Scriitoarea, în 2008, când a venit în România  FOTO: Arhiva Adevărul

Nina Cassian a rămas în memoria colectivă drept o femeie pe care au iubit-o o mulţime de scriitori, printre ei Marin Preda şi Ion Barbu. Dincolo de asta, a fost un om care şi-a trăit prezentul fără să îşi nege trecutul, prietenos cu regimul comunist, şi fără să îşi piardă încrederea în viitor. În martie, un film documentar regizat de Mona Nicoară, „Distanţa dintre mine şi mine“, despre Nina Cassian, va ajunge în cinematografele din ţară.

„Sunt disperată, viaţa mea e întuneric. Nu mă pot întoarce acum, nici de rămas nu-mi arde, nu pot trăi fără Ali şi trebuie să mă port normal, deşi sunt anormală“, nota Nina Cassian în jurnalul ei în noiembrie 1985, când era la New York. „Ce să mă fac? Permanentizarea efortului de supravieţuire mă ucide“. 

Nina Cassian, pe numele real Renée Annie Cassian, s-a născut pe 27 noiembrie 1924, la Galaţi, într-o familie de origine evreiască. Părinţii ei nu aveau studii superioare, însă arta muzicală făcea parte din viaţa lor de zi cu zi. Mama ei, de pildă, interpreta lieduri de-ale compozitorilor Franz Schubert, Robert Schumann şi Johannes Brahms, iar tatăl ei i se alătura adesea la pian. Iosif Cassian-Mătăsaru, atunci funcţionar comercial, a publicat poezii în „Adevărul literar şi artistic“ şi în „Bilete de papagal“, dar nu a primit aprecierea pe care o aştepta din partea breslei, aşa că s-a limitat la păstrarea textelor în caiete şi s-a concentrat asupra traducerilor. Printre autorii pe care i-a desluşit se numără Victor Hugo, Edgar Allan Poe şi Hans Christian Andersen şi a mai fost apreciat de literaţi în special datorită traducerilor din limba germană ale lucrărilor unor poeţi precum Friedrich von Schiller şi Heinrich Heine.     

Primul ei soţ, 

„comunist ilegalist“

„Tata mi-a «predat» splendoarea limbii române, gustul pentru poezie şi muzică. Am notat undeva în «Memoriile mele» că e o binecuvântare să creşti în tonuri poetice, în adierea marii muzici... Tata mi-a mai transmis o trăsătură care mi-a îmblânzit adesea parcursul: umorul“, spunea Nina Cassian într-o conversaţie cu scriitoarea Carmen Firan, publicată în volumul „Dialogul vântului cu marea“, apărut în 2014. Familia s-a mutat de la Galaţi la Braşov când ea avea vreo doi ani şi acolo a studiat la Liceul „Principesa Elena“, iar din 1935 a urmat cursurile Institutului „Pompilian“, o şcoală de fete din Bucureşti. Entuziasmată de lumea artistică, Nina Cassian a explorat sfera desenului şi a studiat cu pictorii George Löwendal şi Max Hermann Maxy. Dar nu s-a oprit aici: a pătruns apoi în universul actoriei şi al muzicii, unde a luat lecţii de teatru de la actriţa Beate Fredanov şi de compoziţie muzicală şi pian de la Mihail Jora şi Constantin Silvestri.

FOTO: Andreea Balaurea/ Mediafax

S-a căsătorit întâia oară când avea vreo 18 ani, cu Vladimir Colin, pe care îl alinta Jany, scriitor de literatură ştiinţifico-fantastică premiat de trei ori de Societatea Europeană de Science Fiction. „La şaptesprezece ani, l-am întâlnit pe tânărul înalt şi suplu, cu aceleaşi vederi ca ale mele (comunist ilegalist), cu aceeaşi pasiune pentru Mallarmé, poezia franceză modernă şi avangarda română“, nota ea în „Memoria ca zestre“, carte alcătuită din pagini de jurnal. 

„N-am pierdut 

sânge etic“

Încă nepregătită pentru viaţa de familie şi nici pentru un drum profesional limpede, în 1944, Nina a intrat la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, la care a renunţat după numai un an. Însă a găsit alte oportunităţi: în aceeaşi perioadă, a debutat în ziarul „Ecoul“, sub pseudonimul Maria Veniamin, cu traduceri din poeţi germani, iar primul ei poem semnat Nina Cassian, „Am fost un poet decadent“, a ajuns, în 1945, în ziarul „România liberă“. 

Unul dintre cei cu care a discutat despre poeziile din volumul „La scara 1/1“, înainte de debutul ei editorial, a fost scriitorul Ion Barbu, care a invitat-o într-o zi la Casa Capşa să analizeze manuscrisul pe care ea îl lăsase la Cenaclul Uniunii Scriitorilor, condus de Miron Radu Paraschivescu. Când s-au întâlnit, ea avea 22 de ani, iar el 52. Îi ieşeau deja în evidenţă şuviţele rare şi cărunte, îşi amintea Nina în timpul unui interviu; îl considera bătrân şi abia târziu şi-a dat seama că e posibil ca acesta să se fi îndrăgostit de ea. Chiar îi dedicase două poezii, un gest la care ea i-a răspuns mai târziu, după ce el s-a stins, prin compunerea poemului „Lui Ion Barbu“, a cărui primă strofă sună astfel: „El, Marele El,/ m-a iubit – n-am ştiut, nu m-am priceput,/ îi priveam chelia (era chel/ Marele El)/ şi sprâncenele răzvrătite/ şi ochii în patru culori/ încrustaţi în orbite/ şi nu ştiam, nu mă pricepeam“.

Amintirile despre primul ei volum nu sunt tocmai fericite, cel puţin din relatările din 2008, de la emisiunea „Nocturne“, difuzată de Televiziunea Română. În urma publicării acelei cărţi, stilul ei a fost criticat în ziarul „Scânteia“ din pricina... decadenţei. De aceea, a început să scrie „pentru popor“ în ritmul dictat de Partidul Comunist Român, în care ajunsese să creadă: „Ştiam că volumul de debut era mai rafinat, mai complicat, şi ca vocabular, şi am început să-mi sărăcesc vocabularul. Am crezut într-un timp că aşa trebuie să fac. N-am fost oportunistă pentru avantaje care de altfel n-au venit. (...) Am făcut un mare ocol în propria mea devenire poetică, nu ştiu cum ar fi arătat această devenire fără acest ocol“. 

S-a scufundat treptat în universul literatutii proletcultiste, convinsă de efectul pozitiv al cuvintelor ei asupra oamenilor muncii, aşa că, în 1949, i-au apărut volumele marcate de ideologia marxist-leninistă: „Sufletul nostru“ şi „An viu - nouă sute şi şaptesprezece“. Despre o altă carte din acea vreme, tipărită în 1952, povesteşte la un moment dat în documentarul „Distanţa dintre mine şi mine“. Poartă un şal pe umeri şi stă pe o canapea, lângă teancuri de dosare, iar din când în când trage dintr-o ţigară: „Volumul meu cel mai proletcultist, care se numea «Horea nu mai este singur» a primit o critică de la Paul Georgescu, care se intitula «O virulentă manifestare a formalismului». Şi nu era acolo nimic, decât puţin meşteşug, eventual. Dar nici o poezie nu mi-a fost agreată. (...) De fapt nu le agream nici eu. (...) Îmi erau străine. Era o sforţare, era o cămaşă de forţă, în care intram de bunăvoie, asta e problema. Adică n-am pierdut sânge etic, pentru că scriam de bună credinţă prostiile. Am pierdut sânge estetic. Cu duiumul“. 

Nina Cassian, Marin Preda, podeaua şi Securitatea

Nina Cassian nu citise din Marx şi din Engels decât Manifestul Partidului Comunist, însă a fost suficient ca să  îşi hrănească visurile cu privire la construirea unei lumi noi, una lipsită de războaie, clase sociale şi segregare rasială. Mai târziu, totuşi, a simţit că acea experienţă – în ciuda cotiturii profesionale – a ajutat-o să rămână cu picioarele pe pământ, când exuberanţa specifică artiştilor ar fi îndemnat-o să fie arogantă. 

În vremea în care scria poezii de culoarea Partidului Comunist, Nina Cassian l-a cunoscut pe Al. I. Ştefănescu, al doilea ei soţ, pentru care a divorţat de Vladimir Colin, şi a rămas cu el 36 de ani, până când acesta a murit. „Ali, spre deosebire de Colin, nu era nici înalt, nici frumos, nu fusese ilegalist, nu-i plăcea poezia modernă, dar m-am îndrăgostit de el până peste cap şi fără argumente. (...) Când mă ascultase cântând la Ateneu sonata mea pentru pian şi vioară (cu Mircea Săulescu) i-a spus surorii lui, care stătea lângă el: «eu cu femeia asta am să mă însor»“, adnota ea în „Memoria ca zestre“. El a fost autorul unor volume precum „Să nu fugi singur prin ploaie“, „Băiat de Bucureşti“ şi „Zece femei“, disponibile astăzi în anticariate. În 1949, Nina Cassian l-a cunoscut şi pe Marin Preda, însă, în ciuda atracţiei fizice, nu şi-a dorit să se despartă de soţul ei ca să înceapă o relaţie cu făuritorul romanului „Moromeţii“. În timpul întâlnirilor lor, au fost şi interacţiuni cu miză intelectuală: ea i-a tradus din franceză „Metamorfoza“ de Franz Kafka, Preda i-a oferit în schimb pasiunea pentru proza rusă a secolului al IX-lea. 

Nina Cassian, cu Marin Preda (în spatele ei) şi cu alţi scriitori, în 1949 FOTO: Muzeul Literaturii Române

Astăzi, o căutare pe Google pentru a descoperi mai multe despre relaţia Ninei Cassian cu Marin Preda duce la titluri de publicaţii precum: „Securitatea ştia că Marin Preda făcea sex pe podea cu Nina Cassian“, detalii răspândite pentru că poetul Ion Caraion, prieten bun cu prozatorul, a oferit note informative serviciilor de informaţii ale Republicii Populare Române. Nina Cassian a povestit, după Revoluţie, că pe cele trei soţii ale prozatorului, ca şi pe ea, le-a atras personalitatea lui: modul în care nara momente din copilărie şi din adolescenţă şi „marea lui capacitate de a iubi şi de a suferi din dragoste“. Nu s-a sfiit să amintească, într-un interviu acordat lui Carmen Firan, şi despre întâlnirile din 1953, de la Castelul Foişor din Sinaia, unde se retrăgeau pe-atunci scriitorii. „Au fost zile şi nopţi pe care le-aş numi depline, eu hrănindu-mă din nuditatea lui absolută, uluitoare, pentru că… nu se mai acoperea, nu mai avea nicio imunitate – iar eu trăiam evenimentul sacru că-l văd pe omul acela cum nu mai fusese văzut de la naştere, adică în dezarmarea şi oferta lui cea mai totală. Într-o noapte, ploaia trecuse, luna invadase patul nostru – şi… mă mângâia. Cu palma la o mică distanţă de trupul meu, conturându-l în aer, ca o pasăre, ca un satelit pe o misterioasă orbită, plutind, neatingându-mă decât cu emanaţia acelei mâini“. 

„Nică fără frică“, 

pe un tărâm comunist

Din 1949, –  „cea mai atrăgătoare femeie urâtă din câte s-au afirmat în literatura română“, cum a numit-o criticul literar Alex. Ştefănescu –  a fost redactor la revista de satiră „Urzica“ şi profesoară la Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu“, ridicată după modelul Institutului de Literatură „Maxim Gorki“ al Uniunii Scriitorilor din URSS, pentru a pregăti viitori scriitori şi critici literari. Între 1948 şi 1956, a redactat o mulţime de poeme de dragul poporului, însă a publicat, în 1950, şi basmul „Nică fără frică“, un spaţiu literar care-i permitea să evadeze din realitatea proletcultistă, de care îşi dorea să se îndepărteze. Crease, între timp, şi limba spargă, cu părţi de vorbire născocite, iar literatura pentru copii începuse să ocupe un loc important în viaţa ei. Cu patru ani înainte să plece din ţară, după ce a obţinut premiul I la un concurs de cântece pentru pionieri cu o melodie, Smaranda Jelescu a intervievat-o şi a întrebat-o oare de ce alţi autori de volume pentru cei mici nu povestesc public despre această îndeletnicire. „Presupun că o parte dintre ei preferă să nu fie catalogaţi în felul acesta: adică drept scriitori pentru copii, ca şi cum această specie ar fi nu chiar compromiţătoare, dar oricum de un nivel mai scăzut decât speciile literare majore: marea poezie, marea proză, marea dramaturgie“, i-a răspuns Nina. 

De vorbă cu traducătorul Radu Lupan  FOTO: Muzeul Literaturii Române

Nu numai acel gen literar a ajutat-o să supravieţuiască în comunism. După ultima ei compoziţie muzicală, „7 Capricii“ pentru pian, şi-a recăpătat, în 1957, glasul poetic, care nu mai putea fi pe placul şi pe înţelesul tuturor. În următorii 17 ani, compoziţia muzicală n-a mai reprezentat un adăpost artistic şi abia în 1974 s-a întors la ea, când a creat lucrările „Vivarium“, „Variatio perpetua“ şi „Fascinaţii tonale“. Însă a regretat continuu această ruptură, care s-a repetat pentru încă 20 de ani, odată ce s-a mutat în Statele Unite. 

„S-ar părea că totul s-a terminat. Trebuie să mor“

 FOTO: Andrei Pungovschi/ Mediafax

În 1985, Nina Cassian a plecat în calitate de visiting professor cu o bursă din partea Fundaţiei pentru o Societate Deschisă, să susţină un curs de poezie la New York University – instituţie căreia i-a donat ulterior o parte dintre manuscrisele şi partiturile ei. Când şi-a încheiat activitatea, a cerut azil politic, pentru că ar fi fost primejdioasă o întoarcere în ţară: inginerul constructor şi disidentul Gheorghe Ursu, unul dintre prietenii ei apropiaţi, fusese arestat pentru că ar fi ascuns valută. Dar se întâmplase, de fapt, pentru că o colegă de serviciu l-ar fi denunţat la Securitate, după ce a avut acces la jurnalul lui personal, unde erau şi poeme ale Ninei Cassian, în care ea satiriza regimul comunist. 

„M-am întâlnit cu Nina la New York exact în perioada când a aflat de arestarea lui Babu Ursu. Era îngrozită de ideea revenirii în nebunia din ţară. Avea o spaimă fizică de Securitate“, a scris politologul Vladimir Tismăneanu pentru Contributors.ro, în aprilie 2014, când poeta a murit. „Trecuse prin trauma Holocaustului, ştia ce înseamnă prigoana rasială. Din păcate, a deschis prea târziu ochii la ceea ce înseamnă prigoana socială, celălalt rasism, născut din sacralizarea mitului luptei de clasă. A crezut în fantasma revoluţiei şi a înţeles prea târziu că a fost ea însăşi doar un pion într-o farsă criminală. În clipa când s-a produs revolta minţii în Polonia şi Ungaria, în acel fierbinte an 1956, nici Nina, nici prietenii ei (Croh, Paul, Milo, Petru, Marin) nu au mers pe calea intelectualilor critici din acele ţări“. 

 FOTO: Andrei Pungovschi/ Mediafax

Pe Nina Cassian a surprins-o succesul poemelor ei în Statele Unite şi în Marea Britanie, pentru că observa că acolo se publicau altfel de texte. A avut, de-a lungul anilor, şi recitări la festivaluri internaţionale de poezie precum cele de la Toronto, Rotterdam, Italia şi Suedia, o altă surpriză, din moment ce atunci când s-a stabilit în New York îşi imagina că va trăi în anonimat. Continua să se joace cu versurile, cu speranţa că într-o zi îşi va publica poeziile în România, nu avea bani, mai dădea ore de pian şi adesea se gândea la sinucidere. „În mod neaşteptat, printr-o notă strecurată sub uşă, aflu că voi fi dată afară din această locuinţă peste trei zile!!! Las’ că ea conţine doar un pătuc, o alcătuire din patru rafturi înguste în care îmi ţin cărţile, un fotoliu, o masă rotundă – toate ale casei – la care eu am adăugat pianul închiriat, televizorul şi cam atât. Deci, sunt aruncată în stradă. S-ar părea că totul s-a terminat. Adică orice idee de a începe (continua) o «viaţă nouă». Trebuie să mor“.

Îndrăgostită

la 70 de ani

Abia după zece ani de şedere acolo a redactat texte în limba engleză; nu-şi propusese mai înainte sau, cum povestea ea, n-avusese această ambiţie. La început, la New York, i se făcea dor de gustul mâncării, de prieteni şi de limba română, dar i-a plăcut oraşul, unde s-a obişnuit îndată. Cu toate astea, se gândea des la celălalt acasă şi a fost afectată când a aflat ce s-a întâmplat cu amintirile ei, înainte de prăbuşirea comunismului. „Biblioteca mi-au luat-o toată, partiturile muzicale, tablourile... Cum spuneam eu: mi-au golit casa de idei şi sentimente“, mărturisea la emisiunea Nocturne, în 2008. Chiar şi la 84 de ani, vârsta avută când a fost invitată în studioul Televiziunii Române, se simţea apropiată de celelalte etape ale vieţii ei: de adolescenţă, de experienţele de la 31, 48 şi 59 de ani. Experienţe care, şi când a devenit octogenară, au fost strâns legate de dragoste. „Amorezată am fost toată viaţa. Şi mai ales fiind eu răţuşca cea urâtă, mi se părea că nu o să mă iubească nimeni niciodată şi o să mor fată bătrână. Dar am jinduit să fiu iubită şi să iubesc“, istorisea ea. 

Alături de Maurice Edwards, soţul ei, şi de jurnalistul Cezar Paul-Bădescu FOTO: Arhiva Adevărul

La New York, l-a întâlnit la o petrecere a unei prietene comune pe Maurice Edwards, director artistic al Filarmonicii din Brooklyn şi autor a trei cărţi publicate în Statele Unite. După câteva zile, a primit de la el o felicitare cu doi şoricari bot în bot, culmea, rasa ei preferată. Nu se aştepta la o astfel de întâlnire după vârsta de 70 de ani, când se simţea urâtă şi, din cauza situaţiei materiale precare, considera că nu avea prea multe de oferit. S-au căsătorit în 1998, când ea avea 73 de ani, iar el 75. În următoarea perioadă, a mai consemnat când şi când în jurnal; despre Maurice uita uneori să povestească, aşa cum ea însăşi a constatat în acele pagini. El a însoţit-o în România şi a fost prezent inclusiv la interviuri, iar anul trecut, la 95 de ani, când dădea autografe, adăuga un co-autor: „spiritul Ninei Cassian“. Poeta a murit pe 14 aprilie 2014, în urma unui stop cardiac, şi a fost înmormântată la New York. În volumul ei de memorii au rămas aceste ultime rânduri:„Şi, deci, azi, la optzeci de ani împliniţi, cu biologia deteriorată şi dincolo de vindecare, (poate doar cu una improbabilă) închei cu următoarele: «Dar nu mă vindec de rana de secol, de rana de lume de-aceste fragile distihuri ANTUME? POSTUME?»“, New York, iulie, 2005. 

INTERVIU Mona Nicoară, regizoare: „Ne-a părut rău că am ajuns aşa târziu, în ultimul an de viaţă al ei“

Fotografii: Hi Film Productions

Premiera filmului documentar „Distanţa dintre mine şi mine“ a avut loc la Festivalul One World Romania, anul trecut, iar în martie, pelicula regizată de Mona Nicoară şi Dana Bunescu, la propunerea producătoarei Ada Solomon, va intra în cinematografe. Mona Nicoară povesteşte despre rădăcinile acestei poveşti din jurul vieţii Ninei Cassian şi despre cum au decurs filmările. 

„Weekend Adevărul“: Există vreo întrebare pe care ţi-ai fi dorit să o auzi de la jurnalişti, până acum, în legătură cu munca pentru filmul documentar „Distanţa dintre mine şi mine“? 

Mona Nicoară: Nu vreau să fac eu treaba jurnaliştilor, dar, dacă tot am ocazia să spun lucruri pe care încă n-am apucat să le spun, vreau să aduc la suprafaţă ţesutul de adâncime care leagă tot acest proiect, şi anume, familia Solomon. Mama regizorului de film documentar Alexandru – Alecu Solomon –, regretata Yvonne Hassan, se ştia cu Nina încă din liceu – fuseseră amândouă aduse de soartă în liceul evreiesc pentru fete înfiinţat în urma legilor rasiale promovate de regimul fascist antonescian. A fost o prietenie călită prin vremuri grele şi care a durat o viaţă, şi la care s-a adăugt în cele din urmă şi Petre Solomon, tatăl lui Alecu, şi finalmente Alecu însuşi, împreună cu soţia, Ada Solomon, producătoarea filmului. De fapt, Ada e cea care a realizat prima potenţialul acestui proiect şi ne-a adus şi pe mine, şi pe Dana Bunescu, co-autoarea filmului, în lumea Ninei. Cei care ştiu pot vedea prin povesta Ninei, prin ecran, de fapt, toată istoria familiei Solomon: avem fotografii ale Ninei din arhiva personală a familiei Solomon, referinţe la famila Solomon în arhivele Securităţii şi, cel mai emoţionant pentru mine, scene filmate la 2 Mai de Alecu, adolescent. Când umblăm cu filmul de colo-colo zicând că e un proiect foarte personal, de fapt despre asta vorbim: o tandreţe familială, o inimitate aparte cu lumea Ninei Cassian. E şi povestea unei figuri legendare, şi, într-un fel, a stângii intelectuale a anilor ’40, dar e şi un fel de home movie al unui mic univers privat, care s-a stins şi ne-a lăsat în urmă doar un parfum enigmatic. 

Ai povestit la un moment dat despre cum se vorbea despre Nina Cassian în cercurile literare din anii ’80. Ai putea descrie un astfel de episod: cine şi ce anume îşi amintea despre ea; ce ţi-a atras atunci atenţia?

Nu am la îndemână detaliile specifice acum, dar ţin minte că prin ’86-’87, când am început eu să scriu şi să-mi petrec zilele şi nopţile printre scriitori, Nina tocmai plecase din ţară. Nu prea se ştia cum îi merge în America, că veştile circulau mai greu, aşa că de fiecare dată se vorbea despre ea cu o invidie doar parţial justificată de emigrare. Mai degrabă, era vorba de o invidie reziduală cauzată de libertăţile pe care Nina şi le arogase în România acelor ani mohorâţi: joaca intelectuală şi sentimentală; luxul avangardei; slobozenia gurii, facilitată de lunga istorie a Ninei cu Partidul Comunist; aura de seducătoare care era mai puţin obişnuită pentru o femeie în vremuri în care sexualitatea era foarte reprimată. Mi s-a părut întotdeauna că această proiecţie narcisistă, hedonică spune mai mult despre frustrările acelor vremuri decât despre Nina ca om.

„E filmul tău“

Ţinând cont de poveştile care circulau în lumea literară şi de lecturile tale, cum te aşteptai să se desfăşoare prima întâlnire cu Nina? 

Am învăţat de-a lungul anilor să nu am aşteptări. Ajută, de obicei, să nu ai iluzia că poţi controla realitatea altora. Singura aşteptare pe care am avut-o în legătură cu întâlnirea cu Nina era, de fapt, legată de mine: bănuiam că o să fiu intimidată. Dar Nina avea o naturaleţe caldă şi o onestitate dezarmantă, care îţi cerea prezenţa totală în momentul acela, în relaţia cu ea, şi nu mai lăsa niciun loc de intimidare.

Cum s-a schimbat, pe măsură ce filmaţi, relaţia ta cu ea? 

Relaţia a fost de la bun început caldă, comfortabilă, familiară, duioasă, şi a rămas aşa până la sfârşit. A ajutat enorm că Nina a abordat tot proiectul cu rigoare şi detaşare intelectuală: „E filmul tău“, mi-a spus de la bun început. „Eu am zis ce aveam de zis în memorii.“ Asta a scurtcircuitat din start orice posibilă tensiune legată de proiect – de obicei, participanţii la documentare duc o luptă mocnită, pasiv-agresivă pentru control cu regizorii filmelor. Nina, însă, a fost de o generozitate care era perfect consecventă cu prietenia pe care mi-a arătat-o, şi de care mi-e dor şi acum. Nina nu mai e, dar prietenia ei e o prezenţă constantă: nu de puţine ori în ultimii trei-patru ani m-am gândit la ce ar fi zis Nina despre una sau alta. Şi m-am amuzat teribil.

De la o vreme mi s-a părut chiar că filmarea devenea o formă de abuz: energia Ninei scădea din ce în ce mai tare, consumul era peste puterile ei. Acum, teoria mea este că mai toate documentarele sunt o formă de abuz, în care regizorul îşi însuşeşte o bucată de viaţă reală şi o transformă în povestea lui. Dar majoritatea filmelor documentare încearcă, totuşi, să nu fie o formă de abuz fizic şi emoţional. Am încetat să filmăm când am simţit că Nina pur şi simplu nu mai putea lucra cu noi, oricât de mult şi-ar fi dorit ea sau ne-am fi dorit noi.

Au apărut şi bariere în ce priveşte abordarea unui anumit subiect?

Nu. Nina nu avea nimic de pierdut şi nimic de câştigat. Au fost de o transparenţă şi sinceritate care ar fi fost vecine cu copilăria dacă nu ar fi fost dublate de substanţă şi strălucire intelectuală. Singura barieră a fost de fapt vârsta, şi asta se vede în film. Ne-a părut rău că am ajuns aşa târziu, în ultimul an de viaţă al ei. De la o vreme mi s-a părut chiar că filmarea devenea o formă de abuz: energia Ninei scădea din ce în ce mai tare, consumul era peste puterile ei. Acum, teoria mea este că mai toate documentarele sunt o formă de abuz, în care regizorul îşi însuşeşte o bucată de viaţă reală şi o transformă în povestea lui. Dar majoritatea filmelor documentare încearcă, totuşi, să nu fie o formă de abuz fizic şi emoţional. Am încetat să filmăm când am simţit că Nina pur şi simplu nu mai putea lucra cu noi, oricât de mult şi-ar fi dorit ea sau ne-am fi dorit noi.

Ce simţi că ai învăţat în timp ce ai lucrat la acest film documentar?

Ah, multe! Mai ales de la Dana Bunescu, care este o enciclopedie întreagă şi o vrăjitoare a lucrului cu arhiva, pe lângă faptul că este un autor de sine statător, cu o viziune şi riguroasă, şi personală. Ea mai lucrase cu părţi din această epocă, de exemplu cu Andrei Ujică, la „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu“. A fost un privilegiu să lucrez cu ea şi a fost şi un deliciu indescriptibil să ne băgăm împreună până la coate în materialele de arhivă.  

Cu ce ţi-ai propus să rămână publicul după vizionare?  

Măcar cu nişte întrebări despre noi înşine: când ne uităm în urmă, cum ne dă fiecăruia dintre noi? Ne dă cu rest, ne dă cu minus? Apoi, sper că măcar o parte a publicului se va uita cu mai mare atenţie la o perioadă foarte complicată din istoria noastră, care, în ultimii 30 de ani. a fost redusă la caricatură. Merită din plin, zic eu, să înţelegem de ce o bună parte a intelectualităţii, a avangardei artistice s-a alăturat comuniştilor în perioada regimului antonescian – şi ce s-a petrecut cu ei în deceniile care au urmat. Am avea multe de învăţat despre dansul complicat dintre etică şi estetică, dintre cum am vrea noi să arate lumea şi cum ni se arată ea de fapt.