca mod de legiferare în politica dâmboviţeană, s-ar minuna, pe bună dreptate, de această ruptură logică: în ciuda unei condamnări făcute în Parlament de către un preşedinte al României, girată din punct de vedere academic de către mai multe personalităţi, senatorii se exprimă pentru necesitatea unei noi condamnări a comunismului şi, apoi, a organizaţiilor comuniste, în vreme ce, la nivel local, sunt glorificate public o seamă întreagă de personalităţi emblematice ale regimului sau chiar oameni asimilaţi de comunism, care au legitimat, prin activitatea lor, un regim criminal.

S-au speriat de CEDO
Dar dezbaterea aceasta nu e de ieri. În 2010, deputatul liberal Mihăiţă Calimete a înaintat Propunerea legislativă privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor, precum şi a doctrinei comuniste care a avut la bază lupta de clasă. Propunerea a fost respinsă în grup. Şi ca urmare a inconsistenţei sale, dar şi în contextul în care, în Ungaria, verdictele date de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO), în contextul existenţei unei legi similare, obligau autorităţile maghiare să plătească despăgubiri pe bandă rulantă. Parlamentul Ungariei făcuse, la vremea respectivă, un fond special pentru acoperirea despăgubirilor. România s-a temut.

Apoi, în luna iulie 2012, Parlamentul de la Chişinău a votat o lege care prevedea interzicerea simbolurilor comuniste de către partide. Legea a intrat în vigoare la 1 octombrie, în acelaşi an, dar Partidul Comuniştilor a atacat-o la Curtea Consituţională. Instituţia a solicitat opinia Comisiei de la Veneţia în această privinţă, iar opinia a venit: „Fiecare are dreptul la libera exprimare. Acest drept înclude libertatea de a căuta, primi şi comunica fapte şi idei“. În iunie 2013, legea a fost restrasă. Nu s-a putut.

Tot în 2012, Georgia a renunţat la simbolistica bolşevică, interzicând utilizarea publică a secerii şi ciocanului. Pentru afişarea însemnelor comuniste sau fasciste, se percepe o amendă de până la 600 de dolari. Sub incidenţa legii din fosta republică sovietică din Caucaz intră şi monumente, basoreliefe, străzi, sate sau pieţe cu denumiri care ar putea face propagandă regimurilor şi ideologiilor totalitare. Acolo s-a putut.

Legea care n-a mai venit
În aprilie 2013 însă, consilierul prezidenţial Andrei Muraru, pe vremea aceea şef al IICCMER, flutura pe la televiziuni proiectul unei presupuse legi care ar fi sancţionat promovarea simbolurilor comuniste şi a cultului persoanelor vinovate de acte de represiune înainte de 1989. „Vom mai avea voie cu tricouri cu Che Guevara?“, se întrebau oamenii şi aşteptau să găsească răspunul în textul legii. Dar legea n-a mai venit.

În aprilie 2015 însă, Parlamentul ucrainean a votat o lege care interzice orice formă de „propagandă a regimurilor totalitare comunist şi nazist“. Pe lista elementelor interzise se află drapelul şi imnul sovietic şi nazist, precum şi monumentele şi plăcile comemorative în onoarea responsabililor comunişti, şi chiar numele de localităţi, străzi sau companii care fac referire la liderii comunişti, la activităţile Partidului Comunist sau chiar la Revoluţia Bolşevică din 1917.

La finalul lunii iulie, preşedintele României Klaus Iohannis a promulgat aşa-zisa lege antilegionară, care a intrat într-o adevărată dezbatere publică abia după publicarea ei în Monitorul Oficial. Oricum, cei mai mulţi dintre contestatari subliniau discursul dublu, absenţa şi necesitatea unei reglemantări similare în cazul totalitarismului comunist. Dezbaterea a început.

Omul care l-a dat jos pe Lenin

La 3 martie 1990, Gigi Gavrilescu, un oarecare macaragiu-erou, a dărâmat, în uralele mulţimii, statuia lui Lenin din faţa locului botezat, în zorii democraţiei, Casa Presei Libere. În aceeaşi zi a doborât statuia lui Petru Groza din faţa Facultăţii de Medicină „Carol Davila“. Chipul lui Gavrilescu nu s-a păstrat în fotografii. A fost erou o primăvară, în 1990. S-a sinucis patru ani mai târziu. Era sărac şi singur.

Gigi Gavrilescu se remarcase, la 15 noiembrie 1987, în mulţimea de revoltaţi de la Întreprinderea de Autocamioane Braşov. În decembrie 1989 fusese în Piaţa Universităţii. Apoi, rămăsese în Bucureşti – locuia într-o cameră întunecoasă, în sediul Alianţei Civice din clădirea Ministerului Industriei Constructoare de Maşini. Lucra în aceeaşi încăpere, în spatele unui xerox de pe urma căruia îşi câştiga pâinea. Noaptea, îşi dezvelea un pat improvizat, lângă mormane de dosare, cărţi şi cartoane.

La 22 februarie 1994, camera a devenit şi sanctuarul său. Gigi Macaragiul s-a spânzurat de tocul uşii. Statuile dărâmate de Gigi Macaragiu au stat, pentru multă vreme, în spatele unui zid al Palatului Brâncovenesc de la Mogoşoaia. Au fost uitate acolo.

În plină epocă a cultului personalităţii, liderii comunişti din România nu şi-au făcut prea multe statui. Procesul „deviaţioniştilor de dreapta“, în urma căruia au fost acuzaţi trei dintre cei mai puternici lidei comunişti, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, a făcut ca imaginea acestora să nu troneze în faţa vreunei pieţe publice. Deşi, chipul cioplit al semizeilor comunişti din România n-a reuşit să devină la fel de ubicuu precum ideologia pe care aceştia o slăveau, propaganda a existat. Au existat, deci, o mulţime de producţii ideologizate – funcţiona chiar şi o „fabrică de căpăţâni“, care realiza capete din ghips, în serie, cărora le erau adăugate mustăţi, păr, chelie sau, în funcţie de miopia politică, ochelari. În Parcul Stalin (actualul Parc Herăstrău), de pildă, se afişau cu nonşalanţă o mulţime de busturi sovietice de a căror soartă nu se mai ştie, astăzi, nimic.

Ce e de făcut?, s-ar putea întreba cineva, chiar şi cu riscul de a-l parafraza pe unul dintre părinţii ideologici ai celor care au devenit statui. În vreme ce în România este ignorată atât existenţa, cât şi inexistenţa acestor vestigii monumentale de sinistră propagandă, Ungaria a găsit o metodă inedită de a le valorifica muzeal: undeva, către marginile oraşului Budapesta, există un Parc al Statuilor, care reuneşte cele mai importate statui socialiste colectate din capitala ungară. Parcul a fost inaugurat încă din 1993.

Dacă, înainte de ’89, în Ungaria, ca şi în România, statuile fuseseră învestite cu o importanţă aproape religioasă, chemând la comemorări, sărbători ale Partidului şi alte evenimente, dislocarea şi reunirea lor într-un parc oarecare, le-a asigurat desacralizarea. Astfel, prin deturnarea semnificaţiei iniţiale, monumentele au fost revalorificate, căpătând un sens nou, dezirabil, într-un nou sistem polilitc. În România, însă, oamenii încă se mai pot închina falnicului spion Emil Bodnăraş, justiţiarului-criminal Lucreţiu Pătrăşcanu sau, cine ştie, vreunui erou-turnător Vasile Roaită uitat de lume printr-un oraş precum Bacău.