Al Pacino, actorul sinuciderii amanate

Nu am crezut ca imaginea intalnirii de la Cannes, de acum sapte ani, cu Al Pacino, ma va obseda atata vreme. Era atat de strasnic pazit la iesirea din sala conferintei de presa - vreo 10 body guarzi

Nu am crezut ca imaginea intalnirii de la Cannes, de acum sapte ani, cu Al Pacino, ma va obseda atata vreme. Era atat de strasnic pazit la iesirea din sala conferintei de presa - vreo 10 body guarzi facusera mainile lant in jurul lui, de nu se mai vedea - incat primul lucru care mi-a venit in minte a fost: de cine il apara? Acum, dupa ce am vazut si "Insomnia", chiar ca nu mai am nici o indoiala: acest om nu trebuie aparat decat de el insusi. De demonii ce par a-i atine calea. De glasul - nu se stie de unde venit - care il asmute sa vada in meseria de actor una sinucigasa, un fel de harakiri mereu amanat. Cand a jucat impreuna cu Robert De Niro in "Nasul"( fara sa apara, insa, niciodata in acelasi cadru) avandu-l partener pe Marlon Brando, iubitorii de premonitii au vazut, aici, un semn: Brando isi alege urmasul si in istoria cinematografului. Cine va fi? Cine ii seamana mai mult? Curiozitate fara rost. In ceea ce il priveste, Pacino nu mai seamana, de mult, cu nimeni, nici macar cu Dustin Hoffman, cu care era confundat, in tinerete. Astazi, el ne aminteste, tot mai dureros, de acel Humphrey Bogart in care Bazin vedea "Omul de dupa destin". Cand intra in film, se arata, deja, palide, zorile zilei urmatoare iar el, derizoriu biruitor in lupta macabra cu ingerul, are chipul insemnat de tot ceea ce a vazut, mersul ingreunat de tot ceea ce a aflat. Semanand tot mai mult cu moartea sa, Bogart isi desavarsea, prin aceasta asemanare, propriul sau portret". Priviti-l pe Pacino, in cel mai nou film al sau, priviti-i chipul ravasit de o veche "insomnie", alta decat cea traita de politistul Will Dormer (ce nume, pentru un om care nu poate dormi), trimis in tinuturile polare, ocolite de intuneric. Cineastul de origine engleza Christopher Nolan a fost fascinat de filmul norvegianului Erik Skjoldbaerg care, cu sase ani in urma, venea la Cannes cu "Insomnia" lui, protagonist fiind actorul lui Lars von Trier din "Breaking the Waves", Stellan Skarsgard. Un "film noir" a carui actiune sa se petreaca in lumina batjocoritor de orbitoare, de nemiloasa, de care nu te poti ascunde, asa cum nu poti scapa de obsesia propriilor erori, a vinovatiei, a remuscarilor, era mediul ideal pentru un actor ca Pacino. Detectivul admirat de novici (eroina interpretata de Hilary Swank, minunata actrita din "Baietii nu plang niciodata", este cea mai aprinsa), temut de altii, banuit de unii a nu fi chiar "fara teama si repros" va fi, rand pe rand, indarjit, vulnerabil, incoltit, prins in plasa unui asasin care isi trimite romanele ca prime unelte ale crimei (un insolit Robin Williams). De putine ori nevinovata, de altfel, formula, "In centrul actiunii", a avut o atat de deplina justificare: eroul se afla "in centru" nu pentru ca nu-l pierdem noi din ochi, ci pentru ca intreaga constructie a naratiunii are o rotunjime in interiorul careia omul este solicitat, in egala masura, de celelalte personaje. Cineva vrea sa-l compromita, altcineva vrea sa-l salveze fara sa stie, nici unii, nici altii ca, in fapt, pentru el, totul era pierdut. "Vreau sa dorm" - spune, in ultima scena, barbatul, "the big sleep" fiind, asa cum bine stim, de unde altundeva daca nu din filmul cu Humphrey Bogart, moartea. Dincolo de tulburarea si incantarea de a vedea un film altfel decat cele iesite in serie atunci cand fabricile pornesc motoarele peliculelor numite "de actiune", "Insomnia" poate fi privit si ca un adevarat documentar despre arta lui Al Pacino. Felul sau de a-si roti privirea, de aici pana aici, nu mai departe, pare masurat la milimetru. Uneori, as fi bucuroasa sa descopar toate manevrele acestui tehnician diabolic. Poate, atunci, intalnirile cu cel declarat, nu de mult, "cel mai mare actor al tuturor timpurilor", nu ne-ar mai arunca, pe unii dintre noi, in "insomnie" curata.