Un demon care aşteaptă
0„Demonul akediei“ sau „demonul amiezii“ este cel despre care se spune că îi atacă pe călugări şi pe pustnici la orele mijlocii ale zilei, storcându-le energia, încercând să-i deturneze de la scopurile lor şi aducându-le o stare de melancolie. Un înţeles similar îl dă expresiei şi scriitorul american Andrew Solomon, în volumul „Demonul amiezii. O anatomie a depresiei“, doar că în acest caz este vorba despre un cu totul alt demon.
Volumul, publicat iniţial în anul 2001, a fost tradus în limba română în 2014, la Editura Humanitas, iar autorul şi publicistul american Andrew Solomon a fost prezent în România pentru mai multe întâlniri prilejuite de lansarea cărţii. Am citit atunci o parte din interviurile pe care le-a acordat Solomon, am citit şi câteva recenzii ale volumului, ba chiar mi-am şi cumpărat cartea, însă nu m-am atins de ea până acum, la patru ani distanţă. În anul de dinaintea traducerii cărţii în română o prietenă bună a mea şi-a luat viaţa. Am privit deci volumul cu o doză de reţinere, nu neapărat legat de conţinutul ei, cât mai ales privind efectul pe care urma să-l aibă asupra mea.
M-am pomenit zilele trecute că am scotocit după carte, în cele mai de jos rafturi, am şters-o de praf şi am aşezat-o prima în turnul care-şi aşteaptă rândul la citit pe birou. Traducerea în română are şi o prefaţă, semnată de Mircea Cărtărescu, iar volumul meu, ca semn special, are o tăietură longitudinală, pe toată coperta întâi, făcută probabil cu un cutter de către librarul care a deschis în acest fel o cutie plină cu cărţi. Este deci o carte care se ţine cu grijă.
“Depresia este punctul nevralgic al iubirii”, aşa începe volumul, iar lucrurile care urmează, liniile mari ale depresiei autorului, de la care de fapt porneşte cartea, pot da peste cap un cititor neobişnuit cu trăsăturile acestei boli. Volumul, finalist la Premiul Pulitzer şi câştigător al National Book Awards, analizează situaţiile din toate punctele de vedere, de la tipurile de căderi psihice la tratamentele existente (nenumărate, atât clasice, cât şi alternative), de la istorie la evoluţie, de la ce dă dependenţă la cazurile extreme de suicid, şi se încheie cu un capitol numit “Speranţa”. Volumul are la final şi 40 de pagini de bibliografie.
Andrew Solomon îşi poartă cititorii în diverse locuri de pe Glob, inclusiv în vizită la inuiţii din Groenlanda, unde aflăm despre isteria polară, despre sindromul rătăcitorului prin munţi şi despre anxietatea caiacului (convingerea că ai apă în caiac şi că te vei scufunda, o formă de paranoia). Depresivii intervievaţi de Solomon au trăit experienţe diferite, unii pur şi simplu s-au născut aşa, au fost afectaţi de comportamentul părinţilor din copilărie, alţii au suferit experienţe distrugătoare emoţional. O mamă al cărei fiu s-a spânzurat spune: “Mă simt ca şi cum degetele mi-au fost prinse într-o uşă care se trânteşte şi am fost prinsă permanent în mijlocul ţipătului”.
În puţine cuvinte, „Demonul amiezii“ e extrem de solicitant emoţional, aproape dureros de citit şi dificil de povestit. Ca o piesă de teatru pe care vrei doar s-o urmăreşti, dar în care trebuie mereu să interpretezi rolurile, să citeşti pe voci, şi culmea e că te regăseşti în personaje, în decoruri, în oglinzi, te îngrozeşti şi continui.
Teroarea nu vine din lucrurile pe care autorul ţi le istoriseşte despre lume, ci din adevărurile îngrozitoare pe care, cu această ocazie, s-ar putea să le afli despre propria ta tristeţe de amiază. Recomand volumul tocmai pentru o mai bună înţelegere a faptului că durerile şi neliniştile noastre au un corp al lor, o existenţă, un parcurs, şi ne înşelăm dacă ne imaginăm că dispar pentru că nu le băgăm în seamă. Ele există, rod, sapă, înaintează, respiră şi, dacă nu facem ceva, îşi cer partea.
Se încarcă comentariile...
