23 august 2014 - O ocazie ratată

Extrem de anemic a fost marcată de întreaga societate românească împlinirea a 70 de ani de la actul istoric de la 23 august 1944. Câteva adunări comemorative ici-colea, reuniunile anuale ale veteranilor de război tot mai puţini la număr şi din ce în ce mai nebăgaţi în seamă de organismele Statului care ar avea obligaţia să îi onoreze şi să le facă viaţa mai fără  griji, parastase pe la televiziuni şi cam asta a fost tot.

Puţini, dezolant de puţini au fost aceia ce şi-au amintit că a existat un 23 august 1944 şi că România are privilegiul ca arhitectul principal al celor întâmplate atunci, Regele Mihai I, să fie în viaţă. Guvernul României are priorităţile pomenelor electorale. Preşedintele Traian Băsescu, aflat la final de mandat, a ratat, în al doisprezecelea ceas, ocazia de a-şi cere scuze publice, de la tribuna Administraţiei Prezidenţiale, pentru ofensele nemeritate aduse Regelui în iunie 2011. Atunci când a mai arătat o dată că autenticităţii îi preferă falsul, indiferent dacă acesta se cheamă prinţul Paul, prinţesa Lia sau Elena Udrea.

Nici o editură nu s-a gândit să publice vreo carte substanţială dedicată evenimentului, carte care să fie rodul unei cercetări istorice oneste, cât mai la adăpost de tot felul de influenţe ideologice, nici un istoric important nu a avut ideea de a o scrie. Televiziunile au amintit în goană aniversarea cu pricina, recurgând cu predilecţie la serviciul unor comemoratori şi nu la competenţa unor cercetători cu adevărat specializaţi în domeniu. 

Un post controversat, care are din când în când grijă să îşi spele imaginea făcând şi lucruri bune, a programat un interviu istoric cu Majestatea Sa, interviu realizat acum 20 de ani la Versoix de doamna Marilena Rotaru. Covârşitoarea prezenţă, fie şi doar mediată, a Regelui, ca şi sobrietatea doamnei Rotaru, pe nedrept atacată mai apoi pe motivul că a încredinţat redifuzarea filmului televiziunii în cauză, a impus decenţă chiar şi unor profesionişti ai indecenţei precum Mihai Gâdea sau Adrian Ursu.

Televiziunea Română, aceea a cărei funcţionare este asigurată din bani publici şi care are printre rosturile existenţei sale informarea şi educarea publicului telespectator, aproape că a ignorat aniversarea, mulţumindu-se să marcheze evenimentul la Telejurnal şi programând, în ultimul moment, la o oră de minimă audienţă, un film de arhivă. Instinctul de conservare şi personalitatea pitică şi plastilinată specifice directorului general, Stelian Tănase, şi-au pus încă o dată ucigător amprenta asupra cvasi-tăcerii vinovate şi defazate în raport cu actualitatea a TVR. 

De fapt, la 70 de ani de la 23 august 1944, românului obişnuit aproape că nu îi este tocmai foarte clar dacă ziua care, până în decembrie 1989, a fost prilej de unică şi pompos marcată sărbătoare naţională reprezintă prilej de bucurie sau, dimpotrivă, de doliu. Dacă a marcat începutul eliberării sau cel al înrobirii prin sovietizare şi comunizare. Tonele de propagandă revărsate asupra românilor între 1945 şi 1989, dar şi în primii ani de după 1989 explică această derută.

Comuniştii români au confiscat rapid evenimentele de la 23 august. Au retuşat până la a falsifica cu totul fotografia menită să îi imortalizeze pe făuritorii lui, cu scopul de a-şi asigura lor rolul de unic făuritor al evenimentului. Pe Rege l-au obligat să abdice şi să plece în exil, pe Maniu, pe Brătieni, pe Titel Petrescu, reprezentanţii partidelor istorice care i s-au alăturat Suveranului în decizia curajoasă şi patriotică de întoarcere a armelor împotriva Germaniei lui Hitler, i-au trimis la închisoare şi apoi la moarte. Până şi lui Lucreţiu Pătrăşcanu, unicul reprezentant al anemicului partid comunist din România, Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut grijă să îi pregătească un glonţ şi un sfârşit tragic.

În 1968 Ceauşescu l-a reabilitat interesat pe Pătrăşcanu, iar în prima parte a anilor 70 le-a îngăduit istoricilor, chiar şi celor de la Institutul de Istorie a Partidului, să publice lucrări în care faptele au început să fie prezentate într-o perspectivă aproape adevărată. Dacă numele Regelui a continuat totuşi să rămână aproape tabu, iar vocea îi putea fi auzită de români doar de la microfoanele postului de radio Europa liberă, istoricilor, fie ei şi oficiali, li s-a permis o vreme să amintească în lucrările lor rolul Maiestăţii Sale, chiar dacă uneori pentru aceasta au fost siliţi câteodată să recurgă la sintagma “cercurile Palatului”. 

Naţional-comunismul ceauşist tot mai grotesc în ultimul deceniu al dictaturii comuniste l-a reexclus nu doar pe Rege, ci şi pe reabilitatul Lucreţiu Pătrăşcanu din fotografia mereu şi tot mai intens retuşată a evenimentului. Iar 23 august 1944 s-a metamorfozat din “întoarcerea armelor” în “eliberare de sub jugul fascist”, din “lovitură de stat” în “insurecţie naţională antifascistă”, ba chiar în începutul “Revoluţiei de Eliberare Socială Naţională, Antifascistă şi Antiimperialistă ”, ori-culmea ridicolului!- în “desăvârşire a Revoluţiei de la 1848”. Desăvârşire făcută, desigur, de “cel mai iubit fiu al poporului”, versiune cât se poate de convenabilă pentru Nicolae Ceauşescu care nu a avut nici o implicare în 23 august 1944, cum nu a avut, de altminteri, nici predecesorul său la şefia partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej.

După 1989 încoace resuscitatul naţional-comunism ceauşist deloc stârpit odată cu execuţia de la Târgovişte, filtrat prin vadimism, peremism, funariotism şi iliscianism cât a cuprins i l-a opus Regelui pe mareşalul Ion Antonescu. O reabilitare a fostului militar mai curând pentru uz extern, începută încă pe timpul lui Nicolae Ceauşescu, menită îndeosebi să îi irite pe sovietici, a căpătat în primii ani de după Revoluţie un avânt extrem de convenabil noilor autorităţi de sorginte comunistoidă. Drept pentru care l-au stimulat cu asupra de măsură, avântului în cauză punându-i-se stavilă doar graţie presiunilor externe. 

Noua nomenclatură de la Bucureşti şi-a aflat în cultul lui Antonescu şi în moartea acestuia justificări pentru nenumăratele umilinţe impuse Regelui. Refuzându-i Maiestăţii Sale în câteva rânduri viza de intrare în ţara de care Suveranul nu s-a despărţit în fapt niciodată, Ion Iliescu, Oliviu Gherman, Petre Roman, Nicolae Văcăroiu, Eugen Nicolicea, Gheorghe Funar, Corneliu Vadim Tudor şi alţii asemenea lor, lista acestora fiind prea lungă şi nedezminţit ruşinoasă, au respins nu doar persoana Regelui, ci şi adevăratele tradiţii democratice româneşti. Încercând astfel să pună stavilă dorinţei românilor de abandonare a minciunii şi a falsului şi de veritabilă revenire în Europa.  

În istorica seară de 23 august 1944, după ce a fost citită la radio proclamaţia regală, Mihai I a ieşit la balconul Palatului Regal spre a saluta populaţia ce se adunase spre a-i încuviinţa şi omagia decizia şi curajul. Cu acelaşi salut modest, defel teatral, s-au reîntâlnit românii în zilele din preajma Sărbătorilor pascale din anul 1992, când Regelui i s-a permis să revină pentru prima oară, nu definitiv şi doar condiţionat în ţară. Entuziasmul de atunci i-a speriat pe Ion Iliescu şi ai săi. Aşa că interdicţia a funcţionat până în 1997.  

23 august 2014 ar fi putut fi prilejul unei reiterări a salutului regal cu toate semnificaţiile sale. Nu a fost să fie. Nici dl. Băsescu, nici dl. Ponta, nici organizaţiile civice, nici Parlamentul nu s-au gândit la asta. 

23 august 2014 fost, din păcate pentru români, încă o ocazie ratată de adevărată reîntâlnire cu istoria, dar şi cu ei înşişi. 

P.S. Duminică seara, l-am văzut la Antena 3 pe dl. Petre Roman înfierându-l pe preşedintele Traian Băsescu pentru felul în care se comportă faţă de Regele Mihai I. Aş fi aplaudat atitudinea d-lui Roman, aş fi admis până şi patetismul discursului său dacă nu mi-aş fi amintit că Maiestăţii Sale i-a fost pentru prima dată dat accesul în ţară în decembrie 1991. Atunci când premier era cineva care se chema - cum altfel? - Petre Roman.