Scriitorul portughez Antonio Lobo Antunes: „M-am trezit cu mare surprindere că şi partidul comunist m-a felicitat pentru prima mea carte”

Antonio Lobo Antunes, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori contemporani, s-a întâlnit cu cititorii români marţi seară, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, unde şi-a lansat cel mai recent roman, „Pe râurile ce duc...”. Scriitorul a povestit despre cât de important este scrisul în viaţa sa şi despre cum s-a schimbat acesta în urma experienţei din război.

Antonio Lobo Antunes a fost învăţat să citească de la vârsta de patru ani, de către mamă. Cumpăra ziarul pentru bunicul lui care începea să citească necrologul şi să râdă în hohote pentru că alţii mureau mai tineri, la 40-50 de ani. 

„Se bucura bunicul, triumfa că trăieşte în continuare, că supravieţuia unei lumi în care alţii mai tineri mureau”. 

A început să scrie încă de atunci, de mic copil, texte despre Donald Duck şi Mickey Mouse, personajele care îi populau universul. „Bunica rămânea cu gura căscată”. Cât despre unchii lui, aceştia trebuiau să îl plătească pentru a le citi. „Eram bogat, iată, de la patru-cinci ani”, a glumit scriitorul. 

A continuat să scrie, spre disperarea părinţilor care şi-ar fi dorit să se ocupe mai mult de şcoală şi care credeau că va ajunge pe străzile Lisabonei. E conştient că a avut o viaţă „apărată”, lipsită de griji şi pentru că familia lui avea o situaţie bună. Când trebuia să se înscrie la facultate, dorinţa lui era aceeaşi: voia să scrie. A ajuns la medicină, cum îşi doriseră părinţii. 

Născut pentru a doua oară

După studii, Antonio Lobo Antunes a ajuns într-un spital londonez, iar la Crăciunul din 1971, primea scrisoarea de încorporare. „...şi în felul acesta, m-am născut pentru a doua oară”. A urmat cursurile şi a devenit ofiţer. Abia se căsătorise, iar soţia lui urma să aibă un copil.

Va servi în Angola până în 1973, unde, după cum a mărturisit, a ajuns să îi omoare pe alţii şi  era să fie ucis. În urma experienţei, a dobândit sentimentul temerii şi al curajului, aşa că scriitura i s-a schimbat. 

„Înconjurat de cadavre, ma gândeam ca nu se va mai termina niciodată. Am cunoscut sentimente la care nu ma gândeam: camaderia, curajul tinerilor...erau nişte puşti, soldaţii aveau 20 de ani, iar ofiţerii cu puţin mai mult”, a mai spus scriitorul. 

Antunes a continnuat să scrie în toate momentele în care nu trebuia să opereze, în care nu trebuia să se ocupe de bolnavi. Când a aflat că tocmai i se născuse o fetiţă, a avut „un şoc atroce”. 

„Am alergat către sârma aia ghimpată şi am început să plâng de furie. Şi a venit un coleg si m-a luat in braţe...” N-a uitat îmbrăţişarea care l-a protejat, acolo, lângă sârma ghimpată, unde era vulnerabil pentru inamic. 

A continuat să scrie. Era furios pe cei care îl trimiseseră la război. Când a ajuns acasă, şi-a spus că aceea nu e fata lui, iar soţia a început să plângă. Relaţia cu fiica avea să fie complicată până într-un anumit punct. Suferinţa a avut şi efectele ei pozitive, l-a ajutat însă să scrie. 

În 1974, după Revoluţie, oamenilor le era teamă, totul era un haos, îşi aminteşte Antunes. În acel climat, după ce a fost refuzat de trei edituri care îi spuneau că nu aşa se scrie un roman, în '79, i-a apărut prima carte (Memória de Elefante- n.r.) , „un mare succes, care a vândut o mulţime de exemplare”. 

Partidul l-a felicitat

Cartea, despre viaţa unui doctor, era diferită de ceea ce îşi doreau cei din partidul comunist. „M-am trezit cu mare surprindere că şi partidul comunist m-a felicitat”. Cel mai eficient mod în care poţi neutraliza un scriitor, crede Antunes, este să îl adopţi, aşa cum a făcut regina Victoria cu Dickens, de exemplu. În Portugalia, erau acordate titluri de nobleţe celor opuşi puterii. Şi el a primit invitaţii din ţări comuniste precum Republica Democrată Germană. 

La un moment dat însă, a cunoscut un agent american şi i s-a publicat prima carte în SUA, moment în care a renunţat la meseria de medic şi a început să scrie profesionist.

„Cred că e o muncă grea şi imposibilă, dar faci tot ceea ce poţi, să lucrezi şi să corectezi de foarte multe ori. Este o slujbă care necesită multă răbdare şi multă persistenţă. Mă bucur că m-am întâlnit cu mulţi oameni interesanţi, de la cititori, la editori, la critici- cei care au avut atâta grijă de mine, cei care m-au tratat atât de frumos- tuturor acestora le sunt recunoscător.”

Rămân şi umbrele 

Umbrele, experienţele neplăcută a războiului au rămas şi astăzi, a explicat scriitorul. Încă se mai trezeşte uneori în toiul nopţii şi urlă să i se dea armele. „Războiul nu se termină niciodată, rămâne mereu în noi”. 

Războiul de care îşi aminteşte Antunes este cel care te face să suferi ca un câine, în care, înconjurat de colegi, unul dintre ei, înalt, vesel, primeşte un glonţ în cap. Când camarazii se pregăteau să îl pună în coşciug, îşi aminteşte scriitorul, el le-a spus că doarme şi să îl pună mai bine în patul lui, ca să dorarmă în continuare. 

„Mă gândesc că într-o zi, poate îl voi întâlni, şi sper că îl voi întâlni pe străzile oraşului” .