Vladimir Tismăneanu, la Adevărul Live: „Cine crede că sistemul rus este autolimitat se înşală. Dictatura lui Putin are nevoie de expansiune!“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan, la Adevărul Live
Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan, la Adevărul Live

Cine au fost magnaţii comunismului în România şi ce au lăsat în urmă aceşti exponenţi ai răulului în istorie? Există un tipar anume de educaţie al acestora? Cât a contat doctrina şi cât – dorinţa de parvenire? Vladimir Tismăneanu a răspuns la aceste întrebări la Adevărul Live, în contextul apariţiei volumului „Efigii ale unui coşmar istoric“, lansat sâmbătă, la Bookfest, la editura Humanitas.

Volumul „Efigii ale unei cosmar istoric” este compus dintr-o serie de portrete ale liderilor şi activiştilor comunişti din genaraţia stalinistă şi post-stalinistă. E vorba despre minciuna comunismului „cu faţă umană“, despre continuitatea unui regim care nu s-a despărţit niciodată de teze leniniste, despre luptele pentru putere de la vârful nomenclaturii şi despre intelectualii slujitori ai comunismului dinastic din România. Vladimir Tismăneanu a vorbit la Adevărul Live despre „Efigiile unui coşmar istoric“.

Cele mai importante declaraţii:

Despre procesele torţionarilor Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior:
Aducerea în faţa justiţiei a criminalilor este un imperativ moral la care subscriu integral. E punctul de pornire al oricărei discuţii. Acest gen de procese riscă însă întotdeauna să se prelungească dincolo de o limită de răbdare şi de suportabilitate din partea publicului. Ele trebuie pregătite cu foarte mare prudenţă şi atenţie pentru eficienţă.

Este nevoie de justiţie politică în toate ţările în care au fost asemenea erori. Rănile deschise nu se închid prin tăcere. Procesele au o valoare pentru conştiinţa istorică şi morală a unei naţiuni, dar au şi o valoare terapeutică. E o problemă când o tânără generaţie creşte cu amintirea unor tăceri culpabile.

Despre Rusia:
În momentul de faţă, pe plan global, cea mai puternică ofensivă împotriva ideilor spiritului civil liberal este făcută de sistemul Putin. Cine crede că acest sistem este autolimitat se înşală. Dictatura lui Putin are nevoie de expansiune. Din acest motiv a fost pregătită agresiunea împotriva Ucrainei, din acest motiv nu cred că se poate dormi foarte liniştit dacă eşti responsabil de soarta ţărilor baltice. Iar eu n-aş dormi foarte liniştit şi cu privire la soarta unor ţări din Europa Centrală şi de Est.

E suficient dacă pot corupe părţi din elita acestor state, dar pot impune fobiile lor, dacă crea stări de teamă. Ştiu să acţioneze. Aceste e război psihologic. Nu e nevoie de război militar.

Din punct de vedere mental, Ion Iliescu a rămas un bolşevic. Împarte lumea în continuare între duşmani şi prieteni. Este o viziune foarte dihotomică a spaţiului politic. Gândiţi-vă la reacţia lui Iliescu cu privire la Piaţa Revoluţiei

Despre polemica între Vladimir Tismănaenu şi Marius Stan cu ambasadorul Rusiei la Bucureşti, care a spus că „Nu este deloc necesar ca pe paginile publicaţiilor centrale să se dea cuvântul la orice bădăran“:

Oricine a studiat şi studiază cum funcţionează politica externă a Rusiei ştie că o asemenea declaraţie nu putea să fie făcută fără aprobarea, dacă nu chiar la sugestia centralei de la Moscova. O spun cu deplină responsabilitate. De ce Marius Stan şi cu mine? Pentru că, în ultimii doi ani, am avut o preocupare constantă. Am devenit un tandem care se ocupă de Rusia.

Cum a început conflictul?

image

Un foarte bun prieten care predă la University of Chicago ne-a semnalat, în .pdf, înainte să apară un articol al veteranului sovietologiei occidentale Alain Besançon. Am întrebat dacă putem traduce şi publica articolul. Şi, înainte să apară în Franţa, articolul a apărut în România. Sunt convins că, după apariţia articolului lui Besançon, care este foarte clar despre gândirea lui Putin, Ambasada Rusiei la Bucureşti a semnalat acest lucru. Tismăneanu şi Stan nu-l interesează pe Vladimir Putin. Cine suntem noi? L-am interesat pentru că i s-a pus în faţă ce spune Besançon. Instituţiile statului român au reacţionat însă şi sunt recunoscător pentru asta.

Despre volumul „Eficii ale unui coşmar istoric“

Totalitarismul nu poate fi înţeles în afara ideologiei. Fără ideologie, avem autoritarianism clasic, dictaturi, tiranii, despotism, autocraţii. Secolul XX schimbă aceste date odată cu înfiinţarea unui nou timp de animal politic. Un membru de partid nu este dimineaţa avocat, seara – tată de familie, iar la prânz se duce la şedinţă. Este 100% devotat cauzei partidului. Atunci se crează conceptul de revoluţionar de profesie. Aceasta era profesia lui Gheorghiu-Dej, a lui Ceauşescu. Cartea aceasta poate fi intitulată „Ei“. Ce are interesant e faptul e scrisă de cineva care astăzi poate să spună „ei“, dare care, cânva, în familie, trebuia să spună „noi“. Încerc să fiu însă cât de obiectiv.

Despre Ion Iliescu

În preajma apariţiei ultimei variante a volumului-interviu, Ion Iliescu a mai avut de adăugat ceva: o notă semnată de el. „În egală măsură, când ne gândit la Uniunea Sovietică a acelei perioade, să ne gândim şi la zborurile cosmice, şi la balerine....“. Din punct de vedere mental, Ion Iliescu a rămas un bolşevic. Împarte lumea în continuare între duşmani şi prieteni. Este o viziune foarte dihotomică a spaţiului politic. Gândiţi-vă la reacţia lui Iliescu cu privire la Piaţa Revoluţiei.

FRAGMENT DIN „EFIGII ALE UNUI COŞMAR ISTORIC“

Mai merită să medităm la ceea ce Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi H.-R. Patapievici identifică drept „o idee care ne suceşte minţile”? Chiar faptul că aceşti admirabili intelectuali critici folosesc timpul prezent este de-acum un răspuns. Dar meditaţia are nevoie de argumente dacă vrea să se sustragă condiţiei solipsiste. În volumul de faţă, care va fi urmat de alte două, mă ocup de caracterologia epocii totalitare din România de după 1945. Mă interesează cum s-a construit eşafodajul puterii şi, mai ales, cine au fost exponenţii ei. Cititorul va găsi aşadar aici portretele liderilor PCR şi ale premierilor, membri ai formaţiunii politice care a monopolizat puterea, îndeosebi după alegerile măsluite din noiembrie 1946. Nu mă ocup de Petru Groza pentru că el nu a fost un membru al elitei comuniste, ci instrumentul de tip fellow traveller al acesteia. Explorez principalele instituţii comuniste, între care, în primul rând partidul, aparatul de propagandă, poliţia secretă.

Crimele securiste nu au fost (doar) abominabile acţiuni sadice. Călăii puneau în practică preceptele a ceea ce un gânditor politic (Kostas Papaïoannou) a numit ideologia rece. O carte de Maurice Merleau-Ponty care a provocat furtunoase discuţii în anii ’50 se intitula „Humanisme et terreur”. Problema filosofului francez era legată de rolul violenţei în aventura spiritului revoluţionar modern şi de raporturile extrem de complicate dintre scop şi mijloace. Chestiunea nu era una pur teoretică, ci privea destinele a milioane de oameni deveniţi subiecţi ai „marelui experiment”. Nonconformiştii, inadaptabilii, „duşmanii obiectivi”, grupurile „condamnate de istorie”, toţi trebuiau amuţiţi, excluşi, eliminaţi, anihilaţi.

efigii

Au trecut mulţi ani până când, în august 1968, Jean-Paul Sartre avea să admită că scopul nu este altceva decât recapitularea mijloacelor utilizate pentru atingerea sa. Este ceea ce Merleau-Ponty, despre care a scris recent Marius Stan un excelent eseu, recunoştea în altă carte importantă, „Les aventures de la dialectique”. Nu mai vorbesc de Albert Camus care rupsese cu Sartre şi Simone de Beauvoir tocmai pentru că nu înţelegea să participe la sacralizarea violenţei teroriste a bolşevismului.

Imperativul dictaturii proletariatului a fost, în viziunea lui Lenin, cheia de boltă a socialismului marxist. Nu conta pentru fondatorul bolşevismului că Marx se referise doar în treacăt la acest concept, că în cosmologia sa politică altele erau noţiunile cardinale. Lenin a fetişizat şi a absolutizat ceea ce se găsea la Marx într-o formă neconceptualizată, necristalizată, o intuiţie mai degrabă decât o teorie legată de eşecul Comunei din Paris. Pentru a salva revoluţia, aveau să scrie Lenin şi Troţki, toate mijloacele sunt permise. O logică a eficienţei istorice în care noţiunile de Bine şi de Rău erau abandonate fără urmă de regret. Idealismul revoluţionar era de fapt un infinit cinism. Numai astfel putem înţelege contactele bolşevicului Karl Radek în Germania, la începutul anilor ’20, cu diverşi proto-nazişti ori Pactul Molotov-Ribbentrop semnat la Kremlin, în prezenţa lui Stalin, pe 23 august 1939. (…)

Se uită adeseori că totalitarismele (comunismul, fascismul, islamismul revoluţionar) sunt ideologii moderne. Comunismul conţine în chiar substanţa sa vitală mitul progresului istoric pe care îl împărtăşeşte cu liberalismul, lucru observat de gânditorul politic John Gray. De aici şi dificultăţile liberalilor de a detecta originile totalitarismului comunist într-o versiune exacerbată şi în fond denaturată a ideologiei Luminilor. Aş mai spune ceva, în încheierea acestor reflecţii. Criminalitatea regimurilor comuniste a fost legată tocmai de convingerea că au Istoria (evident cu majusculă, absolutizată, divinizată) de partea lor. În momentul în care Ceauşescu folosea Securitatea, o instituţie criminală, pentru atacurile teroriste împotriva postului de radio „Europa Liberă”, el acţiona ca un veritabil leninist. În egală măsură, recursul la violenţă, la teroare, este proba disperării istorice, a unei insecurităţi pe cât de chinuitoare, pe atât de greu de surmontat.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite