Stempeniu, aproape un erou

„Indiferent de câte rele ţi se întâmplă, trebuie să continui să trăieşti, chiar dacă asta te va omorî până la urmă”. Sholem Aleichem

Cititorii pasionaţi, sau cel puţin o parte din ei, încearcă periodic un exerciţiu care întotdeuna surprinde. Reiau lectura unei cărţi o dată la zece ani sau alt interval la alegere, pentru a descoperi noi valori literare ale lucrării respective, pentru a simţi evoluţia percepţiei şi pentru a retrăi pur şi simplu bucuria unei lecturi marcante, care în permanenţă relevă noi valori. Eu practic acest exerciţiu cu cartea lui J.D.Salinger, „De veghe în lanul de secară”, cu rezultate mai bune decât orice exerciţiu new age de dezvoltare personală.

Mă regăsesc în acea carte şi redescopăr un autor genial de fiecare dată, într-o formă progresiv aprofundată. De cealată parte există cărţile pe care le citeşti recurent şi de fiecare dată se prezintă sub aceeaşi formă, păstrând un stil şi o poveste într-o stare perenă de originalitate şi, din nou, geniu. Când deschizi o carte de Sholem Aleichem[1] găseti acelaşi lucru de fiecare dată, într-o perfectă stare de conservare, valabil pentru orice iubitor de literatură dornic să afle despre lumi care încă trăiesc tocmai prin aceste cărţi şi prin talentul celor ce scriu. Lumea evreiască de la sfârşitul secolului al XIX-lea este descrisă cu precizie, într-o notă nostalgică şi cu mult umor. Satul, oamenii, viaţa, relaţiile dintre oamenii din sat, cu viaţa comună şi cu dramele personale în parte şi cu savuroasele personaje descrise cu măiestria unui psiholog cu simţul umorului. Tuşele ferme, verbul plin de viaţă şi modul în care sunt scoase în evidenţă diversele arhetipuri ale comunităţii evreieşti sunt la Sholem Aleichem punctele principale de expresie care-i menţin energia până în zilele noastre. Cu toate acestea, nici măcar ecranizarea ”Scripcarul pe acoperiş”, distinsă cu trei premii Oscar, nu este suficientă pentru a valorifica talentul acestui deschizător de minţi şi de drumuri. Pentru că Sholem Aleichem este la temelia literaturii idiş şi chiar la începutul ideii de cărţi pentru copii. Acest Mark twain al evreilor s-a declarat onorat atunci când a aflat că Mark Twain însuşi s-a autonumit Sholem Aleichem al americanilor.

Sholem Aleichem a preluat o bună parte din peisajul locurilor natale[2], din actuala Ucraina, păstrându-I farmecul prin poveştile care au ajuns şi la New York, unde autorul a murit la 13 mai 1917.  Numele cu care semnează scrierile este desigur un pseudonim care face trimitere la, poate, cea mai cunoscută şi folosită expresie ebraică. Numele adevărat, Sholom Nahumovici Rabinovici a rămas doar în acte şi în memoria unor apropiaţi. Sub celebrul nume a existat un autor de nuvele, romane, piese de teatru şi poveşti pentru copii care a zugrăvit cu realism, ironie şi empatie viaţa evreilor din oraşele şi ”stetl”-urile din răsăritul Europei, la trecerea dintre două secole esenţiale în istoria evreimii de pretutindeni. Nimeni nu a descris ”kleine menschelech” cu mai mult farmec decât Sholem Aleichem, un classic al literaturii moderne şi un mentor al unor contemporani cu el, cum ar fi Mendele Moher sau I.L.Pereţ. Multe nume de localităţi sunt redate sau inventate pe baza amintirilor şi perindărilor familiei prin guberniile Ucrainei. La doar câţiva ani după naştere, viitorul prozator s-a mutat cu familia condusă de un tată iubitor de Haskala[3] la Voronka, un târguşor care i-a servit drept model pentru ”Casrilifca” din scrierile sale.

În urma falimentului tatălui său cauzat de un partener de afaceri necinstit, toată familia e nevoită să se înapoieze la Pereiaslav unde părinţii iau în administrare un han. Sholem Rabinovici stă acolo până la vârsta de 13 ani, când mama lui moare de holeră. Este apoi trimis la Boguslav unde locuiau bunicii din partea mamei, până ce tatăl său se recăsătoreşte cu o femeie rea de gură, mamă vitregă cu care copilul Sholem nu va trăi în armonie niciodată. Bunicul Moişe Iose Gamarniţki sau Gamarnik Chasid Habad, a însufleţit imaginaţia copilului cu poveştile sale despre Cabala. Scriitorul îşi va povesti copilăria şi tinereţea mai târziu în „Întoarcerea de la iarmaroc - Povestiri din viaţă”. Iată cum îşi descria tatăl, în cartea respectivă: „Un om înalt, cu o mână veşnic preocupată, cu fruntea albă şi încreţită, cu o bărbiţă rară, surâzătoare, un gospodar, cunoscător al Talmudului, al Bibliei şi al limbii ebraice, adept al rabinului făcător de minuni din Tolne şi admirator al lui Mapu, al lui Slonimsky şi al lui Ţederbaum (scriitori şi publicişti în limbile ebraică şi idiş) un om vestit pentru mintea lui ageră, mediator şi sfătuitor, jucător de şah şi totodată mare cunoscător de briliante şi perle - iată adevarata fizionomie a tatălui eroului nostru, pe nume reb Nuhăm din Vevik, care în târgul Voronka trecea drept cel mai mare bogătaş.” De aici, o pleiadă întreagă de personaje zugrăvite cu un dar unic al portretisticii literare, oameni şi locuri din memoria afectivă a celui care a făcut din idiş un idiom literar, capabil să descrie şi să povestească în culori la fel de vii precum orice altă limbă, inspirând alţi artişti. E foarte posibil ca celebra pictură cu violonistul de pe acoperiş a lui Chagal să fie inspirată chiar de către personajul nostru care tulbură liniştea fiecărei localităţi în care ajunge, devenind celebru ca un ”rockstar”.

Publicată pentru prima dată în 1888 sub titlul original “Stempeniu. Roman evreiesc” (“Stempenyu, a yidisher roman”), cartea este, desigur, un roman de dragoste[4], dar şi un bun pretext pentru zugrăvirea vieţii comunităţilor de evrei aşkenazi[5], cu moravurile, expresiile şi problemele lor. Accentuând caracterul realist al scrierii, autorul se foloseşte de firul povestirii pentru a contura tipologii de personaje, descriind portretele cu un umor fin, plin de ironie. Cartea este de altfel o sursă de informaţii despre tradiţii si obiceiuri, remarcându-se prin abundenţa detaliilor despre ritualul nunţii evreiesti. Este primul opus literar de acest gen al lui Aleichem, un volum care poate fi citit dintr-o singură vizită şi care conturează un stil literar insolit, atât prin textul inteligent/inteligibil, dar mai ales prin sonoritatea limbii în care a fost scris. Cartea începe cu o dedicaţie, adresată de autor bunicului său Mendele Mosher Sforim[6], în 1886, din partea căruia recunoaşte o profundă influenţă. ”Primul meu roman evreiesc vă este dedicat, fiind, în adevăratul sens al cuvântului, romanul Dumneavoastră. E al dumneavoastră nu numai pentru că e dedicat Dumneavoastră, ci şi pentru că Dumneavoastră m-aţi inspirat”, scrie Sholem Aleichem înainte de a-şi începe povestirea. Fără vorbele bunicului său, poate nu ar fi fost atât de iscusit în a scoate în evidenţă specificul romanului evreiesc, în care ”întreaga viaţă evreiască şi circumstanţele în care apar relaţiile amoroase sunt singurele care nu sunt la fel ca la alte popoare.” Şi chiar dacă în roman există localităţi şi personaje imaginare, particularităţile atât de literar descrise, din doar câteva tuşe, ne trimit către viaţa adevărată a evreilor.

 Povestea decurge în felul următor: Cuceritorul Stempeniu, un vestit lăutar local, e permanent pe drumuri, cântând la nunţi, cucerindu-şi auditoriul cu vioara pe care o mânuia cu măiestrie. Într-o astfel de împrejurare o cunoaşte pe Rohele[7]cea naivă şi cu suflet mare, care îi fură inima şi pe care încearcă să o cucerească, cum altfel decât prin muzica lui. Faptul că amândoi sunt căsătoriţi nu pare a împiedica naiva idilă care tocmai se înfiripa. Rohele este o soţie neglijată, însă moralitatea ei nu o lasă să meargă până la capăt în această poveste. În ciuda eforturilor lui Stempeniu de a continua ”romanul” ( biletul plin de pasiune şi de greşeli de scriere trimis către Rohele e doar un exemplu ), sfidând pur şi simplu existenţa soţiei lui, cu care s-a cununat ”în legea lui Moise şi a lui Israel”, Friedl cea parvenită şi avară, Rohele nu cedează. Antiteza dintre cele două femei este evidentă, iar aici remarcăm din nou stilul lui Sholem Aleichem, care, în pofida firului epic aparent facil, nu termină chiar atât de previzibil povestea, alegând finalul cu tentă moralistă, atrăgând prin puterea sugestiei şi a exemplului, prin abilitatea de a evidenţia moravurile şi trăsăturile personajelor şi ale comunităţii în care acestea trăiesc. Nu, Stempeniu nu rămâne cu Rohele şi e clar că niciunul dintre ei nu a rămas mai fericit după toată povestea. Dar avem o frescă socială, în care binomul bărbat-femeie este dezvăluit pe mai multe faţete. Soţia, adică Rohele, se resemnează alături de un bărbat, Moişe Mendl, total incapabil de o face fericită şi de o soacră, Dvosia Malka, care o ”asasinează” cu tabieturi, mâncare în exces şi o permanentă pisălogeală.  

”Dar în adâncul sufletului Rohele tăinuia obidă pentru Moişe Mendl că nu-i stă aproape, că o priveşte parcă de sus în jos, aşa cum i se cuvine unui evreu cuviincios”.

De cealaltă parte, Stempeniu va trece în continuare prin viaţă, legat la picior de unul dintre cele mai nedorite arhetipuri de ”nevastă”, cântând şi ducând banii acasă la Friedl, cucerind chefliii prin farmece de klezmer[8], rămânând respectat şi admirat, dar prea instabil şi superficial pentru a completa portretul unui erou. Stempeniu atrage atenţia, prin multe, de la sonoritatea numelui până la tonul vibrant al viorii, dar până la urmă nu schimbă nimic, nu salvează pe nimeni, nici măcar pe el însuşi.

”Porecla de Stempeniu o moştenise de la tată, originar din satul Stempeniu, aflat în apropiere de Mazepovka. Răposatul lui tată fusese, ca şi el, muzicant, cunoscut ca Berl‑basul, sau Berl din Stempeniu.”

 Totul pare apăsat de angoase şi drame interioare, de conflicte morale şi nerv, însă peniţa lui Aleichem transformă totul într-o satiră savuroasă, în care ”recunoaşte” patimile evreieşti cu un admirabil umor autoironic. De menţionat şi drama personajlui Hae Etl, ca un contrapunct în partitura deja încărcată de trăiri intense.

”Dar ce ascundea sufletul ei? Cine ştie? Sufletul unei fete este o taină, o taină sfântă, un cufăr ferecat cu şapte lacăte şi nu se cuvine ca un bărbat să arunce acolo măcar o privire. E lipsit de cuviinţă!”

Dacă ne gândim doar la descrierea lui Stempeniu, a muzicanţilor lui şi a efectului pe care acesta îl producea încă de la apariţia în orăşelul binecuvântat de încă o nuntă, avem  parte de un regal umoristic. Povestea nu are eroi cu rang înalt care sunt atraşi într-o intrigă cu crime şi trădări, în schimb avem nunţi şi muzicanţi care ori repetă în camera lui Stempeniu, într-un val de fum de ţigară, ori bat drumurile fără oprire şi cântă aşa cum nu s-a mai auzit. Ceea ce lipseşte cu folos din această povestire este grandoarea. Personajele nu au timp să-şi pună întrebări, fiind preocupate de ceea ce sunt, şi de seriozitatea situaţiilor din viaţă care cer decizii ferme. Numele localităţilor sunt, la rândul lor, o sursă de umor prin jocurile de cuvinte care ne trimit tot la realitatea vremurilor şi la ascuţişul descriptiv al autorului: Glupsk vine de la cuvântul rusesc ”glupoi”, care înseamnă prost. Mazepovka şi Egupeţ sunt localităţi imaginare cu rezonanţă ucrainiană, cea din urmă facând trimitere la Kiev, iar Gnilopiatsk, Ţviacin sau Tuneiadovka sunt formate din cuvinte sugestive[9].

Titlul cărţii nu te-ar trimite către ceva epocal, ”dickensian” sau ”shakespearian”, însă lectura dezvăluie o reală artă a profilului bine conturat şi a trăirilor sincere. Putem cunoaşte finalul dinainte, pentru că plăcerea constă în a fi martor la transformările emoţionale prin care trec protagoniştii şi a te regăsi în superficialitatea cu care personajele principale se îndrăgostesc. Cartea aceasta nu promite nimic. Nu vrea să surprindă, nu vrea să producă stupoare, nu intenţionează să şocheze, ea doar aminteşte câte tristeţi nebănuite şi câte renunţări au loc în viaţa oamenilor obişnuiţi. Ea atrage atenţia că niciun gest simplu nu e lipsit de semnificaţie, deşi lasă impresia unui lucru natural, făcut dintr-un automatism cât se poate de banal.

 Romanul lui Aleichem nu este nici măcar cea mai cunoscută operă a sa. Cu siguranţă personaje precum Menachem Mendel şi Şeine Şeindl, Peisi, Ghitl Purişchevici şi Berl Aizic sau povestiri precum ”Romanul unui om de afaceri”, ”Halal de mine sunt orfan” sau ”Casrilifca” au mai multă notorietate în peisajul literar, au fost mai ”citite” decât acest prim ”roman”, dar nicio statistică nu poate atenua farmecul acestei cărţi şi plăcerea de a o citi în orice moment. Toată opera lui Sholem Aleichem îi reflectă spiritul analizei fine şi a detaliului relevant, geniul comic şi o necondiţionată dragoste de semeni.

 Numele de Stempeniu a rămas şi dincolo de carte, în picturi, fotografii şi chiar piese muzicale. Compozitorul israelian Dov Seltzer a scris o lucrare simfonică după povestea personajelor lui Aleichem.  Lucrarea este pentru actor/povestitor, vioară şi orchestră simfonică. Premiera l-a avut la pupitru pe marele dirijor Zubin Mehta, care a dirijat Orchestra Filarmonicii Israeliene.

„Stempeniu. Roman evreiesc” este uşor de recunoscut ca fiind opera celui mai important (sau cel mai iubit) nume din literatura idiş care a deschis perspective către vederi literare ulterioare precum post-pozitivismul, modernismul sau post-modernismul. Sholem Aleichem a fost iubit şi în afara zonei de efect a pseudonimului, ca un minunat om de familie, un om cald şi spiritual cu toţi cei din jur (chiar şi atunci cînd îl critica pe Pereţ), capabil să-i împace pe oameni la fel de bine cum îşi intermediază propriile personaje. El este una dintre acele figuri care mă încurajează să cunosc şi să iubesc lumea de care aparţin.

Berti Barbera

[1] Vom folosi numele de Sholem, pentru a evita confuzia cu celebra urare din limba ebraică, ”Shalom Alechem”.

[2] S-a născut la 2 martie 1859, la Periaslav.

[3] Iluminismul evreiesc.

[4] Titlul original este ”Stempeniu. Roman evreiesc”, unde termenul de ”roman” are înţelesul popular de ”aventură amoroasă”, ”poveste de dragoste”.

[5] Numele de aşkenazi (אַשְׁכְּנַזִּים – ebr.), a fost atribuit în evul mediu evreilor care trăiau de-a lungul râului Rin, în nordul Franţei şi în vestul Germaniei.

[6] Mendele vânzătorul de carte, pseudonim al lui Sholem Yankev Abramovici (1836 – 1917), este considerat întemeietorul literaturii idiş, ”bunicul” literaturii evreieşti.

[7] Nume derivat din Rachel.

[8] Echivalentul lăutarului în cultura idiş.

[9] Gnilopiatsk vine de la ”putred” şi ”piatră” iar Tuneiadovka vine de la ”trândav”.