Texte care n-au folosit la nimic

Desen  de LINU

Pregătesc pentru tipar o selecţie din articolele mele scrise în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Este vorba de articole referitoare la politică şi societate, nu la literatură (deşi de literatură nu uit niciodată cu totul). Revăzând textele, am retrăit perioada de după 1989, care a avut la început ceva sublim, apoi sublim şi ridicol deopotrivă, pentru ca treptat să ajungă grotesc-tragică, aşa cum e în prezent.

Când a căzut Ceauşescu aveam 42 de ani şi niciodată până atunci nu îmi imaginasem – deşi sperasem cu ardoare, în mod absurd, aşa cum speri că într-o zi ai să dai pur şi simplu din mâini şi ai să zbori – că România se va elibera de comunism în timpul vieţii mele. Nu întrevedeam absolut nicio posibilitate de a scăpa de un regim politic cu care eram din naştere incompatibil. Fusesem prins sub dărâmături, în urma unui seism istoric, şi mă străduiam să-mi păstrez calmul, să supravieţuiesc, să mă şi bucur de viaţă, acolo, în întuneric, într-un ungher sufocant, de unde nu urma să mă scoată nicio echipă de descarcerare.

În momentul în care comunismul s-a evaporat – aşa cum se evaporă un coşmar în zori, imediat după ce te trezeşti −, am simţit o bucurie fără margini, ameţitoare. Mă gândeam că a meritat să sufăr zeci de ani la rând fie şi numai ca să trăiesc un asemenea moment de iluminare colectivă, de speranţă şi beatitudine.

Şi am participat cu toată fiinţa mea la ceea ce mi se părea a fi renaşterea poporului român. Am scris, frenetic, sute de articole, căutând şi noaptea „cuvântul ce exprimă adevărul”, am fost prezent la mitinguri, am intrat într-un partid care avea (şi are şi acum pentru mine) ceva sfânt, am vorbit la radio, la televiziune, la tribune din săli imense şi din pieţe publice, m-am simţit mândru când adversarii înverşunaţi ai schimbării mi-au vandalizat maşina şi mi-au devastat locuinţa, mânjindu-mi cu ouă sparte şi pastă de dinţi masa de scris, ca să mă intimideze.

Doamne, ce-am mai scris în aceşti aproape douăzeci şi cinci de ani! Mi-am folosit inteligenţa, talentul, pregătirea intelectuală, umorul (în măsura în care le am) pentru a contribui la schimbarea în bine a ţării mele, care după ce se deşteptase din somnul cel de moarte în care-o adânciră barbarii de tirani, zăcea nemişcată şi se lăsa invadată − ca un pom de omidele păroase −, de barbarii de tirani recondiţionaţi şi reorganizaţi. Aşa acum un copil aflat în autobuz, cu mâinile pe spătarul din faţă, are impresia că el execută virajele sau, apăsând cu piciorul pe podea, crede în mod naiv că el face ca autobuzul să meargă mai repede, aşa şi eu, orbit de entuziazm şi recăzut în infantilism, aveam impresia că schimb ceva în ţara mea. N-am schimbat nimic, nimic, nimic. Am îmbătrânit mai repede decât alţii, mi-am obosit inima (care acum nu mai bate, ci se zbate), mi-am uzat ochii, până la opacizarea lor.

Mi-am pierdut mulţi prieteni, mi-am făcut mulţi duşmani.

Noroc că în tot acest timp nu am renunţat la literatură, din care mi-am făcut încă din copilărie o religie, astfel încât am încă pentru ce să trăiesc (dacă am să mai trăiesc).

După douăzeci şi cinci de ani de frenezie dramatică şi zadarnică, incomodă pentru unii, caraghioasă pentru alţii, cu care aş fi putut să deviez de unul singur cursul unui râu sau să mut un munte, renunţ. Renunţ să mai intervin în vreun fel. Este prea târziu, viaţa mea s-a cheltuit aproape toată, şi nici nu sunt sigur că am să renunţ complet, pentru că mereu simt nevoia să reacţionez la ceea ce văd că se întâmplă în România. Dar intenţionez să renunţ.

Am intitulat, în mod inevitabil, cartea care va cuprinde o selecţie din articolele scrise după 1989 „Texte care n-au folosit la nimic”. N-au folosit la nimic, dar, cine ştie, poate vor folosi cândva la ceva.